in memoriam
Andrei Zlătescu

poeme

Articol publicat în ediția 11-12/2017

Aquamalas

Nu ştiu cum am ajuns aici. Aruncând de pe noi

pielea de zile înnegurate, înotând fericiţi

fără să privim înapoi, prefăcând în zgură lava

răcoroasă a refugiului nostru de noapte.

Mai întâi, cred, te-am obligat să priveşti prin vizor

strălucirea orbitoare a măştilor lăsate amanet mie la prima oră a zilei,

când lacrimile văduvelor mării

se împart deodată cu făina şi roua, iar lucrurile înecaţilor

caută calea uscatului.

Căzută parcă din cer, ca şi cum

aş fi ieşit din pământ, m-ai întrebat

de ce port în orbitele goale anemone de mare şi cristale

de sare, ce ghicitor în oase mi-a tatuat în răspăr

hieroglifele scalpului şi dacă

în carena sternului nu ţin îngropată o arteră de minotaur

furată din gropile templului.

Ţi-am dovedit atunci că o singură picătură din cerneala mea otrăvitoare

poate da viaţă monștrilor fără număr şi chip ai adâncului; acolo,

unde doar nebunia mai pluteşte pe apele cerului, iar tronul de judecată

a fost ascuns de ultimul dintre pescari

într-o cazemată.

Înlăturându-mi atunci cu greu

tigva ce mă ţinuse ascuns urmăritorilor fără vârstă,

ţi-am îmbrăţişat umbra

transformându-ţi strigătul de groază într-un recif alb de coral

înconjurat de candele plutitoare,

cortină maya lăsată asupra teatrului nostru submersibil:

plasă fără noduri, act neterminat la sfârşitul eonului.

Adesea gândesc cu păcat…

Adesea gândesc cu păcat despre America: îmi pare

că întreaga lume de voluptăţi ilicite ale poeziei

s-a resorbit de pe trotuarele noastre salubre prin golul unui ochi de canalizare,

luând deodată cu strălucirea discretă a epifaniei insectele doar pe jumătate

otrăvitoare, cât şi pisălogii greieri sau spinii atroce de pe tulpinile trandafirilor,

plini cu neştiute bacterii

ce ne-ar fi răscolit inutil la ceasul siestei. Aici,

în imperiul despărţirilor rezonabile, în azilul lunar al destrămărilor

legitime de mizeriile patriei, în agonia ecranelor comasate ca o piramidă de corpuri reci

devenite fosforescente, adăpându-se sârguincios la izvorul nimicului,

îmi spun – nu fără oarecare temei – că există în fapt doar

două moduri de a îmbrăţişa lucrurile: fie atingându-le ilicit

cu privirea, fie prefăcându-te luat prin surprindere

de mareea lor zgomotoasă.

Şi, drept pedeapsă adusă orgoliosului nostru alzheimer,

cât şi vanităţii de a nu mai fi, lotofagiei noastre încremenindu-ne în stadiul oglinzii,

laptele cu iz de peyote al poeziei s-a şters treptat de pe lucruri, apoi a migrat

lent către sud, în golgotele cu iz fetid de muşuroi

ale Nayaritului, în bisericile de ceară

de viespe, la pieptul maroniu al madonelor-piña, unde

timpul însuşi ridică micii culegători de zmeură la ceruri şi plantează lacrima-domnului

în râul împietrit de lavă vulcanică, unde obsidianele

înalţă încă tzunamis până la limita căii lactee, iar batrânii-huicholes

te privesc impasibili din umbra ultimelor tufe de mirt şi prafului de aur fin

ridicat de curent

la capătul celălalt al tunelului.

Lacul

Va veni şi ziua când te vei prinde în undiţă,

lunatecă şi plăpândă / ceva mai batrână / sălbăticită şi mută,

dar mai ales înfometată / tânjind după cojile sângerii pe care

altă dată le dădeai la o parte / tânjind după firimituri albe

amestecate cu cristale amare de sare / mânjită de noroiul

tuturor apelor cenuşii / în locul părului cu o iarbă rău

mirositoare şi încâlcită /va veni şi ziua când

te vei întoarce tăcută / sălbăticită / rugându-mă în genunchi

să îţi amintesc primele

trei

litere ale fostului tău nume.

Ah, zile senine de vară când mergeam la conac, ospeţindu-ne

în taină cu pesmeţii furaţi din dulapuri greoaie.

Și pedepsiţi apoi de bunica, fiind încuiaţi fiecare la el în odaie,

eu zburam pe un ochi de lucarnă, tu,

desculţă, alergai ca un pui de fantomă pe olanele calde,

şi lipindu-mi de gură o frunză de nuc îmi cereai să aduc cucuveaua

la fereastra fetei din casă; în nopţile înstelate desenam sub hornul

cel mare un ştreang, apoi cu un ciob de cretă o spânzuram de picioare

pe bucătăreasa obeză. Odată – îmi amintesc – într-un cuib de lişiţă albă

am găsit o floare de nufăr, nufărul l-am ascuns sub cearceaful bunicii –

mirosul de baltă să-i aducă bărbat din ostroavele sâmbetei.

Bunicul sfârşise înecat, într-o noapte de vară.

Craiului-nou eu i-am furat cornul galben de raze / bucătăresei noastre

i l-am înfipt în stomac. O dată pe lună

din pieptul ei cald curge lapte de pasăre / inima

ei de vanilie ţese o gogoaşă de spumă şi raze

pe care Ana o lipeşte de cer cu scuipat / la conac

vine doar lume bună / domnişoare bătrâne cu pene,

fete de avocat scăpătat cu cearcăne albe,

care sorb laptele / dulce din cupe şi cer lunii rotunde

un domn plin de mistere / un burlac pomădat / grizonat.

Ana te prinde dintr-o dată de mână / râde / râde cu lacrimi,

celibatarii ocolesc moşia bunicii / fug ca de ciumă,

unul singur a încercat să o ceară

şi acela a sfârşit înecat.

Niciodată n-aş fi crezut ca amintirile Anei să mă tulbure

atât, să îmi ţină atâta de cald…

Duminica ne trezeam cu noaptea în cap / când zefirul / vântul

cel putred / saltă poalele Sântei Duminici / fură ouă-de-porumbiţă.

Zefirul i-a pus Anei în poală un ou de hulub / zefirul

apoi mi-a furat-o (!) … La stăvilar n-au găsit

decât o urmă de talpă desculţă / plouase / bunica îi zăvorâse oblonul,

era într-o sâmbătă/ bunica

a tras trei focuri de armă pe horn / sub saltea i-a ascuns

un solz negru de crap s-o păzească / tună / Anei

nu-i este frică de tunete / râde / iar ne sfidează / şoptise

bunica / ploaia acidă deschide

răni vechi, eram nişte ţânci ne aprindeam

din toate nimicurile, capete seci de puştani…

visam la cai verzi pe pereţi, dormeam

cu fereastra deschisă, anii mai mari, tot mai

mari ne intrau în odaie, visam. Eram

un mânz alergând după soare într-o pădure uriaşă de nuferi.

Pe Ana toţi o iubeam cu îndârjire / bunica, cocoşii pitici şi

motanul / zefirul care izbea aceeaşi fereastră / focul din lampă

care creştea la trecerea ei, până

şi smintitul acela de popă ce-şi zicea Zosima

şi umbla de bezmetic prin bălţi… omul ăsta înota ca un şarpe

de apă, se scufunda în câte un sorb

din care ieşea blestemând. Omului ăstuia / bunul Dumnezeu

îi luase mintea / drept plată pentru curiozitate şi

fără îndoială că aşa îl cruţase / fiindcă moşul fluiera

ca un scatiu / râdea din senin

şi părea uneori împăcat. Era un drac

al trasului aţei. Lunea mă trezea cu noaptea în cap,

nimeni nu-i auzise glasul vreodată / vorbea rar

şi numai în şoaptă / oamenii îşi scuipau în sân

când se întâmpla să le iasă în cale / Mutule!, strigau după el

ţâncii / el îşi zicea Zosima / călca fără zgomot / ofta,

se mai plângea de reumatisme / eu cred că nu avea oase,

călca pe smârc fără să se înfunde în nămol / trăgea prin stuf

o barcă cioplită dintr-un trunchi de salcâm / la brâu

îşi lega o lanternă de petrol / de câte ori plecam împreună

la vânătoare de raci. Mutul e stângaci / prinde

racul cu degete lungi / între unghii

cleştii foarfecă fără spor în văzduh / îşi dau duhul în palmă,

până la chindii / până la urmă / crustaceul a căzut / secerat

într-un vas de aramă. Ana aleargă într-un suflet / tropăie

pe pontonul de bârne / se împiedică dinadins ca să cadă

în braţele Zosimei / se preface că nu m-a văzut dinadins.

Mutul îşi trage pălăria din cap / pălăria

turtită ca o tigaie / Ana râde şi bate din palme.

În tigaia de paie doarme un rac fiert la soare / umflat.

Nu / Anei nu-i este frică de moarte.

Sufletul racului / sufletul meu / un miez

înroşindu-se pe buzele ei, secretând o spumă sărată:

racii se mănâncă numai cu mâna / nu te gândi mult / nu te codi,

îi apuci dintr-o dată / cămaşa cheratinoasă cedează,

cleştii au murit / poţi să îi rupi, miezul roşu îl zdrobeşti

între incisivi şi molari / gustă-l / mestecă-l bine,

cleştii păstrează-i / poartă noroc şi sunt semn de belşug.

Întoarce-te repede, se răsteşte bunica, la prânz avem oaspeţi,

acuma trage de gută / vorbeşte / ce penibil / ne adorm musafirii,

aţipesc peţitorii / somnul adoarme pe tavă / sărută-mă

fugi şi deschide-le uşa. Obraji stacojii / musafiri

care vin de pe apă. Făpturi blajine / ce-ţi ajung până la umăr.

Aţi cam întârziat / vremea trece repede pe aicea /

oftează bunica / orele

se topesc precum colacii cei fragezi / îi încui

în lăzi groase de nuc, îi ţii departe de soare / departe

de vântul cel putred de baltă / ţii post după post,

şi când în sfârşit vin sărbătorile, încuietoarea cedează.

De sărbători, tocmai atunci te trădează lada-de-zestre

din care se varsă numai pesmeţi. Lada / poate să ardă

de acuma / şi chiar mâna care scapă făclia poate / să treacă

prin flacără / poate să răscolească prin ungherele / cele mai

întunecate / să adune în podul palmei / şi să clocească

toate ouăle-verzi-de-păianjen. Un păianjen-cu-cruce

îţi creşte în palmă noapte de noapte / în vasele capilare sapă

galerii în care îşi lasă / saliva lipicioasă şi galbenă.

Nu are timp prea mult: traversează în grabă meridianele

avariţiei şi somnului / de pe muntele apollinic

umbra lui cafenie coboară abrupt / până aproape de răscrucea

falangelor, în depresiunea lunară / unde orbecăie

după izvorul auriu al norocului. Aici muşcă o singură dată.

Îşi umple stomacul cu sânge de fată, apoi, prin podul palmei

iese la suprafaţă. Primul strop care-ţi picură

dimineaţa în palmă îl transformă în rac.

Zosima se îndreaptă de spate / vertebră cu vertebră se leagă

ca uşurate de o mare povară / în redingota lungă si galbenă / pare

mai tânăr ca niciodată. Un felinar de vânt se agită

în mâna lui stângă / flacăra aurie înnoadă privirile / te-am crezut

înecat / mai oftează bunica / de ce ţi s-a scris în palmă

nu scapi / mâna lui dreaptă apucă mâna bunicii

ca într-un cleşte / de data asta mă vei urma / vremea

trece repede pe aicea / în curând vom vedea zorile

coborându-ţi în palmă / primele raze de soare vor izbi

mai întâi cocoşul de tablă / apoi hornul / vor găsi dintr-o dată

prima lucarnă / ochiul casei întors

înăuntru / prima rază de soare va curăţa hornul

şi va aprinde vreascurile în vatră / o flacără albă

îţi va creşte dintr-o dată în mână / flacăra

va muşca din lemnul uscat / perdeaua cenuşie va fi pentru

o vreme norişorul gras din colţul stâng al ferestrei.

Atunci flacăra va deschide altă fereastră / muşcând din acoperiş

după plac / vom prinde de ceafă norişorul umflat

şi-i vom stoarce din pântece punga-cu-otravă,

vom vedea zorile coborându-ţi în palmă / din molozul vitrificat

un cub de cristal va ieşi la lumină / între muchiile lui

stă prinsă o inimă / prin artera ei stângă curge sânge de fată,

o cerneală simpatică / volatilă se scurge prin artera ei

dreaptă. Alege…

…Ai ales (mâna dispare în cubul argintiu,

vântul se porneşte din senin şi smulge pălăria de paie

a bunicii / ki-ki-ro-ko-ra-vi-ru, îi flutură vântul în păr / părul

bunicii, o plantă de apă cu umbre turcoaise / sufletul ei, o lişiţă albă

urmăreşte o vreme norii de ploaie din baltă / pe urmă dispare

după un nor alb / ki-vi-ru / ultima silabă

se topeşte sub ploaia acidă de vară / plouă într-una / ne

plictisim aicea de moarte / Ana îmi repetă vorbele astea

îngrozitoare / ce dracu / doar n-o să boceşti / ai început

să mă plictiseşti / la naiba / pune-ţi la loc pălăria / e curent / astea

nu-s ploile calde şi repezi de altă dată / vrei să răceşti ? E păcat.

Bunica e singurul vinovat, ea m-a vândut pe nimica vântului

putred de baltă / zefirul / vântul minciunilor tandre mi-a smuls

cămaşa de fată… să taci / să fii om de treabă. Cămaşa mea să o speli,

pe urmă să o arzi. Eşti un rac / Ana spune vorbele astea rar / şi numai

în şoaptă / roşu, timid şi ingrat / pe deasupra eşti laş.

Taie doar funia, fă un pas înapoi, numără

până la o sută în gând. Uită-mă.

Niciodată n-aş fi crezut

ca amintirile Anei să mă tulbure atât / să îmi ţină

atâta de cald. Duminica mă trezeam cu noaptea în cap / la ceasul

când zefirul / vântul de baltă / fură ouă de porumbiţă. Anei i-am

pus odată în poală / un ou de hulub / într-o noapte senină

de vară / cu un ciob de cretă / am spânzurat de horn toate umbrele casei.

Craiului-nou eu i-am furat cornul-galben-de-raze. Pe peretele

dinspre apus al camerei mele am mâzgălit două pleoape. După asfinţit

pleoapele desenate pe zidul de apus se deschid / tot

ce ating cu privirea transformă în vid. Pe zidul cenuşiu

de la răsărit / proiectează un soare aproape rotund / ca

un măr muşcat de deasupra. Apoi / fiindcă am vrut

ca jocul ăsta să ţină / până la ziuă / şi poate mai mult,

am strâns toate amintirile Anei într-un cub

de sticlă / suflat cu nitrat de argint.

*

*             *

Ai rătăcit prin taverne mai întâi

şi fără succes fluierai

totuşi semeţ când treceai prin faţa doamnelor de pe

chei; pe la trei fără un sfert făceai rotocoale

în deşert, dar ţigara aprinsă îi aminti despre tine

cărturarului de până mai ieri.

Umilit de schimbarea în fluture.

Necocoşat de nimeni,

aşa cum îi şade bine drumeţului. Cu buzunarele

pline de farduri rare şi creioane de colorat.

Mâzgălind apariţii tandre şi oarbe, pudoare

a umbrelor dragi de hârtie.

(şi, călcând fără grija

că ai tăi te-ar uita:

sticla ferestrei ţi-a păstrat chipul zgâriat pe retina ei

verde; tulburată la răstimpuri

de respiraţia ta agitată). Iertându-te

cu toţii de la bun început: căci insomnia

celui ales cu greu s-ar ascunde

după lentile negre.

În haina ta nouă, mai aurie: parte din visele lor;

ţesând un fir mai ductil ca mătasea, ce-l vei întinde:

un nod vei fi lunecând pe sub

praguri, luminând

somnul cenuşiu animalelor de casă, fiindu-ţi întunecate

aureolate fotografii, astfel lipite de tine, uitând

dar de toate cele dragi, de rotunjimile de piatră

strânse între genunchi,

cu regret scuturându-şi până şi buzunarele de volatilul,

negrul tutun, A. Î. Să poţi psalmodia (urmează

vorbe uşoare ca praful amurgului)

Şi lipit fiind de asemenea amintiri: ce nu ale tale or fi fost,

ci ale păianjenului – ţesute din acea salivă – şi nu asemenea

melcului – ducându-şi casa pin frunte – ai să pleci.