Toamnă
Un câmp pustiu
pe care câţiva arbori îţi imită singurătatea
sub un soare de plastilină roşie.
Pe o străduţă pustie spre seară
Alunecă un înger pe patine cu rotile.
Aripile lui foşnesc ca un cearşaf
Pe care un soldat iubeşte o bucătăreasă de la cantina şcolii.
Cineva aşează capetele noastre
Ca pe niște nuci la o masă de piatră.
E toamnă şi veveriţa sare de pe o creangă a pinului pe alta
Coada ei roşie
Bate în talgerul strălucitor al lunii.
Se scutură castanii pe acoperişe de tablă
Sau poate sosesc în goană hunii.
Omătul chipului tău s-a topit
Trandafirul buzelor tale s-a ofilit de-astă vară
Blestemaţi am fost să purtăm o povară în inimă
Noi ce în grabă am dat foc aripilor noastre de ceară
Albaştri ca marea sunt ochii albaştri ai morţii amin
Şi nimeni nu ştie de ce îngerii toţi au zburat.
Prieteni cu cerul suntem priponiţi în pământ
Uşori ca vântul ce seara înfoaie rochia fetei iubite
Noi ce în grabă am dat foc aripilor noastre de lemn
Ochii plecaţi frumuseţea mănâncă acum din palma pământului
Doar Cloşca cu pui Orionul se mai întorc uneori peste noi
Negri ca umbra pământului sunt ochii morţii noastre amin
Şi nimeni nu ştie de ce îngerii toţi au zburat aleluia.
Nu frumusețea am așezat-o pe genunchi
Tocmai acum, în dimineaţa când te pregăteşti să porneşti la drum
Întrebând în dreapta şi-n stânga despre căile de urmat
Din umbroase cotloane, din păsările împăiate, ies palizi
bătrânii noştri dascăli de înţelepciune.
Acum, cel puţin, am aflat:
adevărul se îmbracă adeseori în cojocul minciunii
ura se ascunde în umbra iubirii.
Fie cât şi sămânţa de mac, bucuriile s-au dus pe vale în jos
norocul nostru a intrat într-o turmă de porci
Şi asta e tot ce poţi să îngaimi pe lângă prorocul aţipit într-o carte.
Însă, vai mie, nu pe genunchi am aşezat frumuseţea
Asemenea lui Rimbaud, negustorul de arme,
Ci doar pe o piele de câine bine tăbăcită
Pe care am scris toate faptele negre din viaţa mea.
Acum toate acele negre, întunecate cuvinte
Aleargă ca o haită de câini pe urmele mele şi latră amarnic
Şi nu ştiu dacă le auziţi şi domniile voastre.
Un vers mai brutal ca pumnalul
Vară a calomniei fierbinţi: un ziar de provincie ne răscoleşte biografiile
Doar cucul cântă nebun de dragoste în grădinile tale
Ca în primăvara aceea străbătută de noi în chip de adolescenţi visători
Când căutându-ne bănuţii din buzunarele sparte ne linişteam pe noi înşine
Cucul se imită, narcisiac, pe sine
Noi, scribii neantului, pe cei cu inimi de vânt.
Dar, vai, altele, cu totul altele sunt grijile ce ne macină acum
sub piatra de moară a vârstei.
Un peşte albastru din mările sudului trimite disperate semnale oaselor noastre
Oase atât de solemne sub frunza ce ne aruncă verde în faţă
păcatele dulci din tulburea noastră adolescenţă.
Doar goarnele mai răsună într-o cazarmă pustie
în cinstea rochiei tale ridicate de vânt.
Şi asta nu e decât o amintire
Tocmai acum când o ştim prea bine:
Nu ochii tăi verzi, lunecoşi ca ţiparii,
ci un vers, un vers mai brutal ca pumnalul ne va ucide
într-o calmă dimineaţă de octombrie
când noi şi toţi locuitorii oraşului
ne vom ridica împreună la cer
cu smogul, cu cenuşa din crematorii,
cu fumul din ţevile de eşapament
cu toate păsările ucise.
Proiecte
Ce rumegi în tine rămâne în tine
Un rest fără nici o valoare
Femeia pe care o iubeşti priveşte absentă în gol
Numără banii tăi până la următorul salariu
Sau se gândeşte la altcineva sau la banii lui.
De n-ar fi atâta nenorocire, am inventa-o noi poeții
Literatura şi-ar epuiza temele şi obsesiile
Preoţii n-ar mai avea clienţi la spovedanie
Geografii ştiu prea bine că de n-ar fi atâta pustiu în suflete
N-ar exista pe hartă deşerturile.
Doar vântul nebunatic nu-şi face probleme
Suflă în trâmbiţele lui pe strada Academiei
Răvăşeşte prin creiere, prin sertarele funcţionarilor primăriei
Ce aşteptă iarna ca pe o ultimă calamitate.
Maimuţa de la circ visează să devină director
Parlamentar sau bancher
Femeia de la trapez priveşte spre tine ca într-o prăpastie fără fund
Nu-i văd deloc culoarea ochilor
Dar e sigur că piticul ce-o soarbe din priviri prin ţesătura plasei
Speră ca blonda să accepte o şampanie în seara aceasta
În timp ce şarpele boa din cuşcă visează că-i oferă doamnei Eva un măr
și că bestiei de Adam, ajuns peste noapte director al circului,
i se va opri definitiv în gât.
Mă pregătesc să plec la Polul Sud
Ca orice funcţionar obişnuit să vâneze acte falsificate
împachetez mizeria în paragrafe de lege, parfumez rahatul în doze exacte
Celor ce vor o bucată din halcă le dau întâlnire lângă zidul bisericii
acolo se împarte veşnicia şi nasturii negri de la cămaşa furată
Tu draga mea vino cu paşii tăi de balerină abia trezită din somn
mă pregătesc să plec la Polul Nord
Doamne, tocmai acum când sunt stăpân peste o pereche de câini în călduri
Când am plâns peste jucăriile tale de cârpe şi de plastic
Ţi-am mirosit pentru ultima oară părul spălat cu şampoane din alge marine
Am citit pentru ultima dată scrisorile de dragoste ale domnului Freud
Din vremea când nu inventase psihanaliza şi toate complexele
Și brusc mi se face teamă că nu o să te mai întâlnesc pe strada
cu îngeri de marmură păzind uşa bisericii
pe care pioși intră domnul măcelar şi târfa umilă
ca să-și ceară iertare pentru greșelile ce le vor face
în viitorul apropiat.
Iarnă şi viscol
şi urmele vulpii
la marginea unei cărţi deschise.
Se luminează ferestrele unei crescătorii de şerpi
o lumină roşie scrie profeţii
pe pereţii de lut ai unei fierării de ţară
din care un copil
intră şi iese
beat de fericire
cu un cui înroşit în mînă.
Reproducere: Antonio Nunziante
Cămașa
Mi-am scos cămaşa albastră
cu tot cu piele
şi-am aşezat-o în curte
pe o sfoară întinsă
între doi tei.
Acum aştept ca luna
să se ivească din ea către seară
un inorog
sau măcar umbra unei femei.
Fluturele
Pe zidul cenuşiu al închisorii
Pe gardul de sârmă ghimpată
Cântă netulburate
Câteva păsări purpurii.
Nu mai mari decât pumnul
Fericite păsări al căror nume nu îl cunoşti
Libere, se răsfaţă la soare şi cântă
Sub oglinda strălucitoare a norilor gonind.
Cântă stăruitor micile păsări purpurii
E poate anotimpul în care îşi caută perechea.
Pe chipul meu nemişcat
Palpită ca o fragilă inimă
Tremură sub vântul de primăvară
Un fluture roşu ca buzele tale.
Așteptăm înfrigurați
Se dedică poetului Pere Bessó
câţiva hămesiţi
zece negri chinezi
o mână de pitici
beau Coca-Cola
şi se fac tot mai mici
când deodată se-ntunecă în babilon
plouă din belşug peste altarele din notre dame
în sagrada familia s-a instalat o fericită familie de canguri
iar piramidele egiptului
au ajuns doar cât bobul de mac
dar ce ne ţine pe jar
şi ne pune capac
maimuţele din copaci
ne maimuţăresc beau Coca-Cola
îşi fac vânt cu paşapoartele
aşteptăm înfriguraţi
cu ochii în facebook
ca moartea să ne trimită rapoartele