miscellanea
Eugenia Ţarălungă

breviar editorial

Articol publicat în ediția 1-2/2018

Moartea care vine, pleacă și iar vine. Roman jandarm, de Virgil Tănase, editura Muzeul Literaturii Române, 2017, 432 p.

Cum Virgil Tănase iese mereu din cadrele obișnuite, de data aceasta avem de-a face nu cu un roman polițist, ci cu un roman jandarm, apărut în limba română la 33 de ani după ediția în limba franceză de la Hachette. Eșafodajul îndeobște acceptat al intrigilor polițiste devine prilej pentru ca autorul, un fin moralist, cu tot onirismul său derutant poate, să ne livreze narațiuni incitante și idei/interogații memorabile despre individ, societate sau Univers, cum ar fi aceasta: „De ce, când miliarde de miliarde de stele stau de când lumea imobile ca nişte statui dintr-o materie mai tare decât bronzul («aere perennius…»), una dintre ele explodează pe neaşteptate, umplând cerul cu o infinitate de fulguraţii care străbat cosmosul rănind sorii, planetele şi sateliţii întâlniţi în drum? Ca şi a oamenilor, viaţa astrelor e fără îndoială mai haotică, mai zbuciumată şi mai surprinzătoare decât ne putem imagina. Armonia cerească, de care ni se tot vorbește, nu măsoară decât îngustimea privirii noastre, incapabilă, din lipsă de timp şi spaţiu, să perceapă aceste mutaţii vaste, de dimensiuni de-o asemenea amploare, încât celulele ochiului nostru şi ale creierului se dovedesc incompetente să le simtă, aşa cum retina anumitor animale este lipsită de ţesuturile necesare ca să distingă culorile. Ceea ce înseamnă că dacă vreodată cineva ne surprinde cu gesturi de neconceput, monstruoase, aberante, nu e decât vina noastră, vina instrumentelor noastre de analiză prea grosolane, a gnoseologiei noastre de doi bani, fără comparaţie cu exigenţele a ceea ce am putea numi astronomia comportamentelor umane. Cine dintre noi, decât doar dacă vrea să treacă drept nebun, poate pretinde că distinge relaţia totuşi intimă şi reală dintre drama iminentă şi o sumedenie de alte elemente disparate, printre care, primul dintr-o serie infinită, gestul nefericit”.

Volumul a avut, cum altfel?!, cronici favorabile în Franța, Edgar Reichmann vorbind în Le Monde despre „o anxietate existențială pe care umorul debordant al autorului o face suportabilă”, iar Michèle Gazier – zeul de la Télérama – găsind cu cale să scrie entuziasmat despre această „carte zemoasă, jubilatorie, o carte de benzi desenate halucinogene”, în care autorul „malaxează, frământă și realul devine cu totul altceva decât am crezut că este”.

Voluptatea fricii, de Gelu Negrea, editura Academiei, 2017, 252 p.

Eseuri diferite, acesta este subtitlul cărții. Sunt varii secțiuni: Caragiale forever, Voluptatea fricii, Cu arta pre artă călcând, Iisus n-a râs niciodată, Timpul utopiei, Quo vadis, Domine?

Nu știm, dar bănuim, cât de lină, de cadențată și de tradițională era viața înainte de Caragiale, dar după șturlubaticul secol al XIX-lea disputele și dilemele s-au înmulțit și s-au acutizat, iar unele au ocupat și câmpul literaturii, criticii, eseisticii. Cum ar fi: „În fond şi la urma urmelor, ce preferăm: canalia genială sau insul exemplar din punct de vedere moral, dar mediocru? Sigur, răspunsul ideal ar fi: geniul exemplar din punct de vedere moral. Dar asta e, deja, utopie pastorală, neveridică şi plictisitoare, pe deasupra. Eminescu îl probozeşte pe Caragiale cu duiosul calificativ «canalie» şi nu greşeşte deloc. Cu toate astea, Conul Leonida faţă cu reacţiunea rămâne o capodoperă.

Să atingem, în fine, şi chestiunea atitudinii scriitorilor faţă de regimul comunist pe care purtătorii de vorbe ai inflexibilelor instanţe morale autolegitimate după revoluţie ar fi dorit-o dacă nu ostilă pe faţă, măcar colorată de delimitări viguroase şi tranşante, de opoziţii explicite sau de o minimă dizidenţă, acolo… Cine n-a protestat, cine a privit cu pasivitate abuzurile regimului fără să strige, precum Zola, jacuse! se cheamă că este vinovat şi, ipso facto, condamnabil.

Trecem cu delicateţe peste împrejurarea că o asemenea judecată (ce îi include lejer şi pe aceia care o agită cu zgomot şi furie) nu face altceva decât să culpabilizeze in corpore scriitorimea română. Motivul? Abdicarea de la o condiţie străină: aceea de artist cetăţean. Mai ţineţi minte sintagma, nu? Comuniştii erau cei care îl obligau pe scriitor să adere dezlănţuit la valorile etice promovate cu anasâna.

Cât de circular ar fi timpul, tot înainte merge, iar dezbaterile intelectuale nu se sfârșesc orice ar fi. Chiar orice! Depinde de unde ții să privești.

Ai să dai seama, doamnă, de Ioana Ileana Ștețco, editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, 200 p.

Al. Cistelecan vede în această carte o artă „a unei echilibrări care-şi asumă însă acuitatea anxioasă a stărilor şi care pune totdeauna un gram de suavitate în şarja violentă sau, dimpotrivă, un strop de vin fiert în caligrafia de diafane. O farmacistă rafinată a melancoliei existenţiale e, de fapt, Ioana Ileana Şteţco.” Seama sau seamă, asta e ceea ce o preocupă pe poetă în încercarea de a observa, din nou și din nou, la 7 ani de la debut, mersul lucrurilor spre moarte sau mersul poeziei spre Soare: „De câte ori mă joc cu umbra/ jocuri periculoase/ de-a retragerea-n sine subt aripa vremii/ păsările pierd înălţime// ieri mi-am ascuns un picior/ cu degetul mijlociu de la mână/ umbra ironică m-a ţintuit/ cu arătătorul ei de umbră/ pe balustradă// eram bolnavă/ cu diagnostic ştiut/ un curcubeu atârnă/ de crenguţele rupte de-alun// curcubeul desculţ/ a plecat în exil/ noi cu privirea-l petrecem/ până ne dor umbrele (Jocul).

Terra Nobilis, de Costel Suditu, editura Eikon, 2015, 224 p.

Pe când unii fac și alții difuzează sau premiază&difuzează pelicule precum Țara moartă, câte un poet scrie cam așa despre ceea ce definește un univers interior (rural, să zicem): „Încă nu aţi văzut totul:/Au înflorit și măceşii!/ Pleacă ciobanii cu doinele sus,/ Brazii încep să mijească muguri/ Urcând pe munte vuind,/ Iarba, încă odată se îmbrăţişează crudă,/ Izvoarele cască pe pat/ De frunză pe dungă,// Și încă nu ați văzut tot:/ Ţăranii, pentru încă un an,/ Ung roţile carelor şi dau foc:/ Ard amintirile copacilor şi iarba,/ Iarba cea de care pământul/ S-a dezbrăcat într-o duminică dimineaţa,/ Pe când, ah, dac-ați fi fost de față!/ Părintele Pin ţinea slujba dintre copii.// Şi încă nu aţi văzut,/ Cum femeia merge cântând/ Din Corinteni pe drumul/ Înspre locurile pe care bărbatul/ Ară moştenirea gândind la ea;/ Să-i vedeţi cum întind ştergarele/ Pentru bucate sub vişin,/ Pomenind pe om, închinându-se/ Domnului, Fiului şi Sfântului Duh./ Nici şoimul nu aţi văzut, cum/ Suceşte fir de vânt pe deal de ceară,/ Când aproape simţi că poţi atinge soarele/ Să-i ciupeşti obrajii ca unui copil rotofei”. Plasat de Marin Ifrim și de Angela Nache Manier în siajul lui Marin Sorescu, ba chiar și al lui Marin Preda sau Edgar Lee Masters, buzoianul Costel Suditu are ceva și din poetica lui Nicolae Adam (stabilit la Paris în 1982, născut la Piatra Neamț în 1939) sau a lui Ion Gheorghe (născut în 1935, cu nici un an înainte de Marin Sorescu, la Florica, Buzău), care vine din tainica Țară a Luanei. O țară de poveste.

Copac în cetate. Eseuri și comentarii critice, de Simona-Grazia Dima, editura Academiei Române, 2017, 275 p.

Simona-Grazia Dima nu a început direct cu eseuri, cum se mai întâmplă acum. Cunoscută din 1985 ca poetă, dar și ca traducătoare, în ultimii nouă ani a publicat și câteva volume de eseuri, aceasta fiind a patra, după Labirint fără minotaur, Blândețea scorpionului și atât de rafinata carte intitulată Micelii solare. Din literatura română, s-a oprit în acest volum asupra unor autori de primă mână, pe care și-a propus să îi vadă cu o privire proaspătă, împotrivindu-se, potrivit altitudinii sale intelectuale și etice, „osificării instalate puțin câte puțin în cetatea de piatră: Mihai Eminescu sub zodia gratuităţii, Emil Cioran şi libertatea programatică, Proza eminesciană prin filtrul filosofiilor Indiei, În meandrele dialogului, Ultimul Culianu sau tragica interferenţă dintre ştiinţă şi destin, Eminescu, Schopenhauer, Vedanta, Curajul de a fi singur,Echilibrist între extreme, Bravura luptătorului solitar, O fluidă unitate a Fiinţei, Zigzag în ceaţă şi foc.

Volumul este prezentat de Mircea Martin și Cornel Ungureanu. Sunt incluse și 22 de eseuri dedicate autorilor străini (Culianu revine în această secțiune), dar și unor artiști plastici, cum ar fi Salvador Dali și Eugène Delacroix. În calitate de diarist, Delacroix a fost de multe ori citat și tradus, dar nu toate traducerile au avut cea mai fericită formă, de aceea Simona-Grazia Dima face apel la captivanta ediție franceză din 2007: „Mărturisind ab initio (3 septembrie 1822) că scrie pentru el însuşi, spre a se îmbunătăţi lăuntric, Delacroix (1798-1863) îşi socotea jurnalul un martor tăcut al toanelor sale şi, astfel, un ajutor în lucrarea sa interioară. «Când ai aflat în tine însuţi vreo slăbiciune, în loc s-o ascunzi, restrânge-ţi rolul şi fii tranşant, corijează-te. Dacă sufletul n-ar avea de combătut decât trupul! Dar şi el are înclinaţii răutăcioase şi e nevoie ca o parte, cea mai slabă [a fiinţei umane], dar cea mai divină, să lupte fără încetare. Toate pasiunile trupeşti sunt josnice. Cele sufleteşti de soi rău sunt un veritabil cancer: invidia etc.» (8 octombrie 1822). Ştia să coreleze, de o manieră uimitoare, eticul şi esteticul: «Gândeşte-te la tatăl tău şi depăşeşte-ţi uşurătatea ce te caracterizează; nu fi complezent cu inşii ce au o conştiinţă suplă» (9 septembrie 1822, p. 9). «Pictura lipsită de vlagă este pictura unui om laş» (22 sau 23 decembrie 1823 – tr. G. Oprescu). Pentru E. Delacroix pictura reprezenta un angajament total, suprem, de unde necesitatea de a i se dedica în întregime: «O singură obligaţie, fixă la modul periodic, ordonează rostul acestei vieţi: totul se roteşte în jurul acestui lucru» (7 aprilie 1824).

Consideraţiile cu privire la specificul artelor şi la relaţia dintre ele sunt dintre cele mai percutante din Jurnal, îndeosebi acelea ce proclamă mai marea capacitate a picturii de a da impresia de existenţă integrală, nediscursivă: în opinia sa, «scriitorul, pentru a fi înţeles, spune aproape totul», pe când în pictură «se stabileşte ceva asemeni unui punct misterios între sufletul personajelor şi acela al spectatorului. Acesta din urmă vede figurile ce aparţin naturii exterioare, dar în interior cugetă asupra adevăratei gândiri, comună tuturor oamenilor, căreia unii îi dau un corp aşternând-o pe hârtie, alterându-i însă execuţia subtilă; aşa încât spiritele grosiere sunt mai mişcate de scriitori decât de muzicieni şi de pictori» (8 octombrie 1822). […] «Poetul se salvează prin succesiunea imaginilor, pictorul prin simultaneitatea lor.» (1843, 16 decembrie).”