istorie literară
Sonia Elvireanu

Jurnalul nepublicat a lui Dumitru Ciurezu

Articol publicat în ediția 1-2/2018

S-au împlinit anul trecut 120 de ani de la naşterea lui Dumitru Ciurezu (1897-1978), poet şi publicist din perioada interbelică, din anturajul lui Octavian Goga. George Călinescu îl plasează între poeţii tradiţionalişti: Ion Pillat, B. Fundoianu, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ilarie Voronca, Adrian Maniu. Poetul provine dintr-o familie de ţărani din satul Pleniţa, judeţul Dolj. A debutat în 1921, în Viaţa studenţească, pe când era student la Facultatea de Litere din Bucureşti. A publicat versuri, comentarii critice, cronici dramatice,  articole culturale în revistele: Ţara noastră, Gândirea, Viaţa Românească , Revista Fundaţiilor Regale, Albina. După căderea regimului Goga, supravieţuieşte prin generozitatea lui Mihail Sadoveanu. La recomandarea acestuia, părăseşte capitala şi se stabileşte în 1946 la Sibiu. Funcţionează ca redactor la România viitoare (1946-1949), apoi ca cercetător ştiinţific la filiala sibiană a Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu”, la rândul ei filială (din Cluj) a Academiei Române.

În 1927 debutează editorial cu volumul de versuri Răsărit, premiat de Academia Română cu Marele premiu Păcuraru-Bianu, primit cu simpatie de public, după afirmaţia lui George Călinescu: „Răsărit a fost primită, când a apărut în 1927, cu o mare simpatie, ca o explozie a bucuriei de a trăi şi ca o expresie a tradiţionalismului de nuanţă oltenească”. Pământul luminilor mele (1940) este, de asemenea, premiat de Academia Română. Urmează Cununa soarelui (1942), iar Sus, la nunta stelelor apare postum (1994).

Dumitru Ciurezu a trăit la Sibiu, simţindu-se ostracizat, iar în ultimii ani s-a retras la mănăstirea Cozia căreia i-a consacrat câteva ample poeme. Acolo se află mormântul său, sub scânteierile luminii solare şi acvatice ale Oltului, într-o simbioză a elementelor primordiale, în rezonanţă cu solaritatea şi vitalismul liricii sale.

Manuscrisele sale, două volume de versuri, un jurnal şi memoriile, sunt încă nepublicate.

Imaginarul poetic al lui Dumitru Ciurezu e impregnat de spaţiul matrice, catalizatorul unui lirism vitalist, prin exacerbarea bucuriei de a fi în explozii dionisiace. Poetul recurge la filonul folcloric şi la mitologia populară, prelucrează motive, legende, superstiţii, datini religioase, evocă figuri baladeşti ori istorice. Versurile sale valorifică limbajul dialectal oltenesc în ritmuri şi tonalităţi de baladă, de cântec haiducesc, vocea lirică se confundă uneori cu aceea a rapsodului popular. Poeziile se rafinează treptat prin recurs la metaforă şi dobândesc fior filozofic spre finele vieţii. Lirica lui Ciurezu se află sub auspiciile luminii, element generic în creaţia sa. Lumina, revărsată peste câmpie, într-o ardere frenetică, e zeu tutelar, dar are şi semnificaţie spirituală.

George Călinescu surprinde trăsăturile liricii sale: vitalismul şi plasticizarea imaginilor convenţionale: „interpretarea haiducismului printr-un simţ de sine viguros şi optimist“; erotica „materială, sănătoasă, fără depravaţie însă, sublimată într-un fel de extaz fizic”; apropierea de stilul folcloric printr-o „încărcare de tonuri şi de forme care duc la un adevărat baroc al folclorului“; excesul de dialectisme.

Jurnalul (Breviar.1969) şi memoriile datează din perioada sibiană, în care scriitorul s-a simţit în exil. Jurnalul lui Ciurezu e, în primul rând, un dialog cu sine în singurătate şi pretext de reflecţie. Prin substanţa sa, comentariile critice despre fenomenul literar românesc din deceniul 7 al secolului XX, inclusiv lecturile sale din literatura străină, jurnalul poate fi asimilat unor secvenţe de istorie literară. Informaţiile cotidiene, notate cu scrupulozitate, zi de zi, nu constituie decât rama, cadrul unei realităţi în care se situează existenţial scriitorul. Nucleul sunt comentariile critice despre evenimente (culturale, literare, artistice, politice, ştiinţifice), întâmplări, scriitori, expoziţii de artă, concerte etc.

Diaristul notează, cu intenţia de obiectivitate, mai ales evenimentele literare din epocă, însă din comentariile sale se desprind simpatia pentru unii, ostilitatea faţă de alţii, şi propriile convingeri estetice. Deşi nu se afiliază gândirismului lui Nichifor Crainic, chiar dacă colaborează la revista Gândirea, susţine ferm tradiţionalismul şi condamnă experienţele avangardiste, pe motiv că nu au tradiţie în România. Nu este împotriva artei moderne occidentale, ci împotriva imitaţiei, cultivată în exces de scriitorii români fără talent, epigoni, pe care o califică drept artificială, barbară, fără substanţă şi filon românesc (dadaişti, suprarealişti, futurişti, constructivişti). Spirit tradiţionalist, manifestă ostilitate faţă de avangardişti.

Dumitru Ciurezu surprinde efervescenţa literară din epoca de uşoară liberalizare de după 1964 şi de deschidere spre cultura occidentală. Cunoaşte literatura şi limba franceză, foloseşte frecvent expresii franţuzeşti alături de regionalisme olteneşti. E un comentator avizat al fenomenului literar din epocă. În perioada sibiană, preia informaţiile din presa literară bucureşteană, revistele România literară şi Contemporanul, care dau tonul în literatură. Comentariile sale vizează literatura oficială, de propagandă: poezia angajată, fără valoare, contrară înclinaţiilor poetice naturale, în spiritul epocii socialiste, publicată săptămînal pe prima pagină a unor reviste literare importante. Persiflează oportunismul unor poeţi precum Geo Bogza şi Eugen Jebeleanu: „Amândoi aceşti poeţi angajaţi, insistă exasperant în acest gen de literatură, pentru care nu au absolut nicio înclinaţie naturală. Sunt total fără vocaţie – Cele câteva rânduri pe care le imprimă, în fiecare săptămână pe prima pagină a acestui hebdomadar, pot fi orice, numai poezie nu. În schimb sunt retribuiţi regeşte. […] ca poeţi ai regimului de democraţie populară, ce oglindesc în opera lor, după cum vedeţi, ‘uriaşele prefaceri şi realizări ale statului socialist.’ ”

Autorul jurnalului persiflează nu doar pe scriitorii mărunţi care au invadat paginile revistelor literare, ci critică ferm orientarea revistelor, aservite ideologiei de partid, care au permis afirmarea non valorilor, citând din poeziile unor poeţi ce îşi camuflează numele în dosul unor pseudonime, dezvăluind cauza anomaliei: resursele financiare şi revistele puse la dispoziţia celor care slujesc regimul, tentaţie la care n-au rezistat mari scriitori din epoca respectivă, cu atât mai mult oportunişti mărunţi.

O galerie de portrete de scriitori, critici, muzicieni, pe care i-a cunoscut în diverse împrejurări, se detaşează din paginile jurnalului. Ciurezu surprinde fizionomii, în tuşe sigure, de bun observator al celui cu care interacţionează ca jurnalist: Vladimir Streinu, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Ion Barbu, Ionel Teodoreanu, Dimitrie Stelaru etc. Portretul se întregeşte cu detalii despre temperament, preocupări, realizări, concepţii estetice, înfruntări, date despre familie, fiind pigmentat cu anecdote sau întâmplări din cenacluri literare.

Autorul acestui jurnal comentează cu entuziasm, admiraţie ori ostilitate, cu încredere, mefienţă ori îngrijorare evenimente culturale, ştiinţifice, politice, expoziţii de artă, concerte, polemici literare. Printre aspectele legate de editarea munuscriselor, notează modul de funcţionare a cenzurii în epocă şi redă o confruntare tipică între editor/scriitor, edificatoare pentru aplicarea cenzurii.

Jurnalul nu e focalizat pe sine, ci pe fenomenul literar contemporan, judecat necruţător. Limbajul lui Ciurezu mixează mai multe registre lingvistice: limba literară (presărată cu comparaţii poetice, metafore, neologisme, expresii din franceză, maxime în latină), limbaj ştiinţific, limba populară (asortată cu regionalisme olteneşti), limbajul de lemn (citate din presa vremii). Recurge frecvent la intertextualitate mitologică pentru comparaţii şi metafore.

Jurnalul lui Dumitru Ciurezu reprezintă un document de istorie literară.