poeme
Roberto Kuzmanovici

Poeme

Articol publicat în ediția 1-2/2018

Condamnat să scriu

„Într-o zi, căutându-te cu ardoare ca pentru prima oară,
am te găsesc într-o prăpastie cu toate versurile tale –
bolnav, beat, bătut, fumându-ţi propria viaţă
probabil fascinat de ideea că mângâi molii
și se vor transforma în fluturi pentru viitoarele prințese.
Azi nu se mai contopesc poezii cu ochi orbi,
nu o să aduci bani în casă cu ele,
nu o să mă mai cucerești recitându-mi,
iar dacă ai impresia că o să le cânte cineva
pe o scenă la cine știe ce concert jalnic,
ești doar un visător avid în vid, opreşte-te din scris odată!
Pentru ce faci asta?
eşti prins în propria ta lume,
pus pe gânduri rele aşternute în rânduri grele, bag de seamă
şi totuși, pari atât de liniştit.
Ce te inspiră pe tine,
o frunză veştedă, două frunze, dragostea?
Ai spune cocoțat pe vreo mănăstire,
că eşti mai bogat decât ce se află sub tălpile tale,
chiar dacă mulțimea te-ar cataloga drept un dus cu pluta,
sărac şi indiferent la propria soartă”.
Am luat-o în brațe,
i-am sărutat ardoarea frunții și i-am șoptit:
„– Pășești pe urmele mele care se îndreaptă spre tărâmuri
fără de legi și credințe, iar asta nu e bine;
căci eu fusesem condamnat să scriu.
Rup din mine, nesfântă născătoare de păcat,
să ofer altora și nu aștept nimic în schimb,
nici măcar moartea pe care mi-o prevestești poetic,
deoarece nu mi-e datoare cu nimic.
Fii tu fericită, îmi e de-ajuns…”

Pasiunea rebelă

Erau seri în care, după ieșire la restaurant,
cu mâncăruri exotice și vinuri de colecție,
poante, muzică la pian și momente de reflecție,
îmi cerea pasiunea rebelă cu ochii de diamant

s-o masez cu basma de mătase, de predilecție
sau să ne pictăm dezbrăcați într-un mod cam extravagant,
alteori mă învăța Bachata, un zbor mai palpitant,
de parcă urma să fim la vreo mare preselecție

mă însoțea fabulos într-o lume de lux, duioasă
galant îmi mulțumea pentru prânz, origami sau stele
excepție rară, zâmbet de-o clipă – clipă frumoasă
distant părea cerul deodată, se-arătau vremuri grele

percepție diferită-mi făurea, lumea ploioasă
zburat-am lăsând vag în umbră amintirile mele.

Salvați de exil

Ne-am născut într-un rece Alcatraz și întreaga viață,
nădăjduind s-ajungem pe arca aia mizeră,
am copilărit între ziduri numite „acasă”.
Strigam la far că ne veghează mereu,
dar nu ne răspunde niciodată;
păstram în buzunar reproșuri ca pe o rezervă de gloanţe,
cerșeam între noi apartenențe, ranguri, revolte,
recunoștințe, exaltări, încrederi, indiferențe,
de fapt ceream totdeodată,
fiindcă eram tentați să depozităm totul în siguranță, justificam;
se spune că dracii cei mai spurcați
se dau drept gingași îngeri,
neînțelegând că visam precum hipersomnicii, aiurea,
să fim salvați de la exil.
Ne povestea bătrâna Agonie.

Tăcerea-i neprihănită poezie

Am prins glas, onorabili trubaduri,
dați de veste regilor, prințeselor, episcopilor, slujitorilor
și cui mai poftește semeția voastră
Vă voi recita tăcerea,
asemeni celui divin întins tenace pe veacuri,
căci tăcerea-i cea mai neprihănită poezie
iar voi sunteți îndrituiți
s-o ștudiruiți cu îndelete
precum piratul harta spre comoara oceanului,
înainte de a vă împărtăși înțelepciunea
celor care pictează pe cer un Cumulonimbus
în culori moarte ori acelora care se joacă cu verbul „a fi”,
conștienți că numai și numai moartea
e menită să conjuge existența
sau celor convinși că valorile incerte
și mirodeniile lumești asigură trecerea peste Aheron.
Antrenați-vă deopotrivă ochiul pentru a cântări echilibrul
fără a-l înlăcrima de ceea ce nu-l privește
îmbrățișați iscoada, fredonați premise
și dansați cu etica
concepeți ideologii îndeplinirii rostului
și-apoi minunați-vă de armonia efectelor apărute cascadă,
și curcubee, și eclipse, și prunci jucându-se grămadă –
toți un zâmbet pe chip și-o lumină,
căci ei sunt viitorul, mirajul ce urmează să vină
Pe mine îngropați-mă-n Calele
și vă voi trimite un înger mai tăcut decât mine.

Nemurirea-n basme

Pictore, m-ai cam uitat
într-un colț de pânză
și degeaba mi-ai pictat
stelele sub frunză
oglindă și munți, precum
în văzduh fantasme,
n-am cum căuta nicicum
nemurirea-n basme.

Demonii din îngerul fără glas

Priviri de copilă, cearcăne de gospodină,
se îndreaptă ca o felină, despuiată,
spre sticla de rom și cugetă că
pătura-i mantă protectoare contra demonilor noștri –
personalități imune, cu tentații nejuste,
au măști pictate ce par a fi oglinzi
scuipând palavre pe rădăcinile adevărului,
să crească mare, glumește ironic singură, să zboare,
îndeobște în goana după iluzii;
furia îngerilor nu o impresionează,
doar cel tăcut a reușit, printre visuri și vise
ce îi trezeau instantaneu din somnul care îi făceau
mai vii decât doreau.
Cândva au adormit. El, ea; restul.
Conștiența valorii de sine întreba: cu noi cum rămâne?
Sparge, impulsiv, sticla rămasă goală, o dor sânii,
aleargă peste cioburi după o țigară și-o aprinde cu patos,
lasă capul pe spate, își desprinde părul infinit
mușcându-și buza, privește fumul ca liniștea din negură,
ca ochii ei fără sclipire sau oase rupte-n carne,
ca Don Quijote lipsit de nebunie sau dragostea fără orgasm,
urlând spre tavan din răsputeri, nevăzându-l nicăieri:
câte dihănii ți-au corupt aripile să semnezi pactul cu durerea?
A semnat și ea, într-un final și-a ales tăcerea.

Notă biobibliografică: Roberto Kuzmanovici este scriitor, publicist și promoter cultural. Autor de poezie, publicistică și proză scurtă, prezent în diverse reviste, antologii și publicații on-line și/sau tipărite, unde a mai semnat nenumărate texte de opinii, schițe umoristice, editoriale, articole, recenzii literare, comunicate de presă, știri și interviuri. Este fondatorul Bibliocarti.com și al revistei cultural-artistice Vox Authors.