miscellanea
Eugenia Țarălungă

breviar editorial

Articol publicat în ediția 3/2018

Evanescență. Un roman fără acțiune, de Adrian Costache, eLiteratura, 2017, 200 p.

Pentru unii profesori, literatura este teorie pură. Pentru alți profesori, este un miraj, o cale spre mereu altă evanescență (și nu strict spre reproducerea socială despre care vorbea Bourdieu – ba dimpotrivă!). Adrian Costache, autor de manuale pentru liceu, profesor, vreme de decenii, la Sf. Sava, numără deja patru decenii și jumătate de la debutul cu volumul Orașul cel Mare, 1971, carte retrasă și topită. Autorul a publicat deja 14 volume, unele fiind reeditate sub titlul Trilogia de la Sf. Sava. Un prozator experimentat, așadar, care scrie cu egală nonșalanță despre problematica specifică oricărei vârste, adolescenței sau bătrâneții. Încă de pe la începuturile lui literare, era văzut de L. Ulici așa: „Bun povestitor, dispus la o egală angrenare a memoriei și imaginaţiei în discurs, Adrian Costache scrie proză de atmosferă în care biograficul şi fictivul îşi împart semnificaţia epică fără disensiuni, cel dintâi asigurând materia primă, al doilea semnificaţia literară, din această colaborare rezultând, între altele, şi o nuanţă de fantastic ce face ca nucleul de evenimente ale povestirii să pară, deseori, doar pretext pentru o divagaţie în imaginar.”

Certitudinea evanescentă a sfârșitului vieții de aici, a finitudinii ființei umane de carne, este transgresată de astă dată prin ficțiune, prin depășirea spațiului, timpului și chiar a cromaticii uzuale, specifice unui anumit mediu (vezi femeia cu ochi albaștri care dispare simultan cu profesorul Pascal Bentoiu). Casa vândută de la țară, din zona Prahovei, devine simbolul promisiunilor la care Pascal renunță, lucid sau în căutarea unor alte fantasme, a unor alte experimente sau experiențe. Între acestea, cele mai fructuoase se dovedesc a fi discuțiile profesorului cu mai tânărul domn inginer (cumpărătorul casei, viitor editor al cărții) la Biblioteca-fără-cărți din Cișmigiu – o terasă de vară, de fapt, aflată nu departe de Sf. Sava.

Transilvania din cuvinte, antologie alcătuită de Irina Petraș, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, 435 p.

Antologie dedicată Centenarului Marii Uniri. Nu 100, ci 120 de contribuții (poeme, eseuri, scurte incursiuni privitoare la geografia culturală, istorie, antroposofie) a izbutit să adune Irina Petraș de la personalități culturale cărora le pasă de acest prim Centenar. Volumul se deschide cu reproducerea în facsimil a Rezoluției din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918 a Adunării Naționale de la Alba-Iulia.

Sextil Pușcariu, N. Titulescu, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Vasile Băncilă, Mircea Zaciu ne îndeamnă prin scurte citate, în chiar prima pagină de stânga, să reflectăm la Transilvania, la unicitatea și puterea ei, iar Constantin Noica amintește de cuvintele lui Nicolae Bălcescu despre „acea învățată Transilvanie – azil vecinic al naționalității române”. Tocmai fiindcă e greu de găsit tonul/sonul potrivit atât pentru 1918, cât și pentru 2018, mai multe voci vor da, cu siguranță, sonoritatea și solemnitatea adecvată, în continuarea antologiilor de acest gen, inițiate în 2005 de USR Cluj: „Avem un sprijin: limba română, cea care e, zice Eminescu, împărăteasă la ea acasă. Scriitorii vă pot fi călăuze.” (Irina Petraș); „Întâii voievozi ai Moldovei au coborât din Maramureş, iar ai Munteniei – zice legenda – din Făgăraş. Mult înainte, între Făgăraş şi Maramureş palpitase statul lui Gelu. Imaginaţia cărui istoric s-ar încumeta să reclădească mileniul destrămat aici de la retragerea romanilor şi până la întemeierea ţărilor româneşti, excentric, dincolo de munți?” (Ana Blandiana); „aceste locuri de ispititor belșug și de trecere a oștilor” (N. Iorga); „Aici, în Transilvania, se întrepătrund civilizaţia răsăriteană romano-bizantină şi bizantino-slavă cu civilizaţia occidentală latină şi protestantă, aici interferă armonios spiritul contemplativ al veşniciei născute la sat (Lucian Blaga) cu spiritul concurenţial-individualist al lumii urbane apusene. Aici este unicul loc din lume unde cupolele bisericilor bizantine se întâlnesc cu turnurile gotice care străpung cerul, cu rotunjimile stilului romanic, cu gracilele ornamente ale stilului Renaşterii, cu bogăţia grea a Barocului, cu simbolurile sinagogilor etc., toate plasate pe distanţe de câteva zeci ori sute de metri una de alta.” (Ioan-Aurel Pop); „Deşi până la 14 ani nu am schimbat vreo vorbă cu vreun ungur, crescut fiind într-un sat românesc de munte, i-am citit până la această vârstă pe Jókai Mór, Petöfi Sándor, Ady Endre, Méliusz József şi, mai ales, pe József Attila, unul dintre poeţii preferaţi ai tatălui meu, despre care tata îmi vorbea cu lacrimi în ochi.” (Vasile Sebastian Dâncu); „Ceea ce ar particulariza Transilvania ar fi deci capacitatea de a legitima ideile prin transpunerea lor practică în viață și consecvența menținerii acestei atitudini. Când vine vorba despre trăire, seriozitatea se manifestă în intensitatea și durata trăirii.” (Ovidiu Pecican); „Nădejdea e un simţământ firesc şi omenesc. De aceea şi nădejdea mea în România este firească, instinctuală chiar. O chestiune de bun simţ.

Ce mai înseamnă astăzi a fi patriot? Ce mai înseamnă patriotismul? A-ţi iubi țara cu luciditate, nu orbeşte. A o grădinări raţional, nu pasional şi coleric. Fără steaguri de sărbătoare, fără prapuri de înmormântare, fără lozinci ori petarde. Eroismul nu mai are neapărat sens pentru români. Dacă îi chestionezi pe stradă, de pildă, pe cei foarte tineri, se vor amuza la această întrebare. Deşteaptă-te, române! e doar un cântec. În ce mă priveşte, am, totuşi, o asumare a unui anumit fel de a fi patriot. Pentru mine, patriot este mai cu seamă cel care vede viciile ţării sale şi încearcă să le corecteze cu scalpelul unui chirurg etic.” (Ruxandra Cesereanu); „Da, Transilvania mea sunt şi locurile pe unde a hălăduit Avram Iancu, Detunatele sau aşa-numita Cetate Romană, un munte de lângă Roşia Montană, care a căzut demult victimă goanei după aur. Sau Alba Iulia, unde mi-am petrecut o primăvară, o vară şi-o toamnă, în anul când armata sovietică (eliberatoare?) a intrat în Cehoslovacia.” (Nicolae Prelipceanu).

Între cei care au trecut prin Transilvania, fără să fie trăitori pe fermecătoarele meleaguri râvnite ba de unii, ba de alții: Rudolf Steiner (antroposof, conferința de la Sibiu, 1889), Robert Ficheux – geograf, cel care a dedicat 50 de ani studiului pe teren în România și, mai ales, Munților Apuseni, specialistul fără de care Tratatul de la Trianon ar fi arătat cu totul altfel dacă s-ar fi dat crezare „documentelor” demografice promovate de cancelaria de la Budapesta.

caut destinatar rog seriozitate, de Horia Șt. Simon, col. Fragil, Editura Eurostampa, Timișoara, 2017, 120 p.

După un debut cu Viața pe dezbrăcate (Editura Atelier, Arad, 2016), decalat până dincolo de jumătatea vieții, avem acum de-a face cu un alt volum de poeme al lui Horia Șt. Simon, publicat la numai un an distanță. Aici regăsim și un avertisment (ars poetica) al autorului, cu toate trimiterile aferente spre obsesiile autorului, spre preocupările lui predilecte, spre cultura de masă, în răspăr, dar și spre plastica șturlubatică a lui Picasso, în special spre multiplele sale prezențele feminine, proteice și colțuroase: „unii şi-au ales-o muză pe mona lisa/ […] kate winslet anne hathaway/ sau o andree marin sau bălan/ apoi le schimbă trimestrial/ eu am rămas fidel unei alegeri/ făcute încă în tinereţe când/ m-am îndrăgostit de domnişoarele/ din avignon şi mă inspiră/ toate cinci deodată sau pe rând/ am aflat recent că nu-i fotografie/ din playboy sau fhm ci o pictură/ de picasso din perioada lui cubistă/ aşa-mi explic de ce la mine-n poezii/ sunt atât de evidente ascuţişurile/ (in)esteticele deformări sau lipsa de/ perspectivă consideraţi-le intenţionate/ chiar dacă eu – săracul – n-am nici o vină/ muzele în schimb şi-au pus amprenta/ pe toată opera mea – gata m-am scos”. Cam acesta este tonul întregului volum, nu degeaba poemul avertisment (ars poetica) are exact acest titlu.

Umbrele Transilvaniei, de Alexandru V. Dan, Editura Eikon, 2016, 152 p.

Dacă alt gen de literatură nu prea se cere pe piață pe scară largă, scrierile fantasy, pline de mister și de acțiune – cum ar fi și Drumul spre Vozia, 3 volume, apărut la Editura Evdokimos, scris de pr. Mihai-Andrei Aldea (doctor în etnologie şi folcloristică, în cadrul Academiei Române, la Institutul Naţional de Etnologie şi Folclor) –, chiar se citesc cu interes. Un alt nume des amintit în zona tainelor, tenebrelor și goticului este Oliviu Crâznic, care a și sprijinit (tainic, dar și vădit) apariția acestei cărți.

Volumul de debut al lui Alexandru V. Dan reunește nouă povestiri, una fiind tradusă și în engleză (Through heavy veils of dreaming, așa sună titlul): Întâlnirea, Ochii himerei, Ciocnirea legendelor, Stafia de la Borşa, Umbrele Transilvaniei, Şantaj în negru, Prin grele văluri de visare, Jurnalul sfârşitului, In Martyria. În finalul cărții este inclus și eseul „Gothic uber alles” sau despre fantastic și realism în literatură.

Dinamism, mister, și binele care, în mod inconturnabil, învinge (sau învingea pe vremea strămoșilor sau moșilor noștri, pe vremea căpcăunilor, a lui Șoiman, a lui Novac, a Basarabilor, a lupilor ori a moroșanului Lupu Sandrin, protopop de Borșa). Să ne oprim la încleștările de pe vremea căpcăunilor: „Strângi în pumn mânerul cu relicve al credincioasei tale spade. Asemenea căpcăunilor, nici relicvele nu par a fi din lumea noastră, însă prezenţa lor divină te-a ocrotit până acum în atâtea rânduri, că de multă vreme ai renunţat să le mai ţii socoteala.

Nu vezi cum ai mai putea scăpa cu bine şi din această încercare, însă ştii un lucru: înlăuntrul tău zace un munte care nu se teme de niciun duşman. Un munte uşor ca un fulg. Gândul şi inima ta se roagă fierbinte pentru a izbândi, a ucide, a apăra.

Prin sfărâmăturile uşii creaturile apocaliptice năvălesc în turn grohăind şi răgând. Se-aud îngrămădindu-se în holul îngust. împreună cu oştenii care au rămas în viaţă le aştepţi în sala mare. […] În spate, în întuneric, se aud răgetele animalice ale urmăritorilor, care între timp au reuşit să ajungă şi ei la suprafaţă. îţi scoţi de la piept bucata de pânză cu blazon inexistent peste care ai dat, întâmplător, în catacombe, pe când îţi sfâşiai hainele ca să-ţi opreşti curgerea sângelui şi eşti din nou uimit de lumina alburie pe care aceasta o aruncă în întuneric.

Prin himere și legende (istorice, neaoșe), Alexandru V. Dan dă să ne amintească de eroi cu chip și fără chip. Reușește el să le dea chip, chiar în aceste proze de debut? Cu prisosință!