lecturi fidele
Liviu Ioan Stoiciu

Emil Nicolae și sufletul prădător

Articol publicat în ediția 3/2018

Cum să faci din mister o putere a sufletului prădător (titlul cărții lui Emil Nicolae, apărută în 2017 la Junimea)? Sufletul prădător dând de gol capacitatea ta de creație… Dacă îi citești poezia lui Emil Nicolae, îți scoți pălăria în fața rafinamentului lui neangajat, contemplativ, al micilor-marilor neliniști metafizice — și te întrebi, asta e fața adevărată a sufletului lui prădător, rezervată, discretă, aristocrată? Fiindcă eu l-am cunoscut și pe publicistul Emil Nicolae, implicat în cotidian, când coordona un ziar „independent” la Piatra Neamț după Revoluție (dar a avut stagiu de ziarist și la Viața Nouă la Galați, în 1972), intitulat Acțiunea, între 1990-2001, ajunsese un reper al atitudinii civice radicalizate, de opoziție, unde de asemenea sufletul prădător își dădea măsura… Cunoscător în amănunt al mișcărilor avangardiste istorice, nu se putea ca Emil Nicolae să nu calce pe urmele predecesorilor săi, să amestece poezia cu activismul publicistic (fără să fie implicat politic), dar pe dos — în timp ce liderii mișcărilor avangardiste „internaționaliste”, inclusiv critici, au mers mai degrabă pe mâna stângii socialiste, social-democrate sau comuniste, poetul din Piatra Neamț (având poate o pildă și în Grigore Cugler-Apunake, diplomat înainte de 1944, dezis de noul regim instalat de sovietici la București) a mers pe mâna dreptei românești… Sigur, nu i-a folosit la nimic, și-a risipit anii tinereții pe altarul presei postcomuniste (așa am făcut și eu după Revoluție, energie pierdută).

Emil Nicolae a debutat editorial în 1976 cu poezie (la Junimea; era să uit, a fost și redactor-șef adjunct la revista Alma Mater / Dialog între anii 1969-1972, e legat cordial de Iași), până la Revoluție a mai publicat două cărți de versuri tot la Junimea. După Revoluție a intrat în bioritmul natural, a scos volume de versuri atunci când le-a venit vremea și a intercalat între ele trei cărți (monografie-album, eseuri) dedicate lui Victor Brauner (și însoțitorilor lui), făcând „incursiuni în avangardă”, între altele. Eu mereu l-am citit pe Emil Nicolae cu o plăcere nedisimulată în cheie avangardistă. Trebuie să subliniez și aici că avangarda e o stare de creație pură (de intuiție și spontaneitate), ea a traversat toate generațiile de poeți „ca un fir roșu” (inclusiv la postdouămiiști), nu e doar o caracteristică a scriitorilor avangardei istorice. Poezia (și proza) avangardei istorice e perfect valabilă și azi, nu s-a devalorizat estetic în ochii cititorului avizat de azi, pe când poezia clasică, romantică, modernă, neomodernă trebuie selectată… Din păcate, la noi critica marginalizează în continuare spiritul avangardei, adus la zi, nativ, din lipsă de adecvare a „organului” ei de receptare.

Cartea de față, Sufletul prădător merge pe linia „sufletului gânditor” al lui Aristotel (acea gândire de dincolo de rațiune, magică, așa cum subliniam la început), are două părți, una a „micilor cruzimi”, alta a „rămășițelor omului”. Are 80 de pagini, partea întâi poartă mottoul „Să învățăm să scriem scurt”. Poetul atrage, de altfel, atenția să nu ne facem iluzii, deoarece: „Cartea foarte subțire stă înlăuntrul / cărții groase”… N-am de gând să mă aplec decât asupra acestui aspect din volumul Sufletul prădător, al modelului suprarealist — poezia e scrisă cu „ipocrite cuvinte”? Îl citez pe Emil Nicolae: „După gardul acela a fost un copac / sub scoarța lui clipea un gândac / mare cât lupa / plimbată la pupa / de corabia lui Napoleon / prin portul de neon”… După care poetul scrie: „Brusc îmbătrânit pășește… / peste scăfârliile îngropate de milenii / și încearcă să le descifreze sensul”… În condițiile în care sfârșitul vechii lumi va fi totodată începutul unei lumi noi la masa de scris, fiecare poem nou îngropând vechea poezie, scrie Emil Nicolae: Toate poeziile lumii s-au scris / „ba nu” zice unul și dă să-nceapă / dar cuvântul îi fuge din condei / toate cuvintele îi scapă / și zboară libere prin Piața Tătărași / sub formă de porumbei / se așază o clipă / apoi zboară / iar se așază / și ciugulesc din cablul electric / direct conectat cu Primăria / care-și asumă datoria… Ce se află dincolo de natură? Și de ce tot ce este în afara simțurilor e ireal? În plasa sufletului prădător, poetul răspunde: „În numele sfântului Bacovia / ninge”. Aflat cum e „pe drumul aflării esențelor”, să rețin din Emil Nicolae și un pastel fără titlu: ”În memoria unui / anotimp locuiești / floarea de crin / uitată în cești // pe o tristă petală / abia lunecând înspre lumină / și din când în când // mâinile-ți sapă febril / ca niște furnici / în aerul dens două / ferestre prea mici”. Emil Nicolae e un poet neinteresat de propria glorie.