A plecat dintre noi, în urmă cu – deja – mai mult de o lună, un om care n-a fost asemenea celorlalți, nu asemenea celor azi bântuind pe pământul patriei noastre, scumpe sau nu. Neagu Djuvara a fost, așa cum s-a tot spus, ultimul boier, cel puțin din cultura română. Emoția pe care mulțimea și-a arătat-o în zilele plecării sale definitive, odată cu tot ce a însemnat această lume, alta, s-a datorat, probabil, mai ales faptului că era o persoană cunoscută de pe la televizor, că era o personalitate care spunea lucrurilor pe nume, așa cum se va fi făcut cândva mai des decât acum și, nu în ultimul rând, pentru că era, din punctul de vedere comun, un performer: trăise 101 ani și ceva, ar fi împlinit 102 în augustul următor.
Dar Neagu Djuvara a fost un istoric și nu unul care să se și să ne înece în factologie, așa cum sunt îndeobște istoricii acreditați pe la noi și pesemne și aiurea. Acum câțiva ani, revista aceasta a beneficiat de o cronică a cărților de istorie, făcută număr de număr, nu multă vreme, de un adept al istoriei cenușii, factologice, căruia, sugerându-i să se mai intereseze și de cărțile unor Neagu Djuvara și Lucian Boia, cei doi disidenți ai istoriografiei românești de azi, i-a apărut pe față o grimasă, însoțită de o propoziție care voia să spună și poate și spunea: ăștia nu sunt istorici. În schimb aveam mențiuni despre tot felul de lucrări fără audiență care aglomerau documente (fapt lăudabil în principiu), dar nu le făceau pe acestea să semnifice. Or, Neagu Djuvara tocmai asta făcea, a făcut în acea parte din viață pe care și-a dedicat-o studiului istoriei românești: a pus la treabă documentele și informațiile existente și a încercat să le stoarcă adevărul, cel la care avea acces un cunoscător al istoriei lumii acesteia, ca să spun așa, pe viu, el însuși fiind, câțiva ani, nu doar martor al evenimentelor, ci chiar actor.
Nu l-a caracterizat pe Neagu Djuvara ipocrizia atâtor istoriografi români care au preferat să construiască ipoteze avantajoase pentru poporul român, atunci când istoria, faptele ei, spuneau altceva. Pentru că, așa cum subliniază adesea și Lucian Boia, alt istoric respins de supușii viziunii idilice a istoriei noastre, misiunea celui care scrie istoria nu este aceea de a o înfrumuseța, în vederea cine știe căror avantaje politice pe scară internațională sau națională, ci aceea de a spune ceea ce el consideră că este adevărul, după examinarea datelor și documentelor existente. Asta a făcut Neagu Djuvara și pentru asta a fost, și va mai fi fiind încă, blamat, subliniindu-se erezia sa de la naționalismul activ atunci când descoperă descendența cumană a unor domnitori, fie ei și legendari, români.
În zilele care au urmat morții sale, pe la televiziuni au rulat, reluate, interviurile care i s-au luat de-a lungul celor vreo 27 de ani de când s-a întors în țara sa, după îndelungi pribegii prin Europa și Africa. Într-unul dintre acestea, Neagu Djuvara face o afirmație care poate să nu convină nici altor persoane decât românilor și anume că Europa este o creație a barbarilor. Mai precis a întâlnirii popoarelor cărora li se spunea migratoare dintr-o corectitudine politică de tip comunist în loc de vechea lor denumire europeană, popoare barbare, a întâlnirii acestora cu cei care se găseau deja pe teritoriul numit mai apoi Europa. Lucru de bun simț istoric și pe care numai mințile înfierbântate de naționalism și rasism îl mai pot nega.
Fiind un om liber, Neagu Djuvara nu s-a sfiit să afirme răspicat că el nu se va conforma niciodată nici unui tip de corectitudine politică și va spune pe șleau ce crede, în virtutea, adăugăm noi, experienței sale trăite și citite. Din gura lui, atunci când aveam privilegiul să-l auzim, ieșea o limbă românească nemaiîntâlnită astăzi decât foarte rar.
N-aș putea spune acum cu siguranță numele acelui dirijor din vremea unor Leopold Stokowski, sau Arturo Toscanini, care a afirmat că există două categorii de dirijori, unii cu capul în partitură și alții cu partitura în cap. Mutatis mutandis am putea spune că și istoricii sunt, oarecum, la fel, de două categorii, unii cu capul în documente și alții cu documentele în cap. Ei bine, Neagu Djuvara era unul dintre istoricii care aveau documentele în cap, dar știau să se uite mai departe, eventual dincolo de ele, pentru a scruta un orizont pe care categoria cealaltă nu avea cum să-l bănuiască. Și dacă istorici factologi îl neagă pe Neagu Djuvara, el a avut întotdeauna cavalerismul de a nu se exprima despre ei. Era încă trăsătură de caracter a unor oameni de altădată, generoși și mai ales având delicatețea de a nu nega nimănui dreptul de a fi așa cum dorește sau poate fiecare. În principiu pentru a nu li se nega nici lor acest drept. Deși…
O, dar multe alte trăsături de caracter s-au pierdut odată cu Neagu Djuvara! Lumea de azi, opacă la multe, s-a închis ca o lespede de mormânt peste un om care-i demonstra că se poate exista și altfel, mai bine, mai relaxat, mai senin și fără ură.