Sobrul săptămânal francez Le Point și-a șocat cititorii dedicând o copertă și un amplu dosar apariției primului volum al memoriilor sulfurosului politician de extremă dreaptă Jean-Marie Le Pen, Fils de la nation. Cartea este anunțată încă de pe acum ca unul dintre marile evenimente editoriale ale anului 2018 în Franța, chiar dacă suntem abia la începutul lui. Considerat multă vreme oaia neagră a democrației franceze, fostul președinte al Frontului Național (din care a fost exclus de fiica sa), care în acest an va împlini 90 de ani, este un martor important pentru istoria secolului XX și începutul secolului XXI. Iar primul volum al memoriilor sale acoperă perioada 1928-1972, ceea ce face din el un extraordinar document istoric. Autorul rememorează anii copilăriei, figura tatălui, ucis în copilărie de o mină germană, rezistența franceză, războiul din Indochina și Algeria, figura generalului De Gaulle sau pe cea a fostului președinte François Mitterrand, atmosfera incandescentă a anului 1968. Fără a fi nici erou, nici colaboraționist, Le Pen a fost în perioada războiului un mare admirator al poetului Robert Brasillach, singurul scriitor de notorietate executat după eliberarea Parisului. Mărturisește Le Pen, că două dintre cărțile lui Brasillach, Anthologie de la poésie grecque și Poèmes de Fresnes erau nelipsite de pe noptiera sa. Brasillach, care în timpul războiului a fost redactorul-șef al săptămânalului colaboraționist Je suis partout s-a predat în septembrie 1944 pentru ca mama sa, arestată pentru a se face presiuni asupra lui, să fie eliberată. A fost judecat și condamnat la moarte în ianuarie 1945. Toată elita scriitorimii franceze s-a mobilizat în favoarea lui. Albert Camus, Paul Valéry, Jean Cocteau, Colette, François Mauriac, Paul Claudel, Marcel Aymé, Jean Paulhan, Jean Anouilh, alături de foarte mulți alții, au semnat un memoriu în care îi cereau generalului De Gaulle grațierea scriitorului. Reacția acestuia a fost însă: „Il a joué, il a perdu, il doit payer!” Memoriul a fost respins, iar Robert Brasillach a fost executat, fiind, cum spuneam singurul scriitor cu nume din Franța ajuns în fața plutonului de execuție pentru colaboraționism. Jean Marie Le Pen scrie în memoriile sale că această decizie inexplicabilă ar fi avut la bază un malentendu tragic. Generalul a văzut o fotografie cu Jacques Doriot (el însuși, jurnalist, fondator al cotidianului Le cri du peuple, dar și șef de partid fascist, printre altele), îmbrăcat în uniformă germană, și l-a confundat cu bietul Brasillach care nu mersese niciodată atât de departe cu entuziasmul colaboraționist. „Nu i-am iertat-o niciodată” și-a încheiat Jean-Marie Le Pen evocarea.
Excelent scrise – se vede că autorul este un prieten de cursă lungă al literaturii – cu nuanțe etice adesea suprinzătoare, memoriile lui Le Pen sunt un bun companion al anilor războiului și al celor din perioada imediat următoare. Avem multiple perspective de stânga, dar e interesant să aflăm și cum se văd lucrurile dinspre dreapta. Un bun prieten de-al său, cântărețul Mouloudji începuse să se afișeze tot mai des în compania lui Sartre și a lui Simone de Beauvoir. Întrebându-l cum se explică această opțiune, autorul primește un răspuns specific perioadei din primii ani postbelici: „Mă duc acolo unde primesc ceva de mâncare”. Iar Le Pen comentează: „Poeții trebuie să trăiască, soarta nu este mereu tandră cu ei, iar relația cu politica le iese rău!”
Nu dau doi bani pe politica de extremă dreapta a lui Le Pen și a fiicei sale, dar valoarea istorică a acestui prim volum de memorii este incontestabilă. O mărturie în plus pentru a înțelege istoria contorsionată a secolului XX.