miscellanea
Eugenia Țarălungă

Breviar editorial

Articol publicat în ediția 4/2018

Literatură mare, literatură mică. Articole și studii literare, de Ana Selejan, editura Muzeul Literaturii Române, 2017, 436 p.

Mereu atentă la vocația civică a scriitorului, a ceea ce în zilele noastre se cheamă public intellectual, Ana Selejan nu abandonează tema nici în această lucrare. Găsim aici texte literare din perioada 1991-2016, unele apărute în reviste, în sinteze universitare ori prezentate în conferințe sau simpozioane, de-a lungul a 25 de ani. Pe cât de încercată a fost verticalitatea (și adeseori viața) scriitorilor în vremuri comuniste, pe atât de admirată este în prezent perioada pașoptistă, mai ales Școala epică de la Iași, căreia autoarea îi dedică vreo 20 de pagini și de care se leagă și titlul cărții: „Nicicând scriitorul-cetăţean (şi-n general intelectualul-cetăţean) n-a acţionat mai coerent, n-a fost mai atent la valorile şi idealurile eticii societale, decât în acest interval de timp, (după 1830), atât la Iaşi cât şi la Bucureşti.” În siajul lui Gh. Asachi a venit o pleiadă de personalități, „echipa scriitorilor-cetăţeni, avându-i în frunte pe V. Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Costache Negruzzi (primii trei participând şi la revoluţia din 1848 din Moldova).” Aceștia s-au axat pe dezvoltarea presei românești (pentru a deştepta „duhul naţional”), introducerea şi emanciparea teatrului în limba română, adică urnirea din punctul zero a dramaturgiei istorice și a celei comice, ceea ce, e limpede, pașoptiștii au reușit cu brio, de vreme ce unele piese rezistă și azi în repertoriul teatrelor românești: „În final, literatura a învins, înlăturând vechiul, impunând coordonata europeană – emancipată şi naţională în acelaşi timp. A învins pentru că era literatură mare.” Pe cât de mare a fost literatura lor, pe atât de mari au fost și consecințele Revoluției de la 1848 și, câțiva ani mai târziu, ale Unirii Principatelor. „Se știe că în fruntea acestor mari întâmplări politice din Moldova şi Muntenia, au fost, după modelul Victor Hugo, scriitorii vremii” – ține să ne reamintească Ana Selejan. În carte mai găsim pagini despre proletcultism și realismul socialist, Cioran, Blaga, G. Călinescu, Radu Gyr, Vintilă Horia, Cercul Literar, Sadoveanu, Arghezi (inclusiv un text inedit despre piesa de teatru Seringa), Petru Dumitriu, ca și despre Stratagemele mistificării în literatura non-fictivă a scriitorilor realiști-socialiști.

Șoapta cărților, de Paul Iulius Negoiță, editura Omega, Buzău, 2017, 218 p.

Volumul este recomandat de criticul Daniel Cristea-Enache pentru ținuta intelectuală și diversitatea tematicilor subiectelor abordate: „Sunt bucuros că într-un oraș ca Buzăul, există un om ca Paul Iulius Negoiță, care reprezintă cu cinste cultura nu numai locală, ci și cea națională. Dovadă, cărțile domniei sale, opere ce acoperă un spațiu imens, pornind de la tipograful-episcop Mitrofan și până la autenticii creatori contemporani.”

Titlul cărții vine de la Cartea șoaptelor, romanul lui Varujan Vosganian, iar dintre ceilalți autori cu care avem de-a face în acest volum se numără: Valeriu Anania, Daniel Cristea-Enache, Gabriel Garcia Marquez, binomul Antonie Plămădeală – Valeriu Anania, Gala Galaction, Petru Creția, Gheorghe Ene, John Freely (un condeier care ne aduce Constantinopolul mai aproape), Dorin Ivan (un buzoian care ne aduce istoria mai aproape). Să amintim aici și de cele Trei cărți vii – cum îi numește autorul pe Sfinții Trei Ierarhi, cărora le dedică numeroase pagini –, ca și de Rubliov, titanul, acestea fiind cele mai întinse eseuri din acest volum de debut.

Radiația cubului, de Ioan Vintilă Fintiș, col. Opera Omnia, Poezie contemporană, editura Tipo Moldova, Iași, 2017, 70 p.

Nu știm povestea volumului, dar în această colecție autorii țineau, în majoritate covârșitoare, să aibă poeme cu sutele, nu cu zecile. Dacă acesta era un fapt îndeobște acceptat, Ioan Vintilă Fintiș (n. 6 iulie 1954, 20 de volume publicate) face, hélas, figură distinctă și ne invită într-un spațiu al cunoașterii prin cuvinte, prin cuvinte gânditoare, care se înlănțuie fără să mai respecte regulile versificației, pentru că gândul nu ține cât e rândul tipografic și nici cât e versul. Limita morții nu poate fi trecută, ci numai gândită („viața se retrage spre moarte, iar aceasta către cu totul altceva”) sau văzută ca taină ce se impune cu strictețe: „Vine pasărea cu ochii ei sticloşi. Se apropie, adulmecă, miroase carnea mea aflată-n înserare.

Oriunde merg mă însoţeşte, dar nu în afara cubului. E plină de răni cum şi trupul meu în care s-au prăsit cuvintele. Elastic, aşa cum este şi umbra acestuia.

Vine pasărea cu gheara ei de piatră. Strigă numele meu şi pe al tău Doamne – dintr-o ghicitoare oarbă. Pluteşte deasupra unui frunziş muzical, oriunde merg mă însoţeşte, dar nu în afara cubului. Pentru că acolo este absenţa, şi numele tău este absenţa. Aici nu poţi auzi şi nu poţi să vezi decât nimicul. Iar moartea nu este decât o înaltă închipuire a cubului.”

Ștefan Ion Ghilimescu include în postfața sa următoarele considerații: „Poet ludic dar şi reflexiv, iscusit mânuitor de muletă, însă nu mai puţin umanist; «născut împotriva realului» şi poate şi a restrictivei lui bune măsuri, prea omeneşti, Fintiş refuză orice limitare a libertăţii sale de expresie, construind inspirat, abundant şi excesiv, până în marginea unei dezordini asumate (arareori, redundantă), nişte arhitecturi mai puţin obişnuite, însă foarte ale sale, în aparenţă, ridicate împotriva tuturor legilor echilibrului clasic. Privit ca sărbătoare a libertăţii, aşadar, acest haos care se gândeşte pe sine instituie un alt rang al realităţii”.

Catedrala de rouă, de Ioan Vintilă Fintiș, colecția de poezie, editura Rafet, Râmnicu-Sărat, 2017, 102 p.

Zece în cadență de zece – și se fac 100 de pagini, un ciclu complet încheiat: I. catedrala de rouă, II. trenuri gramafoane (sic) şi gări, III. partitură pentru pian şi orchestră, IV. noi locuim un ţărm al uitării, V. danemarca sufletului, VI. cuvintele sunt glorii, VII. îmbrăţişare magică, VII. la porţile timpului, IX. spectrele frigului, X. zăpada cade pe icoana Mariei.

Cu gândul la „un cer neprimitor de singur”, poemele sunt în versuri abia scrijelite, evanescente, cu mari spații albe, și aparțin ba autorului, ba lui Eminescu, Bacovia, Nichita Stănescu, ba evangheliștilor, acestea punctând întotdeauna finalul poemelor: „strigătul seminţei se-ntoarce/ aidoma luminii în trupurile noastre/ secundele sunt mai vechi/ decât clipele// e vremea basmelor înşelătoare/ pântecul femeii/ nu este încă iubit// un trup neaflat/ bântuie acum lumea// încă nu este sfinţit// Eu, Ioan, am auzit şi am văzut/ Lucrurile acestea.” Undeva, în surdină, trimiteri la Shakespeare, Rembrandt, Trakl, la muzica violoncelului sau a harmoniilor („plâng harmonii la ferești”), fiindcă marea cultură – precum și iubirea sau iluzia ei – trec dincolo de timp, de acel „cer neprimitor de singur”: „doar felinarul/ tânguirea mierlei/ şi chipul tău murmurat de pian// cabanierul trage cortina unei iluzii/ peste ploaia aceasta/ care nu se mai sfârșește// aud materia plângând”.

Moartea unei veverițe, de Dumitru Crudu, col. Scriitori români, editura Univers, 2017, 256 p.

Proze scurte, cu zecile, decupate cinematografic – de altfel, volumul îi este dedicat de scriitorul și publicistul Dumitru Crudu „Lui Sorin Bucătaru, acestui om minunat”, cel mai cunoscut și mai curajos realizator de documentare din Moldova de peste Prut. Viața cotidiană din Chișinău, Ungheni, Flutura, Coșnița sau Tiraspol este burdușită de senzații, percepții, asocieri, zvonuri contradictorii lansate năucitor care nouă, „căldiceilor” de dincoace de Prut, ne sunt necunoscute. Totul devine câmp de luptă între tentația normalității păcii și anormalitatea coexistenței în vecinătatea Marelui Urs, a lui Rogozin și a altora ca el: o nuntă se sparge din cauza unei dispute politice dintre mire și patronul localului, iar poliția îi sparge mirelui doi dinți din față, dacă tot l-au reținut la secție după altercația de la masa festivă, unde nuntașii își dau cu presupusul legat de motivul încăierării: „Exact, Rogozin. Din pricina lui s-au certat. Iulian se bucura că românii l-au întors pe Rogozin din drum, pe când pe patron vestea asta l-a afectat atât de tare că a sărit să-i închidă mirelui gura şi, din cauza asta, s-au bătut măr undeva în curte, dar, văzând că Iulian îl dovedeşte şi e gata să-l facă pilaf, a chemat poliţia.” (Mirelui îi lipseau doi dinți din gură). Tot maleficul Rogozin este în concurență neloială cu un fapt divers estival: pe caniculă, în august 2017, o pisică moartă se descompune în fața unui bloc și duhoarea cotropește totul, nimeni neîndurându-se să o îngroape. Autorul iese la o bere cu un prieten și la întoarcerea acasă are două motive de bucurie, altă situație născătoare de disonanțe cognitive: „Pisica aia moartă nu mai era în curtea blocului nostru. Se vede că, între timp, cineva (oare cine?) o îngropase. Când am văzut asta, nu ştiam de care lucru să mă bucur mai tare: că Rogozin a fost declarat persona non-grata sau că cineva a înmormântat pisica aia asaltată de muşte, care de trei zile zăcea moartă în curtea blocului nostru.” (Pisica moartă în curtea blocului nostru). Autorul a optat, potrivit prezentării de pe coperta a patra, pentru o formulă narativă adaptată vremurilor de-acum, în care nimeni nu are timp pentru tragedii: „Moartea unei veveriţe, cel mai recent volum de povestiri al lui Dumitru Crudu, în care personajele circulă liber ca într-un roman, îi poate părea cititorului un paradox: naraţiunea explodează de un umor nebun – de situaţie şi de limbaj – şi în acelaşi timp induce tristeţe, emoţie, tulburare.”