proză
TRAIAN DOBRINESCU

Cinci vagoane de cuie și recepționera Zoica

Articol publicat în ediția 4/2018

Drumul este o bănuială fără repere, pierdută în imensitatea zăpezii timpurii, până aproape de Tecuci, când albul începe să alterneze cu griul asfaltului. Și gerul se înmoaie, urcă ușor spre zero grade, iar la Bârlad, unde nimic nu amintea de vifornița prin care trecusem, bordul mașinii arată un grad peste zero. Trec din iarnă într-o toamnă pâcloasă, cu nori care se scămoșează deasupra orașului. Trag în parcarea unui restaurant să-mi împrospătez vederea și să beau o cafea. Pleoapele depun mărturie despre oboseală și despre gerul prin care trecusem, iar mașina părea ghidată de dorința de a găsi un hotel unde să dorm câteva ore, dar știu că în gara de la Chișinău mă așteaptă o garnitură de tren cu cinci vagoane de cuie. Și poate că Oleg este acolo. Poate camioanele erau și ele aproape. Mă mulțumesc cu două cafele băute una după alta și mă ridic de la masă. Lângă mașină mă aștepta un tip care mă întreabă dacă nu vreau o femeie pentru zece dolari. Nici pentru cinci? insistă omul. Nu vezi ce vreme e afară? îi arăt cerul de deasupra și îmi aprind o țigară. Duce două degete la gură, și el dorind o țigară. Îi dau țigara și-l întreb dacă mai trăiește fabrica de rulmenți de-aici, din Bârlad. Ridică din umeri.

Drumul este uscat până la Huși și până în vama Albița, de unde dau un telefon lui Oleg, la birou. Un angajat îmi spune că a plecat la gară. Întreb un vameș dacă pe-acolo a nins. Îmi face semn că nu. Mitea e în tură? Îmi face alt semn spre biroul șefului de tură, căruia îi deschid ușa să-i las sticla de whisky și cartușul de țigări. Mitea este tot numai un zâmbet. Ia cadoul și face o plecăciune, apoi mă întreabă dacă nu pot să-i dau împrumut douăzeci de dolari, că are o nuntă duminică. Îi dau cincizeci și-i spun că vor veni șase, șapte camioane să încarce cuie de la Chișinău, să nu le țină în vamă, să le dea drumul rapid. Domn Troian, n-ai nicio grijă, aici voi fi două zile și două nopți, ca să fiu liber sâmbătă și duminică. Și când să-ți înapoiez banii? Peste vreo zece, douăzeci de ani, îi zâmbesc și-l bat ușor cu palma pe fața rotunda. Pe la Președinte mai treci? mă întreabă, parcă amintindu-și de ziua când ne-am cunoscut și se făcea că nu înțelege românește. Ne znaiu, îi răspund, poate data viitoare. Mă însoțește afară, unde vântul mâna într-o parte și alta praful și hârtiile împrăștiate pe cenușiul celor două sensuri. Mitea se zgribulește: Îi frig! Încuviințez din cap. La Chișinău o fi nins? De dimineață, când am plecat, nu ninsese. Hai, s-auzim de bine! Doamne-ajută, domn Troian!

Într-o oră străbat cei nouăzeci de kilometri și ajung în gară. Temperatura oscilează între zero și un grad. Pe Oleg îl găsesc la descărcări, sporovăind cu funcționarul care întocmea documentele. Scot din geantă documentele care certificau viramentul bancar spre producătorul de cuie din Harkov, de fapt diferența bani, că un sfert din valoare plătisem în avans, apoi funcționarul ne conduce la o linie staționară, unde erau trase cele cinci vagoane, ultima linie, cu un peron larg pentru manevrele mașinilor în care se transbordau mărfurile. Dă-i bani de-o vodcă, zice Oleg, că n-am în buzunar nicio copeică, cu ultimii bani am plătit transportul de la Harkov la Chișinău. Frigul începea să urce iar prin tălpile subțiri ale pantofilor. Hai la restaurantul gării să mâncăm niște pârjoale și să bem ceva, mă aud vorbind, până vin camioanele mai avem de așteptat. Sau poate că ar fi bine să merg la hotel mai întâi. N-ai timp, am vorbit la firmă cu ai tăi, camioanele au plecat la șase de dimineață. Oleg se uită la ceas. Ar cam trebui să ajungă, mai spune. Cât e ceasul? Trecut de patru, spune și ridică patru degete. Cu ce descărcăm? încerc să mă dumiresc cum vom proceda mai departe. Am găsit o macara mai mică, hamalii îi luăm de la restaurantul gării, un chiot să dau. Dar să mă lași să le fac eu plata, că tu ești mână spartă. Panimaeș? Înțelegeam, cum să nu înțeleg, așa că umblu la buzunarul cu ruble. Cât? Oleg face o socoteală scurtă: zece oameni ori cinci ruble, cincizeci de ruble. Grea socoteală pentru un inginer ca tine, glumesc, pentru mine ar fi făcut șaptezeci și cinci de ruble, și ar fi fost una corectă. Atunci, să faci soiul ăsta de socoteală când îmi faci mie plata…

Convoiul de șapte camioane ajunge târziu în gară și începem să încărcăm după miezul nopții, cu o macara și numai șase oameni. Spre dimineață îngheață sistemul hidraulic al macaralei, iar încărcătorii tot cer vodcă. Unde dracu’ să găsesc vodcă la ora asta?! Se deschide restaurantul gării după șase. Comand vodcă, trei sticle, și ceaiuri. Oamenii mai vor trei sticle. Sunt înghețat bocnă și o sticlă o beau singur. Oleg mai aduce opt oameni, un ospătar de la restaurant aduce ceaiuri din jumate în jumate de oră. Comand sandvișuri, Oleg comandă pește marinat, un pește gras cu carne roșie, care merge bine cu vodca. Ești albastru sau mi se pare mie? se uită Oleg la mine dintr-o dungă. Nu-mi iese cuvânt din gură, maxilarele sunt o poartă ferecată. Mă uit la bocancii din picioarele lui Oleg. Șoferii camioanelor dormeau la căldură în cabine, Gabriel Bontea, și el îmbrăcat de iarnă, nota într-un caiet numărul de cutii și cantitățile. Nene, îmi spune el spre zece din zi, am venit pe zăpadă de la Urziceni până la Bârlad, ne-am târât ca melcii. Oleg dă un telefon la el la firmă, când aproape se golise al cincilea vagon. Sunt paralizat de frig, de-aseară nu mă mișcasem de pe peron. Îmi amintesc ce pățise mașina și merg să-i dau o cheie. Să dea Dumnezeu ca plinul pe care-l făcusem la Focșani să nu aibă apă. Mașina pornește și mă las ademenit de spătarul scaunului. Oleg țipă de undeva, chemându-mă să semnez documentul de intrare și să pun ștampila. Vede că ceva se întâmplă cu mine, că mă întreabă dacă sunt bine. Harașo, îi spun. Harașo pe dracu’, îmi întoarce vorba. Atunci de ce mă întrebi? încerc să mă revolt, abia găsind cuvintele. Îi dau ștampila lui Gabi Bontea. De la biroul lui Oleg Purice veniseră un băiat, care să conducă șirul de camioane la vama din Chișinău, pentru formalitățile de rigoare, și o domnișoară sau doamnă, cu o Samara, care să-l recupereze din gară. Îmi cere bani ca să facă plățile, îi arăt geanta diplomat și înțelege că nu mai am reacții.

Când camioanele părăsesc gara, îi fac semn lui Oleg să treacă la volanul BMW-ului, el face semn fetei să ne urmeze. La hotel? întreabă. Dau din cap. Să trecem pe la o farmacie? întreabă iar. Nu, am eu un tratament, îi mai spun, fără să fiu sigur că se aude ce spun. Care? Un duș rece, apoi frecționat cu un prosop până la sânge. Hm, dă din cap, numai dacă vrei să mori. Cred că lozești… Auzi, îi mai spun, nemaiputându-mă orienta în peisajul străzilor, vreau să ajung în Siberia. Acum chiar cred că lozești… Mă privește atent. Dar ca să ajungi acolo, trebuie să te împrietenești cu frigul, Traiane. Păi nu vezi că asta fac? încerc iar să glumesc.

Recunosc parcarea hotelului și fac un efort să mă adun. La recepție arunc pașaportul pe tejghea. Dincolo, o fată frumușică, recepționera, îmi face cu ochiul. Asta înseamnă că ne cunoaștem. Mă străduiesc să-i zâmbesc. Oleg mă împinge ușor spre lift, urmat de fata cu Samara. Vreau să-l întreb de ce mă împinge, dar nu mai sunt în stare. Fetele de la recepțiile hotelurilor de la noi sunt toate din servicii. Fesebiste, cele mai multe, vorbește el în timp ce urcăm. Din lift încep să am vedenii. Se deschide o ușă și intrăm într-un apartament. Fata se așază pe un fotoliu în sufrageria apartamentului, mie îmi bâțâie picioarele. Merg în dormitor, mă dezbrac și intru în baie, apoi mă strecor sub duș și dau drumul la apă rece. Era remediul la care apelasem de multe ori și îmi rezolvase problema răcelilor și frisoanelor. De astă dată, un bloc de gheață se strânge în jurul meu, și se tot strânge. Mă prăbușesc într-un gol, cineva îmi oprește căderea, după voce este Oleg. Simt ceva moale sub mine, poate patul, apoi vocea lui Oleg care țipă la Lena. Cineva îmi freacă pielea cu un prosop. Mă dor dinții de-atâta clănțănit și nu simt decât blocul de gheață care mă strânge. Poate visez, sau poate am murit. Cineva spune cuiva să se dezbrace; mă învăluie ceva moale, dar blocul de gheață continuă să mă strângă. Mijesc ochii, îngrijorat de gândul morții, și văd un corp în carne și oase, țâțele unei femei, apoi restul, o dungă întunecată la încheietura picioarelor, toate se strecoară lângă mine, apoi peste mine, îmbrăcându-mă. Frecționează-i sula și ouăle, trebuie să te învăț eu? mai aud dintr-o depărtare greu de aproximat. O mână caldă și febrilă se strecoară între picioarele mele și mă mângâie, mă palpează, apoi alunecă în sus și-n jos pe o prelungire moale ce pare să fie a mea, moale, inutilă și insensibilă. Corpul gol al femeii se freacă de mine sau de blocul de gheață care mă împresoară. Nu i se întărește? aud iar vocea răstită, tot mai departe, apoi nu mai aud nimic, un vânt rece, insuportabil de rece, mă împinge la vale, dă cu mine de pământ, mă rostogolește pe o pantă care se duce într-un afund de vale. Văd oameni înghețați și morți, cu mâini înțepenite în aer. Sunt singurele repere ale drumului căruia mă împotrivesc, dar tot mă duc la vale. Ochii scrutează adâncul văii și nu zăresc decât negură, iar panta pe care mă lupt împrumută culoarea albastră a gerului. Mă rostogolesc fără să mă mai împotrivesc, simt că mă apropii de fundul văii, că se schimbă mirosul proaspăt de ozon cu unul înțepător. Cu disperare mă prind cu degetele de pământul albastru și înghețat, apoi mă prăbușesc pe fundul văii, unde zac în ceva moale și rece, care se încălzește încet, încet. Timpul pare că s-a oprit, nimic nu mișcă, nimic nu se aude. Abia târziu se aude ceva și întunericul începe să se rărească; încep să văd cum pe panta cealaltă crește lumina, ca un început de zi, o dimineață ce se înalță pe un versant, opus celui pe care m-am prăvălit. Mă ridic și o iau în patru labe pe panta luminată, unde creșteau arbuști cu coroana rară și umbră zgârcită. Urc greu, prinzându-mă de arbuști, și transpir, este al dracului de cald, soarele bate numai pe coasta aia, abia-i văd vârful. Îmi este sete și sunt gol-goluț, așa cum m-a făcut mama. Cineva strigă de sus să mă trezesc că a venit noaptea. Ceva mă atinge pe frunte și altă voce vorbește: Este cald, a scăpat. Coasta pe care urc dispare, cu arbuști cu tot, încep să mă dumiresc, dar stau cu ochii închiși. Simt un miros înțepător de muștar, iar mâinile îmi sunt imobilizate. Mă zbat ca să-mi eliberez mâinile și deschid ochii. Încet, că rupi cearceafurile, aud vocea lui Oleg. Din partea cealaltă a patului îmi zâmbește Zoica, recepționera, care trăise câțiva ani buni la Igarka, în Siberia, pe valea Eniseiului. Zoica îmi pune mâna pe frunte și-i spune ceva în rusește lui Oleg, care începe să râdă. Ce zice? îl întreb. Că ești taman bun de regulat. Cine m-a legat? vreau să știu. Nimini nu ti ligat, vorbește Zoica într-o română aproximativă. Oleg îmi face cunoscut tratamentul la care m-a supus: împachetare cu muștar și două cearceafuri, cu alt strat de muștar între ele. Io tratament de la Sibir. Să nu degiri… Și încă nu si tirminat. Îi vide tu, mai spune femeia și începe să râdă. Zoica trecuse de treizeci de ani și venise în Moldova cu patru ani în urmă, căsătorită cu un moldovean de-al nostru, de care divorțase de cum a ajuns la Chișinău. Mă sufoc, le spun, despachetați-mă dracu’! Mă despachetează prin derulare, încet, de parcă aș fi ceva fragil, până rămân ca-n prima zi a venirii pe lume. Privesc corpul galben, puțind a muștar, și realizez că sunt gol în fața unei femei. Duc mâinile în față, o reacție anemică și târzie, iar Zoica dă din mână, apoi îmi prinde mâinile și mi le înlătură din părțile rușinoase. Urechile îmi țiuie și o slăbiciune nefirească mi se împrăștie în corp. Mi s-a părut sau am avut în pat o femeie dezbrăcată care a încercat să mă reguleze? Lena, îmi confirmă Oleg. Dacă ți s-ar fi sculat, ai fi fost și regulat, și sănătos. Rușii zic că ăsta este semnul revenirii la viață. Crezi că poți face singur duș? Încerc, devin mai curajos și o iau spre baie, în timp ce ei strângeau cearceafurile și pătura de pe pat, fața de pernă, apoi puneau lenjerie curată.

Picioarele tot calcă pe lângă drum și fulgurante amețeli mă însoțesc. Las apa caldă să curgă până se duce muștarul, mai greu îmi este cu manipularea săpunului pe care mâinile îl tot scapă. Amețelile revin de fiecare dată când mă aplec după el. Parcă ghicindu-mi impasul, Zoica se strecoară sub duș, dezbrăcată, și mă freacă tare cu un prosop micuț, îmbibat cu săpun. Mâinile sunt puternice și hotărâte să-mi scoată sângele prin piele. Apoi mâna ei se strecoară în zona inghinală. Bolborosește ceva în rusă, cred că se referă la neputința mea. Acum, duș rece. Și cald, și rece, continuă să vorbească și să manevreze robinetul dușului. Mă șterge cu grijă cu un prosop uscat și tot cu grijă mă împinge spre pat, apoi se culcușește lângă mine, iar mâna ei coboară pe abdomen în jos. Trebi căldură aci, că d-aci pleacă totul. Mă las în voia ei, ce să fac? Unde e Oleg? o întreb, în timp ce mă învelește cu o pătură. Înțeleg că se întoarce într-o jumătate de oră, s-a dus după mâncare. În ultima parte, tratament, îmi spune. Frigul începea din nou să se cuibărească în mine, în ciuda mâinii care umblă peste tot. Mă încalecă fără grabă, îi simt căldura trupului și răsuflarea care-mi înfășoară gâtul. Vorbește încet în rusește, parcă descântă. Pe nesimțite, mă trezesc la viață și devin orgolios. Oooh, o aud și își ridică bustul peste bazinul meu, mai departe este treaba mâinii și a trupului ei, care începe să se agite. Onomatopeele sunt aceleași în toate limbile. Intră Oleg pe ușă și se retrage în vârful picioarelor. Zoica este terapeut și participant activ al nestinsului război dintre femeie și bărbat. Sângele îmi circulă cu viteză și împrumut onomatopeele rusoaicei. Când deschid ochii, mă privea victorioasă de deasupra. Bun remedi? Harașo? Ce să-i zic? Parcă organismul începe să funcționeze, că mă năpădește un val de căldură hrănitoare. Harașo, îi zic. Zoica mă descalecă și pleacă spre baie, în timp ce Oleg, care parcă trăsese cu urechea de dincolo de ușa ce se deschidea spre living, intră. Scolco denghi? o întreb. Rusoaica se oprește și-mi aruncă o privire ucigașă. Câți bani? Durac! Durac! Și mai strigă ceva în rusește, apoi țipă la Oleg. Zice că ești prost, prost… Asta am înțeles, îl opresc. Și că ea te-a tratat nu pentru bani, ci din prietenie. Cu o lună în urmă, i-ai lăsat niște bani mai mulți, când ai plătit apartamentul, vreo douăzeci de ruble în plus. Eu nu mi regulez pi denghi, așa se știi, mai țipă când iese din baie, iar eu rămân năuc în vârful patului. Îi cer lui Oleg sticla de vodcă, dar Zoica o înșfacă din mers și trage adânc din ea, până nu mai rămâne nimic. Adevărul e că tratamentul ei mi-a făcut bine, mai ales ultima parte. Oleg stă proptit de zid și râde cu mâinile încrucișate la piept, fata se îmbracă în viteză, trântește ușile și părăsește apartamentul. Cum de-a ajuns fata asta aici? îl întreb. Văzând că nu-ți revii nici când a intrat Lena dezbrăcată lângă tine, am mers la recepție după ceva medicamente. Zoica tocmai terminase tura și s-a oferit să te tămăduiască, așa că m-a trimis să cumpăr zece borcane de muștar, mai departe a fost treaba ei, eu doar am ajutat-o. Ca o soră medicală, râde basarabeanul. Am asistat-o, cum se zice. Hai să mănânci ceva… Simțeam cum mă ia somnul, un somn robust, acaparator. Cât e ceasul? E noapte, îmi răspunde, e târziu. Ce faci, mănânci? Prinde-o pe Zoica și du-o cu mașina acasă, sau dă-i bani de taxi, măcar atâta să fac pentru ea. O duc dac-o mai prind. Ai mâncarea dincolo, pe masă, dacă ți se face foame. Trag pătura peste mine, Oleg stinge lumina și simt cum trupul ușurat de poveri și de ger se tot afundă într-un abis molatic. Conștiința nu dă semne că ar fi împovărată de păcate.

De dincolo se auzeau voci. Încă întârziam cu ochii închiși în moliciunea caldă a patului. Un iz înțepător stăpânea camera. Deschid ochii. Cenușiu deschis, dincolo de geam. Cenușiu închis, dincoace de geam. Mă străduiesc să aflu ce zi este. Rememorez evenimentele de ieri, alaltăieri și răsalaltăieri, de când începuse povestea cu iarna venită pe neașteptate. Ajung și la Zoica. Oleg deschide ușa și spune că dorm de douăsprezece ore. În spatele lui zăresc figura lui Alexandru Cordoneanu, unul din secretarii literari ai teatrului Anton Pann, venit cu Eugen Ionesco, celălalt secretar literar fiind autohtonul Dan Tudor. Este sâmbătă? întreb. Oleg dă din cap și mă întreabă cum mă simt. Bine și mi-e foame, îi răspund și îl salut pe Alexandru Cordoneanu. Ce e cu tine pe-aici? îl întreb. Am venit acasă, acolo nu-mi ajungeau banii de la o lună la alta, pe vremea ta aveam cazarea asigurată și masa de prânz, acum trebuie plătită chiria la apartament, că ne-au scos din hotel, masa, țigările pentru cine fumează… Unde mai pui că eram doi secretari literari la un teatru fără spectacole. Hai, că vorbiți mai târziu, acum mișcă-te, că mergem să mâncăm în piață. Privesc întrebător la Oleg, care lasă răspunsul pentru mai târziu. Pielea încă miroase a muștar, sau mirosul se cuibărise adânc în organul meu olfactiv. Din baie îl întreb dacă a mai găsit-o pe Zoica. Îi pare rău că nu ți-a luat banii, strigă de dincolo de ușă, dar intră mâine de serviciu, așa că te poți lăsa în voia gerului.

Cerul alburiu coborâse la câteva sute de metri deasupra pământului, iar frigul îmi amintește că sunt îmbrăcat ca pentru o toamnă blândă. Un magazin de unde să-mi cumpăr haine groase și bocanci, le cer. O luăm în susul bulevardului ce duce spre parc și spre statuia lui Ștefan. De lux? întreabă Alexandru. De frig, îi răspund, și Oleg deschide o ușă pe care năvălește un miros greu, piele amestecată cu textile. Mirosul îmi amintește de magazinele de pe Terasa Râmnicului, din timpul liceului, în care se amestecau cel al mărfurilor cu motorina îmbibată în podele. Ochii lor caută într-o parte și alta, mâinile răscolesc pantofi butucănoși, bocanci, paltoane groase, scurte îmblănite, căciuli, izmene… Dar unde ați zis că mergem? încerc să mă dumiresc. Era vorba de o piață. Piața alimentară, ai să vezi, îmi sporește Oleg și mai tare nedumerirea și curiozitatea.

În sfârșit, lăsând esteticul lucrurilor la o parte, mă hotărăsc pentru o pereche de bocanci cu talpă groasă, șosete groase, izmene, cămașă flaușată, pe sub cămașă, o chestie ca o pufoaică, dar călduroasă, și o căciulă. De Astrahan, este drept. Mai iau o sacoșă în care arunc pantofii din picioare, șosetele asortate cu pantofii și pardesiul. Ei, acum semeni și tu cu un saveski celavec, mă răsfață Oleg. Paidiom, mai rostește și o luăm la pas. Cerul coborâse mai jos și devenise alburiu-roșcat. Ne strecurăm, cu Oleg în față, pe străduțe și printre blocuri. Trecem pe lângă o biserică, de unde ies enoriașii în dangătul clopotului. Alexandru se oprește câteva clipe și se închină. Este sfântul Dimitrie, spune cu voce joasă, tot închinându-se, iar pe fiul meu cel mare îl cheamă Dumitru.

Intrăm în piață. Mai bine de un hectar de hale, dughene, mese și chioșcuri. Vinuri din cele mai felurite, în sticle și butoaie, în carafe și damigene, porci atârnați în cârlige, pe șine, sub tavanul înalt, viței, berbeci, grămezi de carne tranșată, pe mese; în hala următoare, păsări tăiate și vii, găini, gâște, curcani. Din cealaltă hală mă ademenește mirosul pătrunzător de pește. Pește proaspăt, congelat, sărat și marinat, în butoaie, crapi imenși, sturioni, pești cu carne roșie, de Kamceatka și Sahalin, icre roșii și icre negre, pești grași, oceanici, albăstrui și argintii. Pe tarabe, movile de brânză și calupuri de unt, căldări cu smântână și lapte; mai încolo, borcane mari și borcane mici cu miere de tot felul, de la cea transparentă la cea gălbuie, apoi cea închisă la culoare, până la cea aproape neagră, de mană. Mă uit cu nesaț și nu-mi vine să cred ochilor. Bag mâna în buzunar și cumpăr câteva borcane de miere cu sâmbure de nucă. Ho, mă oprește Oleg, acum trebuie să mâncăm, și-mi face semn să-l urmez. Alt slalom printre mese împovărate cu bunătăți. Mă uit în toate părțile, mă împiedic, mă lovesc de oameni, Oleg mă trage, Alexandru mă împinge. Struguri, mere, pere, gutui, grămezi de sâmburi de nucă, grămezi de prune uscate, dovleci albi, dovleci galbeni, zarzavaturi de tot felul. Vânzătorii sunt mai mulți decât cumpărătorii, iar dintre vânzători, cei mai mari sunt colhozurile, încă funcționale și vii. Bogăția și sărăcia în același loc. Cumpărătorii se uită și trec, cumpără lucruri mărunte, puține și ieftine, numărând cu grijă, cu mare grijă, rublele și copeicile pe care le țin în pumnul strâns. Este ziua recoltei? întreb. Alexandru zice că nu. Este trist. Îl întreb de ce. De sărăcie, îmi răspunde. Uite câte bunătăți și n-are cine să le cumpere, că nu sunt bani.

Oleg se oprește la o hală semideschisă, în fața căreia fumega un grătar. Deasupra scria Popovka, raionul Ștefan Vodă. Se îmbrățișează cu un bărbat trecut de ispitele tinereții, trecut binișor, dar robust și puternic după strânsoarea mâinii. Este unchiul lui după mamă, trăind aproape de Nistru, în comuna Popovka. Sub tavan, la vedere, atârnau în cârlige doi viței și trei porci, iar pe o masă, sub cerul liber, vrăbioară de vițel, ceafă de porc, coastă, măruntaie și atâtea alte ispite afumate, că foamea se adâncește până în lăcomie. Din când în când, oprea cineva și cerea o fleică pe care o arunca pe grătar. Oleg îmi aruncă în brațe o sticlă de vodcă, Alexandru primește și el o sticlă, unchi-său merge până la pescărie, la niște prieteni ucraineni, să ia pește marinat. Până să deschidem sticlele, apare cu trei pești grași. De Sahalin, zice. Vezi dumneata, mi se adresează unchiul Mihai, ăștia două fac cât o juma de salar. Tare scump, strașnic de scump, dă din cap și înșfacă și el o sticlă de vodcă. Mă simt dator să plătesc peștii și bag mâna în buzunar, dar nepotul Oleg îmi face semn că le-a plătit sau că le va plăti el. Tu să plătești carnea și vodca, unchiul Mihai dă vinul. Bem vodcă și mâncăm pește marinat.

Și așa începu acea zi, pe la ora unu, cu pește marinat de la butoi și câte o sticlă de vodcă pe cap de mesean, apoi se încinse grătarul și apăru o carafă cu vin greu, ca sângele de taur, din recolta anului trecut, iar în altă carafă, un Aligote zglobiu. Amintindu-mi că nu cu mult timp în urmă, patru sau cinci ani, am fost măcelar iscusit, pun mâna pe un cuțit și decupez din carcasa unui vițel niște vrăbioară, apoi niște vârfuri de coastă de porc și patru fleici din ceafă. Alexandru umple paharele cu vin, care ce culoare vrea, unchiul Mihai aruncă pe grătarul încins carnea aleasă de mine, nepotul Oleg le spune cum m-a regulat Zoica. A făcut parte din tratament, le spun eu serios, convins că așa a fost, nimic erotic, ei se prăpădesc de râs. Da’ ai avut orgasm? întreabă Alexandru. Păi… am avut, doar nu stai degeaba cu ștanga în femeie. Dacă ar fi fost Zinaida, mai zice el, a doua oară te-ai fi dus la ea cu patul în spinare. Care Zinaida? întreb. Actrița, n-o știi? Se întorc acum, de sărbători, și ea, și Chioibaș, și Svetlana, și băieții… Lângă grătar se opresc doi băiețandri și o fetiță și uită să mai plece, cu ochii ațintiți în fumul ce se ridica. Mai tai trei fleici și le arunc pe grătar. Le plătesc eu, îi spun unchiului, care va trebui să deconteze produsele la casieria colhozului. Oleg spune că are în Ecaterinburg un vagon de unt vrac și că urmează să aducă benzină și motorină, în schimb. De un an tot duc unt acolo. Acum voi duce carcasă de porc, un vagon sau două, că vin sărbătorile de iarnă. Și ce mai vor rușii? vreau să aflu. Tot ce se mănâncă și se bea. Ce poți aduce? mai întreb. Combustibil, fier beton, ciment, lemn, metale și semimetale rare… Adică? devin și mai curios. Mercur, stibiu, telur, zirconiu… Cam tot tabelul lui Mendeleev. Dar găsești cumpărători? se întreabă tot el, fără să aștepte răspuns. Și-apoi e foarte periculos, în afacerea asta e băgată și mafia rusească și KGB-ul. Eh, zic, mai domolindu-mi curiozitatea, atunci las-o.

Pun pe o farfurie cele trei fleici pentru copii, dar unul dintre băieți, cel mai înalt, întreabă dacă le putem înveli ca să le ia acasă. Tata este infirm de război… Care război? întreb, peste măsură de surprins. Din Afganistan, îmi răspunde. Mă uit la Oleg, care încuviințează din cap: Sunt mulți eroi din războiul ăla, care mor de foame. Și maică-ta? întreabă Alexandru. Lucrează la fabrica de aparataj… Putem să măturăm, dacă aveți nevoie, sau să cărăm mărfuri, nu ne dăm în lături de la muncă, vorbesc toți în același timp. Sunteți elevi? întreb și eu. Tustrei dau din cap. Unchiul Mihai învelește fleicile, eu împachetez într-o pungă carne crudă, câteva kile. Din cerul care se tot apropia de pământ cad primii fulgi. Copiii întind mâinile să prindă fulgii, în brațele întinse le punem carnea și două pâini, fetiței îi curg lacrimi pe obraz, poate de frig, băiatul cel mic așteaptă mucii cu limba deasupra buzei, veselia noastră se duce dracu’. Copiii pleacă, tot privind în urmă. Mă gândesc la Alexandra și la Tudor. Voi la ce vă gândiți? îi întreb. Eu mă gândeam la Dumitru și la Vasile, copiii mei, răspunde Alexandru. Oleg îl privește pe Alexandru. Toarnă vin în pahare, Alexandre, îi spun, simțind că o să mă îmbăt. Mâncăm încet, bem repede, unchiul Mihai doar mănâncă. Barba lui Alexandru este neagră și deasă, uneori nu i se mai văd buzele, dar când râde arată niște dinți albi și uniformi. Este o ființă delicată și cu percepții extrasenzoriale, când se uită la tine, parcă te studiază, nu te privește. A fost un nebun Fiodor Mihailovici Dostoievski, dac-ați auzit de el, zic eu. Alexandru dă din cap că a auzit și zâmbește ușor, Oleg întreabă cine a fost ăla. Scriitor, îi spune Alexandru. Eu sunt inginer electronist, se detașează Oleg de Dostoievski. Și el a fost inginer, îi zic, și a avut norocul să fie grațiat cu vreo câteva minute, unii zic douăzeci, înainte să fie împușcat. Oleg face ochii mari și dă paharul peste cap. De când i-am citit prima carte, eram prin clasa a zecea, mă obsedează personajele lui, fiecare îmi pare, în felul lui, o utopie estetică. Nu doar Lev Nicolaevici Mișkin… M-aș duce în Rusia și măcar să mă conving dacă ar putea să fie adevărate. Sunt adevărate, pare foarte sigur Alexandru. Dar tu te vei duce acolo, să știi, îmi spune privindu-mă cumva, ca o ființă oraculară. La dracu’, tu vei merge cu mine în Rusia ca să facem bani, nu după cai morți ca să le iei potcoavele. Dar până atunci, să faci bine să aduci stofă și pluș pentru o fabrică de mobilă, au nevoie să îmbrace fotoliile și canapelele. Priveam fulgii de zăpadă cum treceau în fugă prin fața becurilor care se aprinseseră, dar rețin ideea lui Oleg. Pe la cât se închide piața? Pe la șase, îmi răspunde unchiul Mihai, dar sâmbăta, cam pe la opt. Vânzătorii din piață se răriseră, rămâneau doar cei din hale și din fața lor. Îi plătesc pentru vodcă și pentru carne, peștele îl plătește Oleg. E bine să faci treaba asta când încă mai poți număra banii. Și uite aici pentru încă două carafe, îi mai număr niște ruble, care să acopere tot vinul băut.

Plecăm pe la opt, Oleg încercând să prindă cu limba fulgii de zăpadă, Alexandru ținându-se de Oleg, pentru mai multă siguranță, eu, ezitant, cărând sacoșa cumpărată de la magazin, cu pantofii de vară, pardesiul și câteva borcane cu miere și sâmbure de nucă. Dacă în piață urechile se obișnuiseră cu limba molcomă din vremea lui Neculce, pe străzile pe unde trec stăpânește cea a fostei Uniuni Sovietice. Câți ruși sunt în țara asta? întreb. Mulți, răspunde Alexandru, cam două milioane din cinci. Două milioane cu găgăuzi cu tot, face o cuvenită rectificare Oleg, dar și ai noștri vorbesc tot rusește. Și când mergem în Rusia? mai întreabă. Când o exista un temei, acum nu-l am. Poate la primăvară, după metalele alea… Aha, face el, când tocmai intrăm în parcarea hotelului Național, dar până atunci să-mi trimiți mostre de stofă și pluș pentru fabrica de mobilă. Neapărat… Trimite-le prin Alexandru, că vine săptămâna viitoare în țară. Alexandru dă din cap, cam așa mai putea să vorbească. Auzi, mai zic, dacă n-aș fi însurat, i-aș trage-o verișoarei aia a ta, Elvira. E mișto tipa… Mai ieri, cu Zoica, nu erai însurat? zice basarabeanul. Aia nu se pune, a făcut parte din tratament, știi asta… Când o să ajungi în Rusia, o să vezi cât de puțin mai contează că ești însurat. Depărtările ălea te fac să uiți multe, iar futăngeala cu jenscinele e ceva normal… Alexandru tot dădea din cap, fiind întru totul de acord cu Oleg. Din când în când, i se înmuia vizibil un genunchi.

(Fragment din Nu te opri, nu te întoarce, volumul 2)