cronica literară
IRINA PETRAȘ

De ce Ion Vinea?

Articol publicat în ediția 4/2018

Cu această întrebare se deschide cartea Sandei Cordoş despre Ion Vinea (Ion Vinea. Un scriitor între lumi şi istorii, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, 306 pagini). Am citit atent, dar şi oarecum intrigată argumentele autoarei. Mirarea era şi a mea. Când, în deceniul şapte, îmi pregăteam teza de doctorat despre Camil Petrescu şi (re)citisem toată proza interbelică, Ion Vinea mi s-a părut cel mai şters, mai puţin interesant dintre prozatori. La capitolul despre eros, notam: „Camil Petrescu se desparte net, în viziunea sa asupra erosului, de ceilalţi prozatori interbelici. De Anton Holban cu analiza demolatoare de sentiment, obsesiv indiscretă şi incapabilă de progres; de scăzutele «tragedii» sentimentale jucate de Gib Mihăescu într-o lumină mică de târg sadovenian; de Hortensia Papadat-Bengescu cu bolnavii ei căzuţi întâmplător în simple împreunări fiziologice, atinse de grotesc; de eleganţa resemnat-visătoare, fără sânge, a iubirilor Henriettei Y. Stahl; de aventurile galante de donjuan autohton descrise de Sergiu Dan în răspăr şi coborâte în groasă trivialitate la H. Bonciu; de livrescul melodramatic, cu respiraţie scurtă al lui Cezar Petrescu; de romantismul întârziat, prăfuit-lunatic al lui Ion Vinea; de aromirea dulceagă, şăgalnică a vârstei abia mature la Ionel Teodoreanu şi chiar de patima violentă, viguroasă şi aproape de pământ a lui Liviu Rebreanu. Atras ici-colo de misterul exasperant, cu iz oriental, prezent în proza lui Mircea Eliade (cel din Şarpele, de pildă, amintit de scena îndelung degustată a escapadei senzuale alături de Mouthy, strania „lighioană erotică” din Patul…), Camil Petrescu situează erosul la nivelul experienţelor capitale ale fiinţei, debarasându-l de vechi prejudecăţi, deloc grăbit să-i adauge altele, de semn schimbat, prin exhibări stridente”… „Romantism întârziat, prăfuit-lunatic” era singura trimitere la Ion Vinea, în vreme ce la ceilalţi comentariul meu revenea adesea, cu alte nuanţări.

Lectura mea se putea petrece, aşadar, în doi timpi diametral opuşi. Pe de-o parte, contrariind ori slujind pagină după pagină (pre)judecata mea despre scriitorul Ion Vinea: mediocrul cu rare sclipiri, „răsfăţatul vitregit” (cum îl defineşte Paul Georgescu, iar Sanda Cordoş îşi asumă definiţia: „Cred că lapidara formulă surprinde, în cel mai înalt grad, ecuaţia existenţială şi creatoare a scriitorului”), cu lentoarea şăgalnică şi alintată a gesturilor existenţiale (Şerban Cioculescu reţinea „conflictul nerezolvat dintre inteligenţa sa artistică excepţională şi tot atât de rara capacitate emotivă”), fascinatul de Occident cu o neîmplinită… fascinaţie venind, poate, şi dinspre tatăl cu studii la Paris niciodată fructificate în folosul său ori al familiei, risipitoarele nenumărate iubiri cu tot atât de nenumărate „crengi de Salzburg” etc. În plus, intervenea şi firavul preţ pe care l-am pus mereu pe detaliile din biografia personalităţilor. Singura sursă pentru evaluarea unui scriitor e, cred, opera sa. Acolo se pot descoperi, prin lecturi succesive, semnalmentele unei personalităţi artistice. Contează ceea ce a cristalizat în operă dintr-o experienţă de viaţă acţionând în culise, acela e „dosarul” de instrumentat critic în posteritate, nu ceea ce e păstrat în jurnale, scrisori, mărturii, mereu parţiale, lacunare, măsluite cu intenţie ori fără.. Dar asta din urmă e părerea mea, nu prea larg împărtăşită, recunosc. Pe de altă parte, lectura mea se petrecea sub semnul încrederii în scrisul Sandei Cordoş şi în valabilitatea echilibrată a verdictelor sale. Scriind despre cărţile ei precedente, am admirat flexibilitatea caldă a frazei şi o nuanţare a demonstraţiei în stare să îmblânzească stilul profesoral sub comanda unei melodii interioare a discursului. Comentând Literatura între revoluţie şi reacţiune, remarcam apelul la griuri, nu la alb sau negru, şi obiectivitatea inteligentă care surpa multe locuri comune postdecembriste. Ea ştie să discearnă între discurs şi faptă oficială, pe de-o parte, şi gând şi echilibru interior, pe de altă parte. O dată cu În lumea nouă, se instalează în scrisul ei literatura ca acasă. Sanda Cordoş înlocuieşte „retorica lamentaţiei” cu analiza atentă şi scrutătoare, cea dornică să înţeleagă, dincolo de prejudecăţi şi sloganuri la modă: „Consider că reuşita (ca şi eşecul) unei opere, puterea ei de a semnifica, rezistenţa pe termen lung se bazează, toate, pe calitatea estetică.” Fiind „modalitate (sui generis) a cunoaşterii omenescului”, literatura satisface o voinţă de a cunoaşte care e dispusă oricând să se lase condusă, chiar manipulată. Mă aliam lui Al. Cistelecan care observa în textul escortă că „Sanda Cordoş trăieşte cu cărţile, trăieşte cărţile. Sanda Cordoş chiar vibrează, nu se preface”.

Trăgând linie şi adunând, mă pot întoarce îmblânzit la cartea despre Ion Vinea. Fiindcă toate calităţile de explorator de lumi şi istorii ale autoarei sunt puse la lucru. Pot fi de acord, aşadar, că „în literatură (în artă, în general), ratarea şi risipirea nu constituie, în anumite cazuri, verdicte definitive şi că ele admit, în durata lungă, reexaminarea”. Că e necesară o judecată mai generoasă asupra literaturii, una care să îngăduie grade diferite ale valorii, nu doar capodopere şi genii. Am spus-o şi eu cândva: piscurile au nevoie de un fundal deluros pentru a ieşi în evidenţă; ba, mai mult, când e vorba despre literatură, formele de relief sunt chestiune de perspectivă şi gust. Sanda Cordoş propune o „reconfigurare a biografiei având ca fir roşu, coagulant, europenitatea autentică a acestui scriitor şi, mai precis, relaţia sa, din copilărie până în anii din urmă, cu Franţa şi Parisul”. De la această „fereastră”, „convulsiile unui destin de scriitor român de secol XX, derulat între o europenitate pe care aş numi-o organică şi reprimarea ei”, se preschimbă în excelent ghid de întoarcere în timp. Am citit, prin urmare, cartea ca pe un roman. Reconstituirea e abilă, convingătoare, pedantă, liberă, încântată de haşurările pe care le poate adăuga portretului unui personaj. Chiar dacă nu lipsesc comentariile la operă, dimpotrivă, mi s-a părut că acestea rămân simple valorări legitimând interesul pentru statura unui personaj parţial ficţionat, numai bun de explorat atmosfere, epoci, regimuri, societăţi, perspective, obsesii.

Se citeşte cu deliciu „reportajul sentimental” care scoate la iveală secretele unui scriitor cu „viaţă amoroasă devenită legendară”. Lectura detectivistă identifică în cărţile partenerelor sale urmele unor întâlniri mai mult ori mai puţin romantice şi ne oferă o savuroasă galerie a acestor doamne: „misterioasa Saşa (o iubită din prima tinereţe, care l-a tulburat şi pe Tristan Tzara), Tana Quil, Dida Solomon, Nelly Cutava şi Henriette Yvonne Stahl”. Nu mai puţin palpitant, deşi intonat în alt registru, e capitolul În câte revoluţii a crezut Ion Vinea? Exaltarea singulară şi singuratică pare trăsătura fundamentală a lui Ion Vinea: fascinat de Paris, de femei, de revoluţii, fie ele sociale ori artistice, va introduce accente, contururi inedite, dar va fi, asemenea unuia dintre lunatecii săi, „partizanul ideilor revoluţionare, fără să fie nicăieri înrolat”. Exclus, hărţuit, marginalizat, este hârtia de turnesol a apartenenţelor şi rupturilor de tot soiul. Întâlnirile sale cu mari personalităţi din perioada interbelică, trecerea prin „cluburi, petreceri şi librării”, fantasmele revoluţionare, umilinţele şi compromisurile din perioada comunistă sunt cercetate extrem de amănunţit, aducând alte şi alte probe despre o personalitate fundamental între, etern neîmpăcată cu locul şi timpul, prinsă în „vârtejul magnetic al dublei existenţe”.

Sanda Cordoş îşi apropie şi opera lui Ion Vinea, proza şi poezia. Crede că „rădăcina însăşi a creativităţii lui Ion Vinea înseamnă amânare (într-o combinaţie care îmbină lentoarea, perfecţionismul şi sentimentul zădărniciei, ale cărei proporţii sunt greu de decelat)”, căci „toate cărţile sale au cunoscut o gestaţie neobişnuit de lungă, iar volumul de poezii s-a lăsat aşteptat aproape jumătate de secol”. Din această cauză, cărţile au părut mereu întârziate, anacronice, depăşite. Sanda Cordoş încearcă „să detaşeze romanul din magma nediferenţiată a prozei autorului” şi să argumenteze că avem de-a face cu un „mare roman”. Povestea scrierii Lunatecilor e, din nou, ea însăşi palpitantă şi plină de dezvăluiri din culisele vieţii literare. Citind cartea despre Vinea, am avut tot timpul senzaţia că mă aflu în Midnight in Paris, comedia romantică a lui Woody Allen, şi asta nu doar fiindcă Scott Fitzgerald este personaj în ambele. Călătoria pe care o intermediază autoarea între lumi şi istorii are ceva cinematografic în transcrierea ei – se desfăşoară sub ochii tăi, e palpabilă, te face martor şi părtaş, mizează pe privirea leneşă şi aţintită a prozei, are culoare, volum, melodie, gust. Chiar dacă va trebui să recitesc cărţile lui Vinea pentru a regândi impresiile mele de demult, „personajul” Vinea e mai mult decât memorabil. Fereastră şi vitraliu deopotrivă, cartea e opera unui explorator rafinat, sensibil, elegant şi îndoit, aşa cum se cuvine când adevărurile unei vieţi sunt greu de decupat definitiv.

Cartea argumentează o dată în plus calităţile care i-au fost recunoscute de critică de-a lungul anilor: „gândire autentic liberă şi angajament intelectual intens şi profund, ce nu are nimic a face cu aplicarea birocratică, mimetică sau pur şi simplu frivolă ori oportunistă a unor reţetare” (Mircea Iorgulescu); „ingeniozitate şi subtilitate” (Petru Poantă); „spirit de geometrie înnăscut” (Ion Vartic); „lectură proaspătă, liberă şi avizată” (Mircea A. Diaconu, despre monografia dedicată de autoare lui Al. Ivasiuc); „doctă fără pedanterie, informată asupra subiectului până la detaliul cel mai nesemnificativ, autoarea conjugă într-un mod fericit modalităţile criticii universitare cu cele ale eseisticii” (Daniel Cristea-Enache); „o critică deodată caldă şi severă nu-i reuşeşte decât Sandei Cordoş – ultimul critic român cu inimă şi care profesează faţă de literatură o dragoste cu discernământ (Al. Cistelecan); cu „luciditate empatică”, „autoarea reface impecabil contextul unei epoci alegând cele mai adecvate surse” (Claudiu Turcuş, despre Lumi şi cuvinte).

Sanda Cordoș, Ion Vinea. Un scriitor între lumi şi istorii,
ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017.