cronica filmului
CĂLIN STĂNCULESCU

Un an fără Radu Gabrea

Articol publicat în ediția 4/2018

În urmă cu un an, la 9 februarie 2017, inima marelui cineast Radu Gabrea înceta să bată, lăsând în urmă proiecte neterminate, festivaluri neîncepute, mărturii inedite despre filmul românesc. Radu Gabrea este regizorul care a părăsit țara în momentul în care a conștientizat imposibilitatea de a mai face film în România, unde Nicolae Ceaușescu cenzura până și cuvintele din titlurile operelor cinematografice (astfel Îngerul a strigat a devenit Dincolo de nisipuri).

În 1968 (decembrie) am debutat împreună drept publiciști de cinema la revista Viața studențească, atât eu cât și Radu fiind în primii ani de facultate. El urma a doua facultate la IATC, după Facultatea de construcții civile și industriale, absolvită cu brio, iar eu aveam la activ doar o revistă samizdat de cinema intitulată Travelling. Ne-am revărsat focurile criticii juvenile pe filmul marelui Gopo, De-aș fi… Harap Alb. Apoi am scris deseori despre filmele lui Radu, fără să ne mai reîntâlnim. El colabora acum la revista Cinema, singura revistă de specialitate, cu interviuri, reportaje, impresii de pe platourile Buftei. Nu mai reiau multe dintre coordonatele operei și biografiei cineastului, cunoscute și mai puțin cunoscute, dar mă opresc asupra unui eveniment semnificativ cu ecouri profunde în opera regizorului. Radu Gabrea, convocat la o mișcare de protest în toamna anului 1956 pentru a manifesta împotriva reprimării Revoluției din Ungaria, se trezește arestat, acuzat de atitudine contrarevoluționară, de subminare a statului socialist, și închis la Rahova. Timp de nouă luni Radu Gabrea a fost anchetat, supus unor torturi psihice extrem de eficiente, practicate de ucenicii șefilor Securității, majoritatea de import.

În timpul procesului cu ușile închise, la care a asistat doar, în calitate de apărător, tatăl acuzatului, acesta a recurs, genial, la un artificiu de formă, citând din organul Partidului, Scânteia, care nu menționa nicio revoltă în ziua și la ora când Radu Gabrea se afla în Piața Universității. Și deoarece organul partidului nu avea cum să mintă, nici judecătorii lui Radu Gabrea n-au dorit să afecteze imaginea purtătoare de adevăr. În urma inspiratei apărări, viitorul regizor de film a fost absolvit de toate crimele sale și a plecat liber acasă. Dar efectele detenției, urmările lăsate de torturile psihice (Securitatea avansase în ceea ce privește metodele de obținere a informațiilor de la victimele sistemului), consecințele regimului concentraționar au lăsat urme adânci. Ele se vor arăta mulți ani mai târziu într-un film de mare rezonanță, și anume Mănuși roșii, partea a doua dintr-o trilogie inspirată de romanele pastorului luteran Eginald Schlattner. Cărțile acestuia au apărut la Editura Humanitas, din păcate ele sunt de negăsit în prezent, și ar trebui grabnic reeditate, Cocoșul decapitat, Mănușile roșii și Clavir în ceață.

În Cocoșul decapitat era reînviată o ancestrală cutumă prezentă în spațiul multicultural transilvan, acțiunea filmului care se petrece în preajma zilei de 23 August, la Făgăraș, evocă un spațiu pașnic de înțelegere între români și țigani, sași, evrei sau maghiari. Cred că acest film, abordat cu credința manifestă în posibilitatea conviețuirii în pace pentru cele mai diverse etnii aflate pe pământul Transilvaniei, este o filă importantă de istorie revelată, materializată într-o generoasă operă de artă, plină de speranțe. Radu Gabrea nu intenționează deloc să ofere spectatorului o imagine idilică a societății, dimpotrivă el sugerează conflictele mascate, geloziile ascunse, competițiile sociale sau amorurile malefice, fără a deveni didactic, fără a impune norme, fără a arăta cu degetul vinovații. Aceștia se știu, fac parte din Marea Istorie care fărâmă destine, fac parte din tăvălugul care aneantizează și cele mai puternice personaje, demonstrând perenitatea unor vechi zicale cronicărești, cum că bietul om este sub vremi. Din distribuția acestui film am remarcat singura prezență a cineastului în cadru, cu o secvență demnă de Hitchcock, prestația Victoriei Cociaș și a lui Dorel Vișan, un luntraș al morții al cărui rol minunat a fost drastic sacrificat. O mențiune specială și pentru Ovidiu Schumacher, sosit din Germania pentru a participa la turnarea filmului. Multitudinea de autori l-a jenat grozav pe Radu Gabrea, care la al doilea film din trilogie va rămâne singur la cârma operei.

Partea a doua a trilogiei, Mănuși roșii, este subtil încărcată de nuanțele autobiografice ale mărturiei acelui student deținut în închisorile Securității. Tortura psihologică, practicată de elevii ofițerilor ruși, care arestau, anchetau, distrugeau vieți omenești nu de ordinul zecilor de mii, ci chiar sutelor de mii, în timpul luminatului ceferist DEJ, l-a găsit pe cineast în rolul unui avizat martor al acesteia. Cele nouă luni de detenție suferite de cineast sunt pe larg evocate în filmul său, Mănuși roșii, unde, Alex Mihăescu, în rolul Felix, are o excelentă interpretare, egală cu aceea a unor mari actori, precum Marcel Iureș sau Andi Vasluianu.

În fine, Pianul în ceață trebuia să încheie o trilogie romanescă și cinematografică dedicată unui capitol tragic din existența sașilor din Transilvania, capitol care a generat dispariția aproape totală a unei etnii, după mai bine de opt secole de pace și conviețuire armonioasă în peisajul patriei românești. Filmul ar fi trebuit să descrie viața lui Clemens, care a pierdut totul după război, atunci când familia sa a fost declarată burgheză, fabrica părinților a fost naționalizată, tatăl este arestat iar mama sa dispare, acuzată fiind de un comportament imoral. O întâlnire cu fata româncă Rodica, colegă și la rândul ei pedepsită pentru vina părinților de a fi burghezi, generează o frumoasă poveste de dragoste, pândită la rândul ei de neașteptate bariere legate de formația culturală, etnică și religioasă, a celor doi tineri. Mai mult, Clemens se află încă sub malefica influență a propagandei comuniste, are dubii cu privire la așezarea claselor în societate, este chiar bănuit de mizerabile delațiuni, cărora, în final, nu le va supraviețui.

Pianul în ceață este un Erard aruncat pe geam, semn al noii ordini violent proletare. Clemens și Rodica sunt urmăriți într-o călătorie poematică cinematografic prin insistența asupra plasticii peisajelor, a traseelor situate pe teritoriul Deltei și al munților Măcinului până la ieșirea la mare, care oferă personajelor opțiunea pentru destinul asumat. Coordonatele epice ale romanului sunt doar sugerate, în prim plan rămânând doar love story-ul excelent interpretat de actorii Iarina Bugarin și Harald Weisz.

Două secvențe demonstrează faptul că regizorul nu și-a pierdut inspirația, nu și-a pierdut forța creatoare și nici inteligența artistică lucrând la ceea ce s-ar putea numi cântecul său de lebădă. Prima este discuția Monicăi Ghiuță (călugărița) cu cei doi tineri îndrăgostiți, aflați pe tărâmul plin de riscuri al aflării rudelor deținute de sistemul concentraționar. Aici po-căința devine meta-noia, adică sistemul de inversare a valorilor, atunci când polul plus devine minusul de la care nimeni nu se mai poate întoarce (căci aceasta era strategia invadatorilor). A doua se referă la opțiunea lui Clemens, a cărui atitudine ambiguă față de fratele nazist, ca și delațiunea bănuită la organe îi va impune alegerea dramatică din final. El este eroul învins de Istorie, așa cum Radu Gabrea și-a portretizat aproape toate personajele din filmele sale de ficțiune. Trilogia scriitorului sas Eginald Schlattner a avut parte de o ecranizare exemplară, din păcate neterminată, dar a cărei ultimă parte poartă marca unui mare cineast al secolelor 20 și 21.

Atât proza pastorulului Eginald Schlattner, cât și filmele lui Radu Gabrea s-ar putea uni într-o re-editare de excepție, care ar demonstra odată în plus dialogul fertil al filmului cu literatura.

Epoca, evocată într-un film din păcate neterminat de Radu Gabrea, este situată între anii 1948 și 1951. Partea filmată înainte de moartea regizorului a fost montată și, datorită Victoriei Cociaș și fiicei lui Radu Gabrea, Magdalena Gabrea-Schubert, a putut fi vizionată la Cinemateca Union.

Un an fără Radu Gabrea înseamnă și un an, evident mai sărac pentru cinematografia română.