cronica plasticii
FLORIN TOMA

DESPRE CUM GERNIKA A DEVENIT GUERNICA

Articol publicat în ediția 5/2018

Nimic despre călătoria efectuată de cronicart la Paris și despre sejurul de 10 zile acolo, cu ploi, frig și vânt. Nimic despre o primăvară sofisticată și prezumțioasă ca o prezentare de modă în alb-negru și o cale ferată cu traverse de lemn, în chip de catwalk. Nimic despre greve bulversante, care nu-l priveau pe el și de jusqu’au bout-uri hotărâte, și de-o parte, și de alta. Nimic despre bătălia – resimțită ca un dezastru – dintre frumos și respingător, dintre glamour și șleampăt, dintre șansă și malșansă, dintre fragrances și miasme sau dintre albastru deschis și cenușiu smolit. Ca un adevărat război al lumi(ni)lor și al nervilor. Nimic din toate acestea.

Bref, nimic despre un Paris despuiat, purtând cu nonșalanță pe el doar un fulgarin transparent cu modele de toureiffel și ținând deasupra capului o umbrelă găurită și trei spițe lipsă.

Ci totul despre artă. Atunci când cerul își lasă ugerele direct pe creștetul tău și sloboade asupra ta șuvoaie de apă, atunci când ești gata să ieși din matcă, odată cu la Seine, care, bineînțeles, a de la chance / Elle n’a pas de souci…etc., atunci când mai ai 1 mm înainte de a cădea în cea mai neagră depresie, exact atunci când, citind – culmea! – în Libération (iată cum te poți elibera de complexe!), că la Musée Picasso (fostul Hôtel Salé), se află expusă, între 27 martie și 29 iulie, celebrissima lucrare a lui Picasso, Guernica, ei bine, atunci dai fuguța, iei RER A, în pofida grevei și te oprești direct în arondismentul 3, în districtul Le Marais, pe 5 rue de Thorigny.

Și te așezi la rândul ce șerpuiește mult în afara curții, pe stradă. Rândul la capătul căruia vei obține dreptul de a privi de aproape un oximoron cutremurător. Splendoarea unei tragedii.

Până în ziua de 26 aprilie 1937, Gernika era un orășel fără istorie, cu 7.000 de locuitori, situat pe drumul ce duce spre Bilbao, în Țara Bascilor (nu mai vorbim aici despre cine sunt bascii, acel popor mândru, demn, viguros și pătimaș eroic). Orășel care însă a intrat în istorie printr-o cumplită tragedie. La 26 aprilie 1937, el a fost ținta unui raid aerian sălbatic dezlănțuit de aviația germană. Astfel că, bombardată fără milă, așezarea a fost pur și simplu aneantizată în doar câteva ore, provocând peste 1.500 de victime și sute de răniți. Fără apărare – căci bărbații se înrolaseră încă de la începutul Războiului Civil, declanșat în iulie 1936, în armata republicană, spre a lupta împotriva juntei militare a generalului Franco – în oraș nu mai rămăseseră decât femei, copii și bătrâni.

Acest cumplit masacru a făcut din Guernica simbolul Războiului Civil, imaginea generică a unei Spanii sfâșiate în două. Tragedie de care, nota bene, nu doar istoria acestei țări se făcea vinovată. Puțin înaintea atacului devastator al Luftwaffe, Republicanii lansaseră un apel de ajutor, disperat, către Anglia și Franța, dar acestea au refuzat să intervină. În schimb, solicitată de fasciști, Germania lui Hitler a trimis imediat în ajutorul lui Franco avioanele sale de vânătoare. Tragedia de la Guernica a reprezentat, într-un fel, repetiția generală a celui de-al Doilea Război Mondial.

Picasso află, la Paris, despre bombardamentul de la Guernica, în cotidianul Ce soir, din 1 mai 1937. Va fi atât de puternic și profund marcat de acest eveniment, încât, înfrigurat și copleșit de emoție, se pune imediat pe lucru și trece la schițarea a sute de variante și imagini. Lipite apoi de geniul său, Picasso le va aglutina și le va transforma în personaje generice și puncte de atracție vizuală (ce reprezintă teme obsedante, precum mama urlând de durere, cu copilul mort în brațe, taurul, calul ucis, soldatul mort, femeia care imploră…). Toate vor fi transpuse în substanța simbolică a unui tablou fabulos, la care va lucra neobosit, zi și noapte și pe care-l va termina în doar două săptămâni. Uriașa frescă (349 x 776 cm!!) va fi expusă ca piesă centrală (în patio), simbolică, în pavilionul Spaniei (aflat față în față cu cele ale Germaniei și URSS!), din cadrul Expoziției Internaționale de la Paris, inaugurată la 24 mai 1937.

Pentru mine – mărturisește undeva Picasso – Guernica e imaginea unei maledicții”. Un blestem de care simțea din toate fibrele ființei sale că trebuia să scape. Era ca o exorcizare a Răului. Se spune că (n.n. poate că e doar o anecdotă tristă, poate că nu e doar o anecdotă tristă, oricum, însă întâmplarea are farmecul ei sapient!), deci, în Parisul ocupat, un ofițer de la Gestapo într-o zi a dat buzna în apartamentul lui Picasso (existau destule bănuieli în ce-l privea, alimentate, firește, și de simpatiile de stânga bine cunoscute ale artistului!) și, arătând cu degetul o fotografie uriașă a tabloului, a întrebat: „Cine a făcut asta? Dumneata?…”. La care, prompt, Picasso a răspuns: „Nu, voi ați făcut-o!”.

Tratată numai în alb-negru (cu variantele de gris-clair și gris-foncé) și organizată ca o friză, Guernica invită privirea să scruteze imaginea de la stânga la dreapta, ca la lectura unui text. Aparent, scena se derulează într-un spațiu închis, căci se zăresc grinzile din plafon, iar pe jos, carelajul cu dale de piatră. Singură, prezența unui mic fragment de acoperiș cu țiglă romană, în centrul tabloului, rămâne o enigmă.

Ceea ce vedem este o lume a dezastrului. Cu toate că, la prima vedere, percepția pare a fi una de haos, cercetând cu mai multă minuție tabloul, vom descoperi că Picasso construiește o compoziție perfect coerentă, centrată în jurul unor figuri (în sensul pe care Gilbert Durand îl aplica în mitanaliza lui!), solide și pregnante.

De tavan atârnă un bec electric, a cărui lumină rece formează o elipsă având pe margine dinți ascuțiți și albi, ca ai unui răpitor, ce se desenează pe perete cu niște umbre cenușii. La stânga, mama cu copilul. Ghemuită pe pământ, cu bustul gol, ea ține în brațe pruncul mort. Geniul lui Picasso constă nu doar în sugerarea stării inanimate a copilului și în figurarea angoasei și durerii copleșitoare ale mamei, ci în crearea unui grup figé, monobloc, simbiotic. Chipul femeii, văzut dintr-o parte, este răsturnat și întors în sus. Femeia urlă de durere. Narinele și ochii ei au forma unor lacrimi (tocmai pentru a sugera răvășitoarea suferință!).

În spatele acestui grup, se află, surprins într-o imobilitate amenințătoare, un taur, altă figură. El intră în „scenă” de la stânga la dreapta, dar întoarce capul cu violență înapoi. Ochii lui îl fixează pe spectatorul acestei închipuite și sângeroase coride, iar profilul său atrage privirea către o coadă îmbârligată, precum o spirală de fum. Pe un colț de masă, în dreapta lui, devorată de umbră, o pasăre dă impresia că se dezasamblează, devorată de propria-i umbră. Aripile sunt detașate de corp, gâtul și capul se întind spre plafon. Pare că levitează, demantelată.

Pe jos, un personaj zace cu mâinile întinse, dislocate sau chiar tăiate. Mâna stângă, cu degetele răsfirate și crispate, este cu palma în sus, pe care se zăresc urme adânci ce se întretaie, aidoma unei mâini muncite. Cealaltă, dreapta, ține strâns în pumn o sabie ruptă. Este un soldat mort. Ca și cum s-ar fi aflat deja sub pământ, o floricică deja a crescut deasupra acestei mâini. Capul stă cu fața în sus, cu gura deschisă, dar mută. Ochii lui, mult mai verosimili decât ai celorlalte personaje, rămân, totuși, fără viață.

În centrul tabloului, sub becul electric, un cal se schimonosește de durere. Corpul îi este străpuns de o lance al cărei vârf iese în lateral, desenând o formă vaginală. Tot corpul îi este acoperit de mici puncte negre, ce amintesc, văzute de departe, de coloanele tipografiate ale unui ziar. Grumazul, ce pare că încearcă să-și ia zborul, se termină cu capul care este întors spre stânga, într-o mișcare dramatică și dureroasă. Din botul deschis, văzut în contre-plongée, țâșnește o limbă oțelită, sugerând un țipăt sfâșietor. Calul este pe cale să se năruie, să se prăbușească.

La dreapta, în jos, o femeie se târăște cu greutate, cu un genunchi la pământ. Ca și cum ar fi strivită de greutatea unei poveri, ea ridică capul, într-o atitudine imploratoare. Pare că e rănită. Puțin mai la dreapta, o altă femeie ridică brațele spre cer, desfigurată de disperare. Este tema numită la femme suppliante, după titlul a numeroase tablouri și schițe, pe care le-am văzut în sălile ce înconjură Guernica, în Musée Picasso. Femeia care-și deplânge soarta și imploră mizericordia divină. Corpul ei nu se vede, dar este înconjurată de o sumedenie de solzi care sugerează flăcările unui incendiu. Deasupra capului ei, un pătrat alb ce seamănă cu o ferestruică săpată în peretele gros. Femeia încearcă să o atingă, dar nu izbutește și, drept urmare, e gata să cadă. În schimb, în stânga acestei femei aflate în pericol, apare o enigmatică purtătoare de lumină, din care nu zărim decât bustul, de partea cealaltă a peretelui. Vine ea oare din exterior, ca o izbăvire sau din interior, ca o evadare? Capul alb, ca și cum ar fi aspirat, intră cu furie în imagine, prelungit printr-un braț drept lung, care ține o lampă ca o torță.

Așadar, lectura de la stânga la dreapta a tabloului face posibilă apariția a șase personaje principale. Șase figuri. Interesant este însă că patru dintre ele sunt surprinse întoarse spre stânga, ceea ce, în final, ne determină să ne apropriem înțelegerea că Guernica se citește, de fapt, invers, de la dreapta la stânga. În răspăr, adică exact cum este lumea războiului descrisă de Picasso.

Multiplicând punctele de vedere, Picasso pare că schimbă perspectiva privirii, fracționând spațiul și restituindu-l apoi în tridimensionalitatea lui. Pavimentul cu dale indică o privire care plonjează, dar unghiul mesei pe care se agită pasărea dezvăluie o privire îndreptată în sus. Fereastra din dreapta este văzută în contra-plonjeu. Apoi, becul electric indică un spațiu închis, în vreme ce bucățica de acoperiș cu țigle romane evocă exteriorul.

Se știe că bombardamentul aviației germane s-a desfășurat în plină zi. Nu se știe însă de ce Picasso preferă să prezinte această secvență din Gernika în cheie nocturnă. Pe de altă parte, lipsește orgoliul spațialității. În acest interior extrem de strâns și de tensionat, niciun trompe-l’oeil nu este capabil să înșele vigilența privitorului. Personajele desenează forme plate, fără profunzime. Tocmai pentru că formatul orizontal și de mari dimensiuni (reamintim: 349 x 776 cm!!) al tabloului amintește de regimul unei frize.

Faceți cumva și uitați-vă încă o dată, mai cu atenție, la tabloul lui Picasso. O privire mai profundă, ghidată de raportul dintre umbră și lumină (nu uităm că artistul a dorit să realizeze acest tablou în non-culoare, adică alb-negru, doar cu nuanțe de gri, ceea ce în sine înseamnă o mare performanță!), ne revelează o compoziție triangulară, cu baza ocupând în cvasi-totalitate lărgimea tabloului și cu torța reprezentând vârful triunghiului. Această organizare triangulară scoate în evidență o posibilă secționare imagistică și semantică în trei părți: – partea din stânga cu taurul și femeia cu copilul; – partea dreaptă cu femeia aflată în pericol și, în fine – partea centrală, consacrată calului muribund și purtătoarei de lumină. Două ființe umane aflate într-o suferință atroce flanchează compoziția. Dar un animal – calul – este cel care domină partea centrală. (De altfel, capul calului rănit de moarte va reprezenta emblema transmisibilă și de circulație a tabloului, timbrul de semnificație concentrată, dacă vreți!).

Sigur, mai rămân multe de spus despre Picasso, despre impresiile lăsate asupra cronicart-ului de celălalt Muzeu Picasso, din Antibes, găzduit de Palatul Grimaldi sau despre caracterul mobilizator al spiritului său revoluționar și nonconformist. Sau despre profesiunea sa de credință (Quand j’étais enfant, je dessinais comme Raphaël mais il m’a fallu toute une vie pour apprendre à dessiner comme un enfant.) Ori despre ethosul artistului, în general: „Ce credeți voi că e un artist? Un imbecil care nu are decât ochi, dacă e pictor, auz dacă este muzician sau cu o liră la toate etajele inimii, dacă este poet?…” „Non, la peinture n’est pas faite pour décorer les appartements. C’est un instrument de guerre offensive et défensive contre l’ennemi”… Care „dușman”, nu se știe. Oricum, după eliberarea Parisului, în ziarul Fraternité din 20 septembrie 1945, Picasso declară că acel cal din Guernica e imaginea poporului spaniol și că taurul nu este fascismul, ci reprezintă chipul brutalității și al obscurității.

Cum tot atât de multe mai rămân de spus despre Arta care ocrotește Spiritul și celebrează Frumosul… Ori despre locurile sacre ce fac posibile aceste miracole.

Paris vaut bien une messe!… Da, are dreptate spuitorul acestei vorbe celebre – Henric al IV-lea, la încoronarea sa din 25 iulie 1593, maximă care, cu timpul, a căpătat sensul că e nevoie de sacrificiu, pentru a obține ceva mult dorit – da, are dreptate. Fără îndoială.

Parisul are o frumusețe interioară, pe care, cu orice preț, trebuie mai întâi s-o afli, pentru ca apoi s-o pătrunzi. Parisul-muzeu merită ceremonia, împlinită cu religiozitate, de a se lăsa scotocit în splendoarea sa.

Trecând cu nonșalanță peste orice obstacol pasager, precum ploaia, frigul, vântul, timpurile…