cronica traducerilor
Rodica Grigore

Ficțiunea și adevărul literaturii

Articol publicat în ediția 5/2018

În anul 1869, un cetățean de vârstă mijlocie, folosind un pașaport fals, sosește de la Dresda la Sankt Petersburg, în încercarea de a elucida circumstanțele cu totul neclare în care se produsese moartea fiului său vitreg, Pavel Isaev. Îndurerat și plin de vinovății pe care chiar și el ezită să le exprime până la capăt, bărbatul vrea să restabilească, fie și abia acum, legătura cu Pavel; și, desigur, să-l cunoască pe acesta pe de-a-ntregul. Chiar dacă doar după tragica sa dispariție. Cititorul descoperă aceste amănunte în primele pagini din romanul lui J.M. Coetzee, Maestrul din Petersburg, însă autorul amână dezvăluirea identității protagonistului, astfel încât chiar de la început lectura pare labirintică și plină de suspans. Cu atât mai mult cu cât misterele ce apar în paginile acestei cărți nu se termină odată cu numele real al personajului sosit intempestiv din Germania: nimeni altul decât Fiodor Mihailovici Dostoievski.

Maestrul” venit la Petersburg vrea cu orice preț să afle totul nu doar despre moartea lui Pavel, ci și despre viața acestuia, considerând că, pentru a-l putea jeli cu adevărat, trebuie să înțeleagă cum a trăit, cum a gândit și care i-au fost prietenii. Prin urmare, marcat de nevoia de a ști totul despre cel care, acum, nu-i mai poate mărturisi nimic, se va instala el însuși la fosta gazdă a tânărului, Anna Sergheievna, va îmbrăca hainele fiului, va petrece ore în șir în patul acestuia și va purta lungi conversații cu Matriona, fiica Annei. Se vădește, treptat, că dorința sa de a afla adevărul, întregul adevăr, chiar cu prețul suferinței pe care revelațiile succesive pe care le are i-o provoacă semnifică, deopotrivă, nevoia acestui Dostoievski devenit personaj de roman de a-și salva propriul suflet – bântuit de fantomele trecutului și, în egală măsură, de ale literaturii.

Că avem de-a face cu un personaj și cu o ficțiune, iar nu cu evocarea datelor realității e clar de la bun început. Căci se știe foarte bine că pretextul de la care pornește Coetzee e unul prin excelență ficțional: Pavel, fiul vitreg al lui Dostoievski, trăia în 1869, acesta supraviețuind tatălui. Mai mult decât atât, nu există nici un document care să ateste prezența lui Dostoievski la Sankt Petersburg în acel an, un moment favorabil atât al existenței lui (în apropierea Annei Grigorievna, a doua sa soție), cât și al operei sale, acum scriitorul începând să elaboreze câteva dintre marile sale romane. Dar, pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, în romanul lui Coetzee apare un personaj pe nume Neciaev (oportunistul conducător al grupării anarhiste Răzbunare Poporului), care a avut un rol însemnat în moartea lui Pavel, după cum se va dovedi ulterior. Numai că acesta, la capătul unor scene desprinse parcă din romanele de aventuri, îi dezvăluie tatălui îndurerat că, în fond, dispariția tânărului Isaev nu avusese alt scop decât a-l atrage într-o cursă pe el însuși, pe Dostoievski, gânditorul celebru, marele maestru. Cei care cunosc fie și parțial biografia dostoievskiană, știu că scriitorul a fost fascinat, la un moment dat, de figura (reală!) a lui Serghei Neciaev asasinat chiar de către tovarășii săi din grupul socialist revoluționar pe care îl coordona, elemente ale gândirii acestuia putând fi regăsite, pe alocuri, în romanul Demonii.

Prin urmare, cartea lui Coetzee nu trebuie citită în nici un caz asemenea unei biografii, autorul însuși sugerând, de la bun început, prin evidențierea datelor enunțate mai sus și, desigur, a altora, că Maestrul din Petersburg (apărut în românește în excelenta traducere semnată de Maria Berza, la Editura Humanitas Fiction din București, care a făcut cunoscute cititorilor numeroase texte ale acestui extraordinar scriitor al zilelor noastre) nu e nicidecum expresia vreunui realism fotografic. Cartea se apropie mai degrabă, prin tehnicile implicate și prin stilul utilizat de autor, de exemplele cele mai reușite ale pastișei literare. Dostoievski este un personaj între alte personaje, acestea devenind, sub pana lui Coetzee, chiar ele dostoievskiene – dacă e să menționăm aici doar cazul inspectorului de poliție Maximov, înrudit îndeaproape cu Porfiri Petrovici, din Crimă și pedeapsă. Dostoievski însuși tinde să semene, spre finalul textului, cu Stavroghin, purtându-se ca și cum ar ști că un alt scriitor, pe nume J. M. Coetzee, ar avea intenția declarată de a-i construi, în Maestrul din Petersburg, o biografie secretă, cumva dincolo și mai presus de toate documentele oficiale cunoscute… Căci Dostoievski din cartea de față, oricât e de înnegurat și de afectat de moartea lui Pavel, nu ezită, totuși, să aibă o legătură erotică cu Anna Sergheievna și chiar să o spioneze pe Matriona. Imposibil de prins într-o caracterizare succintă, personajul scriitorului sud-african pare a depăși orice condiționare etică sau estetică și a eluda analiza. Romanul de față e dens și, nu o dată, dificil pentru cititor, în ciuda aparentei simplități, oferind imaginea unui altfel de Dostoievski decât găsim în cărțile care i-au fost dedicate, un om torturat de numeroase suferințe, fizice și spirituale, speriat de posibilele crize de epilepsie, tentat să provoace Divinitatea, fie și trișând, ca și cum mereu ar fi vorba despre un joc de noroc la care poți câștiga sau, dimpotrivă, poți pierde la fel de mult – uneori chiar și sufletul.

Dureroasa revelație pe care o are Dostoievski în romanul lui Coetzee, după ce citește însemnările lui Pavel Isaev, este că pentru fiul său el nu fusese altceva decât o altă ipostază a tatălui autoritar, deci, un soi de reluare, în altă cheie, a tuturor spaimelor trăite de Dostoievski însuși față de propriul său tată, un aristocrat crud și mândru, mereu prea puțin dispus sau pregătit să-l înțeleagă și să-i sprijine aspirațiile artistice. Pavel nu-l iubise, ba chiar se temuse de el și-l evitase, în ciuda faptului că Dostoievski încearcă să se agațe, câteodată chiar cu disperare, de amintirile care, povestite de el însuși, sunt prea frumoase, dar care, în interpretarea lui Pavel, după cum reiese din jurnalul său, nu reprezentau decât prilejuri de umilință, de dezamăgire și de durere.

Pe acest fond, Coetzee explorează, în modul său aparte, marile teme dostoievskiene, dar și preocupările filosofice ale sfârșitului de secol XIX puse mereu în fața celor de început de secol XXI. Utilizând un adevărat principiu al oglindirii și al reduplicării, Coetzee are în vedere vinovăția și crima, corupția marilor orașe, situația copiilor confruntați cu provocările lipsite de orice inocență ale vârstei mature, suferința gratuită a inocenților. Rusia însăși, inexplicabilă și vastă, pare a deveni, pe alocuri, un veritabil personaj în romanul de față. Iar Coetzee pare a se depăși pe sine și, în egală măsură, a trece dincolo de teritoriile ficționale care păruseră a-i fi caracteristice anterior. Rusia și mai cu seamă Sankt Petersburgul se transformă în spații sufletești, iar peisajul astfel rezultat e uluitor. Coetzee a fost întotdeauna extraordinar în privința exprimării izolării și alienării ființei umane în mijlocul unei lumi ostile fie din punct de vedere fizic, psihic sau spiritual, reușind să exprime eforturile fiecărui individ pentru a-și păstra demnitatea și umanitatea chiar și în contextul unor mari provocări. Iar dacă, în Așteptându-i pe barbari, Magistratul era conștient că dușmanii trebuie inventați, dacă nu pentru altceva, măcar pentru ca societatea să aibă împotriva cui să-și îndrepte resentimentele, în Maestrul din Petersburg fiecare personaj își creează o imagine acceptabilă a propriilor demoni: Dostoievski îl privește, la un moment dat, pe Neciaev, ca o altă – și altfel de – ipostază a fiului său decedat, dar și ca pe o întruchipare a tinereții sale revoluționare, iar Anna Sergheievna îl acceptă pe noul său chiriaș privindu-l, nu o dată, ca pe o imagine deformată a lui Pavel Isaev însuși, cu care îl compară, îl măsoară – și îl coboară de pe piedestalul pe care îl situaseră admiratorii săi pentru a-l contempla așa cum este. Sau așa cum crede ea că este…

Însă Coetzee a făcut din Maestrul din Petersburg un adevărat exemplu de virtuozitate artistică. Căci, la fel cum în Crimă și pedeapsă, majoritatea personajelor esențiale reprezentau fațete sau expresii ale personalității lui Raskolnikov însuși, trecute, ca prin apele unor oglinzi deformatoare, în alte contexte, și aici fiecare personaj îl reflectă pe Dostoievski – sau, după caz, îi distorsionează imaginea și, nu o dată, ideile. Neciaev, Anna și Maximov, până și Matriona, construiesc un soi de mozaic de trăsături care trebuie puse întotdeauna în legătură cu cele ale protagonistului, pe care au darul de a-l nuanța, astfel, și de a-l face încă și mai complex ca personaj. Tocmai de aceea, impresia pe care cititorul poate ajunge să o aibă la un moment dat este că totul (sau aproape totul) se desfășoară exclusiv la nivelul gândurilor și al imaginației lui Dostoievski însuși. Nu întâmplător, în final, toate experiențele trăite sau imaginate sunt reelaborate și recontextualizate pentru a putea fi transformate în scriitură. Mai întâi, după cum sugerează Coetzee, cea dostoievskiană, subtextul permanent al cărții de față. Iar apoi, dar nicidecum în ultimul rând, cea a lui J. M. Coetzee însuși, fascinat și acum, ca și în alte creații ale sale, pe de o parte de substratul livresc al existenței contemporane, iar pe de alta, de modalitățile prin care viața trăită poate deveni literatură. Căci, după cum el însuși spunea, „întreaga literatură nu e altceva decât o autobiografie”…

Maestrul din Petersburg este o carte melancolică și profundă, cucerind cititorul exact în măsura în care îl pune în încurcătură și-l provoacă să renunțe la toate clișeele interpretărilor critice consacrate. Surprinzând contradicțiile sufletelor unor indivizi chinuiți, care, fiind intelectuali, nu pot înceta, totuși, să fie și doar oameni, Coetzee a reușit să evidențieze toate posibilele contradicții care marchează însăși epoca pe care o trăim. Universalitatea mesajului acestui roman tocmai de aici vine, la fel și pregnanța imaginii centrale a tatălui plecat în căutarea fiului într-o nouă lume, deloc minunată, situată undeva la granița dintre cunoscut și necunoscut, dar sfârșind prin a se descoperi pe sine. Și, dincolo de sine, marea literatură.

J. M. Coetzee, Maestrul din Petersburg.

Traducere de Maria Berza, București, Editura Humanitas Fiction, 2016