Interesul pentru literatura populară, veche, aceasta, cât limba română, s-a ivit, cum știm, încă de la cronicari, pentru a atinge o culme efervescentă în secolul al XIX-lea, când folclorul e considerat „oglindă a sufletului poporului” și, grație lui Vasile Alecsandri (pentru care românul, născut poet, e „înzestrat de natură cu o închipuire strălucită și cu o inimă simțitoare”), apar primele culegeri, chiar dacă în parte „îndreptate” în maniera romantică a reproducerii textelor. În aceeași perioadă se naște și îngrijorarea că literatura tradițională se află în pericol, că izvoarele sale vor seca ori vor fi contaminate de folclorul orășenesc în plină expansiune. Preocuparea, oarecum constantă, pentru zestrea folclorică națională a condus la înființarea de institute specializate deținătoare de bogate arhive. În plus, după oarecare stagnare („Cântarea României” devenise, cu motiv ori fără, horribile dictu), valorificarea tradițiilor populare pare să fi căpătat în ultimii ani un nou avânt; firesc, de altminteri, acum când globalizarea și uniformizarea cer reconsiderare, dar și conservare a identității culturale ca mecanism de apărare a specificității.
În acest context, proiectul lui Andrei Moldovan e pe cât de neașteptat, pe atât de logic. Critic și istoric literar, profesor de limba și literatura română, el scoate la lumină trei volume de literatură tradițională. Povestea lor a început oarecum la întâmplare în 1967, când tânărul, pe atunci, ajunge dascăl în satul Perișor și ascultă fascinat cântecele țăranilor: „Mi s-a părut incredibil să întâlnesc la tot pasul bijuterii poetice produse natural, parcă într-un ritm al respirației. Așa am început să le scriu, ca să nu le uit, pentru că rar îți era dat să întâlnești un asemenea lirism, chiar și în opera marilor poeți. M-a fascinat nu doar comunicarea lirică de mare profunzime, ci și o limbă română arhaică și extrem de bogată, devenită limbă poetică”. De la bun început, gestul spontan și „romantic” al transcrierii își impune rigori – „am fost fidel în notare, ferindu-mă să literaturizez” –, dar, cum proiectul editorial era departe de a fi măcar gândit, A.M. nu întocmește fișe de informatori, ci transcrie pur și simplu: „Voiam doar să le am aproape, să nu le pierd, pentru că întâlneam acolo și o dimensiune a ființei mele”. Perișor „a fost singurul sat în care am văzut și simțit creația populară vie, în starea ei firească, și am notat-o cum ai culege un braț de flori de pe câmp”. În deceniile următoare, numărul fișelor crește mereu, căci meseria de dascăl îl poartă prin multe sate transilvane. Nu scade încântarea sa în fața comorilor de limbă și simțire pe care le adaugă mereu colecției sale, dar se adaugă rigoarea. Iubitorul de literatură lucrează „fără nici cea mai mică ambiție de folclorist – nu o am nici acum!”, dar cu un tot mai atent instrumentar științific. De aceea, l-am numit la lansarea volumelor un „amator academic”.
Cele trei volume sunt organizate pe specii și subspecii, acoperind întreaga clasificare a producțiilor populare din cărțile de specialitate. Rigoarea științifică nu e abandonată. Volumele reunesc abia jumătate din fișele adunate într-o jumătate de secol, dar documentația întreagă este depusă la Arhivele de Stat din Bistrița dimpreună cu toate „pârghiile”, cum le numește autorul, necesare unor viitoare abordări de specialitate. Pentru aceste volume, A.M. a apelat la o perspectivă personalizată. Cunoscând de aproape viața țăranilor, „am structurat întreaga culegere precum un roman. Am vrut ca lectura să îl conducă pe cititor la o regăsire de sine, la o descoperire a ființei profunde și esențiale prin valorile poetice care există în limba cea veche românească”.
Andrei Moldovan este demn urmaș al năsăudeanului Ion Pop-Reteganul și ar fi putut semna și el rândurile acestuia Despre literatura poporală tradițională, publicate în 1886, în Cărțile săteanului român: „Literatura noastră, ca toate literaturile lumei culte, are două părți: literatura scrisă și literatura populară. Din acestea două, mai veche este literatura populară, care s-a născut în sânul poporului, în decursul veacurilor. Ea nu este lucrarea unui om, nici a unui rând de oameni, ci este lucrarea întregului popor, sau mai bine zis, este lucrarea națiunei întregi, în timp de mai multe veacuri. Și este de mai mare însemnătate această literatură, căci: 1. Ea este oglinda geniului națiunei; în ea, adecă, vedem ca într-o oglindă toată averea sufletească, toată averea și a inimii unui popor, îi vedem talentul; 2. Ea este atestatul de noblețea spirituală a poporului român; văzând-o pre ea, vedem calitățile spirituale ale poporului nostru; 3. Ea este un fond, un sorgentu, un izvor pururea viu și limpede, din care trebuie să se adape literatura înaltă, cu deosebire poezia. În poezia populară se exprimă geniul, caracterul, credințele, datinile, bucuriile, suferințele, în scurt toată vieața internă și externă”. Nu întâmplător trimite Andrei Moldovan la cuvintele lui Timotei Cipariu, rostite la inaugurarea ASTREI (1861): „Însă din toate aceste ruine providența ne-a conservat încă în aceste dureri cumplite un tezaur neprețuit, care nu ni l-au putut răpi nice sabia învingătorului, nice cruzimea tiranului ce domnea pe corpurile noastre, nice puterea fizică, nice politica infernală – un tezaur născut cu noi de la țâțele maicii noastre, dulce ca sărutările măicuțelor când ne aplecau la sânul lor. Tezaur mai scump decât viața; tezaur care de l-am fi pierdut, de l-am pierde, de vom suferi vreodată, ca cineva cu puterea au cu înșelăciunea au cu numele să ni-l răpească din mâinile noastre – atunce mai bine, mai bine să ne înghită pământul de vii, să ne adunăm la părinții noștri cu acea mângâiere, că nu am trădat cea mai scumpă ereditate, fără de care nu am fi demni de a ne mai numi fiii lor: limba românească”. Cele trei volume sunt un elogiu adus limbii române.
„Romanul” începe cu dorul, unul dintre cele trei cuvinte – dor, doină, colind – pe care patrimoniul UNESCO le înscrie la portretul României. „Sentimentul cel mai tiranic și în același timp cel mai ubicuu, în stare a străbate depărtările și obstacolele cele mai înalte” (Ovidiu Bârlea), deschide povestea românească a țăranilor din Nord: „Că acață plugu-n dor, / Trag boii de se omor; / Că acață plugu-n jăle, / Trag boii de rup carăle”; „De la munte iese nor, / De la badea-mi vine dor; / De la munte ies tri stele, / De la badea dor și jele”; „Io-am gânit că doru-i drac, / da doru-i copil sărac / pui de zână din pădure / gură dulce, ochi de mure”; „Frunză verde de bujor, / Nici la toamnă nu mă-nsor, / Să știu c-oi muri de dor. / Dar de dor n-oi mai muri, / Că-s în sat cu oaminii”; „De-ar fi doru ca pădurea, / Eu l-aș tăie cu săcurea”; „Dorule, tu ești nebun, / Că mă porți noaptea pe drum; / Dorule, tu ești turbat, / Că mă porți noaptea pin sat / La fete de măritat”; „Noaptea-n vremea somnului, / Vine-mi doru badelui / Și mă strigă la fereastă / «Hai, mândruță, și-mi dă apă!» / Io, mândruțule, ț-aș da, / Da-i aicea măicuța. / Măicuța m-ar întreba / Pe unde umblu noaptea. / Du-te, mândrule,-n grădină, / Că-i vidăra pe fântână / Și paharu lângă ie, / Ie, mândruțule, și be / Și hai la fereasta me”. Urmează iubirea, cu chemări de iubire, blesteme, piedici, suferință de dragoste, rivalitate, despărțire: „Frunză verde de bănat, / S-o dus badea într-alt sat, / Când s-o dus, s-o însurat. / Nici o lună n-o împlinit / Și mie mi-o poruncit / Pe-o crenguță de trifoi: / «Primi-mi-i, mândră, înapoi?» / Eu iar i-am poruncit, / Pe-o crenguță de bănat: / «Trăiește cum ți-ai cătat»”. Iată reproșuri ispititor-șăgalnice ale fetei amintind de Nu te-ai priceput, poemul lui Coșbuc: „Măi bădiță și măi bade, / Ce bătaie ți se cade, / C-ai trecut dealul cu mine / Și n-ai pus mâna pe mine; / Ai trecut și dumbrava, / Nu mi-ai sărutat gura; / Ai trecut și dumbrăvița, / Nu mi-ai sărutat gurița”; „Măi bădiță, struț păun, / Ce mă ții atâta-n drum? / Nici mă strângi, nici mă săruți, / Numa la mine te uiți. / Ori mă strânge, ori mă lasă / Să mă duc la mam-acasă, / Că-s copilă tinerea, / Nu mă lasă num-așa.” Romanul vieții de la țară continuă cu cântece de cătănie și înstrăinare („Păsăruică din Ardeal, / Zboară tu din deal în deal / Și din deal peste-o vâlcea, / Până la mândruța mea. / De-i găsi-o adormită, / Las să doarmă liniștită; / Las să doarmă, n-o scula, / Până eu m-oi libera. / De-i găsi-o măritată, / N-aibă noroc niciodată, / Pe cum nici eu n-am avut, / De când mama m-o făcut, / Nici trag nădejde mai mult”), cu cântece și orații de nuntă, ilustrând obiceiuri precum pețitul, steagul, închinatul cămășii, închinatul miresii, învârtitul pe după scaun, strigatul în prag, zestrea miresei etc. Cântate, nu recitate, aceste creații ritmează și dau culoare fiecărui moment al existenței, descriu, ironizează, dau sfaturi, contribuind la păstrarea unității, a tradiției. Iată câteva versuri hazlii de laudă a rolului alinător al cântecului: „De n-ar fi cetera-n lume, / Vede-o-ai fete nebune / Și neveste dusă-n lume. / De n-ar fi cetera-n sate, / Vede-o-ai fete turbate / Și neveste spânzurate”; „Tăt am zis și am jurat, / Că m-oi lăsa de cântat. / Ș-am tăt zis că n-oi cânta, / Dracu se poate răbda!”). Firul poveștii reține cântece de leagăn, cântece ale copiilor, cântece bătrânești, colinde, cântece de jale, de necaz, de noroc, bocete, descântece, proverbe, zicători, ghicitori, versuri satirice, strigături, hopăituri: „Struguraș de lângă drum, / Rupe-te-aș, da nu ești bun. / Te-aș lăsa până ti-i coace, / Te-a rupe cine nu-mi place”; „Nu bate, Doamne, lumea / Cât oi fi io p-aicea. / Și dacă m-oi duce eu, / N-o bate, Doamne, -așa rău, Că rămâne neam de-al meu”; „Rău îi stă codrului, rău, / Făr-o țâră de părău, / La părău fără sălcuță, / La voinic fără mândruță”.
Cum spuneam, volumul este însoțit cu informații necesare bunei înțelegeri a textelor. Vizând un public mai larg și dorindu-și ca acesta să poată citi cu ușurință textele, autorul alege să nu folosească transcrierea fonetică („am notat cum se aude, atât cât mi-au permis mijloacele”). Se adaugă fișele sutelor de culegători și informatori, liste alfabetice de nume și localități, hărți și un extraordinar glosar. Limba veche românească apare cu toată frumusețea ei misterioasă, căci acoperită de uitare, și incită la o reconsiderare a valențelor ei expresive. Ca și în cazul Glosarului adăugat ediției Agârbiceanu îngrijită de Ilie Rad, înșiruirea de arhaisme, de regionalisme, de creații originale (arină, brâncă, orândă, păsuș, prug, ardău, turiște, alduit, bugăt, price, barșon, cinaș, duhan, fatior, goz, hinteu, hiriș, laibăr, lepedeu, nevișcă, oblu, palaneț, pomniță, țiprașă, uiagă, zvârdină, ziriu, vergel, țâdulă etc., etc.), toate cu sumare explicații de sens și istoric, mi-a reînnoit dorința de a explora cândva lexicul transilvan din perspective etimologice.
Literatură tradițională din Nord (nord însemnând județele Bistrița-Năsăud, Cluj, Sălaj, Maramureș, Mureș, Satu Mare, Suceava) pune la îndemâna tuturor un extrem de bogat material care merită cercetat și asupra căruia se cuvine meditat.
Andrei Moldovan, Literatură tradițională din Nord, Editura Charmides, Bistrița, 2017, 3 volume (214+400+310 pagini). Au colaborat: Mircea Prahase – glosar și prima corectură; Menuț Maximinian – întocmirea listelor de culegători și informatori, corectură; Flavius Mureșan – hărți.