cronica limbii
ANDREI IONESCU

Orizontul creștin al limbii române

Articol publicat în ediția 5/2018

Ultima lucrare de cuprinzătoare sinteză a lui Alexandru Niculescu, Creștinismul românesc (Editura Spandugino, București 2017), reunește studiile istorico-filologice (revizuite și adăugite, firește) pe care reputatul profesor de lingvistică romanică de la Universitatea din București le-a consacrat de-a lungul câtorva decenii individualității limbii române printre limbile romanice. Perspectiva din care sunt privite faptele de limbă ale comunităților românești este perspectiva credinței creștine care le-a pecetluit încă de la naștere. Dat fiind că limbile ce se configurează în răstimpul secolelor IV-VIII pot fi considerate pe drept cuvânt o consecință a acestui eveniment spiritual major în tranziția de la Antichitate la Evul Mediu, drept urmare înțelegerea limbilor neolatine în formare îi impune romanistului în mod necesar studiul creștinismului. Accentul acesta central pus pe creștinism în studiile istorico-filologice din masivul volum de față (500 de pagini) era deci previzibil, ba chiar inevitabil.

Autorul este cel dintâi conștient de acest lucru, și totodată de dificultățile examinării funcționale a celor două domenii strâns interdependente: pe de o parte, spiritualitatea creștină deopotrivă sub raportul credinței și sub cel instituțional, iar pe de altă parte, evoluția limbii române în contextul ei religios.

Printre antemergătorii săi în acest demers îi pomenește pe Coșeriu și pe Alzati. Pe acesta din urmă l-a consultat în unele chestiuni spinoase și a primit de la el îndrumări prețioase. Al. Niculescu știe să-și plătească datoriile intelectuale și nu-l putea uita pe cel ce a caracterizat spațiul românesc drept „cea mai interesantă și diversificată zonă religioasă din Europa”.

Propunându-și o istorie completă a creștinismului, pornește de la premisa favorabilă creștinării care este credința în nemurire a strămoșilor daci, pe urmele lui Pârvan, desigur, și ale lui Emilian Popescu, cel care a cercetat creștinismul timpuriu pe teritoriul României.

Cuprinderea și valorificarea contribuțiilor mai vechi sau mai noi este de-a dreptul impresionantă, tinzând spre exhaustivitate bibliografică. Bogăția informațiilor este covârșitoare. Ar fi imposibil să trecem în revistă toate aspectele, extrem de numeroase și nu o dată de o complexitate descumpănitoare, pe care le-a tratat autorul în această lucrare doldora de fapte și de întrebări incitante într-o recenzie de semnalare cum este comentariul de față.

Principalul merit al lucrării este capacitatea autorului de a reexamina problemele pe cont propriu, punând adesea la îndoială, printr-un acut spirit critic, lucrurile așa-zis știute, dar care nu sunt știute cu adevărat. Contexte mai largi sau mai bogate sunt de natură să ne schimbe percepția. Un exemplu potrivit pentru asemenea încercări la care e supus cercetătorul de azi îl oferă cazurile spinoase în care presiunea unor opinii răuvoitoare românilor continuă să fie puternică. La binecunoscuții istorici și lingviști care au fost adversarii continuității românilor în spațiul lor de locuire era de așteptat să găsească opinii nefavorabile despre calitatea creștinismului românesc, opinii pe care le amintește, bineînțeles, fără însă a le și adopta în bloc. Dimpotrivă, când și când simte nevoia să formuleze nedumeriri sau să aducă obiecții. Alteori avem de a face cu probleme pur și simplu dificile, spinoase, începând chiar cu epoca veche și cea mai săracă în documente. Epoca cea mai contestabilă, care suscită acele incitante întrebări pe care autorul le numește „deschise” și în consecință le tratează cu mare atenție și rigoare: „Întrebări deschise rămân. În ce limbă se difuzau învățăturile lui Iisus (în perioada primelor două creștinări, situate în veacurile III și IV, n.n.)? Și mai ales ce fel teologie se profesa în evanghelizările dunărene: niceeană sau antiniceeană-ariană?” Considerând că în incipientele comunități nord-dunărene nu se intra în teologie subtilă și că nu putea fi vorba decât de un „ritual sumar”, predicat în cuvinte puține: preot, închinare, cruce, botez, Dzeu, înviere etc., trage o concluzie așa-zicând liniștitoare sub aspect doctrinar: creștinii dunăreni „nu erau, așadar, atinși de nicio erezie”.

Problema nu este însă existența sau inexistența ereziei, căci nu se aduce de altfel vreo acuzație în acest sens creștinismului românesc incipient, ci calitatea lui pretins rudimentară, reductibilă la un „ritual sumar”. Întrebarea e dacă taina botezului sau învierea (pentru care poseda cuvintele de bază încă din veacurile IV-VI) puteau fi primite la un nivel superficial, fără a fi înțelese profund și asumate conștient de creștinii dunăreni ai epocii de ferventă credință dintre Constantin cel Mare și Justinian?

Oarecum în virtutea inerției, Al. Niculescu acceptă totuși opinia vehiculată curent că, în primele veacuri, creștinismul românesc a fost „elementar” și „lipsit de cea mai sumară cultură teologică”. Dacă ar fi fost așa, atunci cum de s-au păstrat, și încă perfect închegate într-o concepție coerentă, noțiunile fundamentale ale credinței, de sorginte latină, pe care romanistul de azi le reamintește cu îndreptățită mândrie? Reproducând totuși necritic unele opinii mai vechi ale altora, autorul sintezei de astăzi, care parcă nu vrea să lase nimic deoparte, are pe alocuri ezitări estimative. Acestea sunt însă, repet, consecința unei virtuți primordiale, proprie cercetătorului călăuzit de veracitate, și anume virtutea de a nu ascunde eventualele aspecte neconvenabile. Se impune atenției acea rară capacitate de a-și pune problemele în toată complexitatea și contradictorietatea lor, cu argumentele de rigoare pro și contra, lăsând intactă posibilitatea de a fi reluate ulterior (la el sau de alții) aspectele controversate. Întrebările rămân „deschise”, conchide autorul după expunerea cât mai obiectivă posibil a disputei cu pricina: „Un răspuns este greu de dat, chiar imposibil, pentru că o creștinare prin misionari sau așa-ziși episcopi vaganți era destinată unor comunități nord-dunărene sărace și ignorante dintr-un No Man’s Land abandonat de Imperiul Romei”.

Pentru ca tot el, ceva mai departe, evocând viața ecleziastică „evidentă” de la Tomis (care nu putea să fi rămas fără iradieri semnificative în așezările de la Dunăre n.n.), să-și rectifice aprecierea: „Nu a fost, pare-se, creștinismul nostru străin de problemele bisericii Orientului!”

Faptele prezentate sunt suficient de bogate și concludente pentru a dovedi prezența bine înrădăcinată și durabilă a creștinismului la Dunărea de Jos. La un moment dat acest creștinism tradițional e calificat chiar a fi rămas indestructibil: „Astfel s-a format o mentalitate religioasă a creștinilor nord-dunăreni. Din străvechi vremuri, prin tradiție, în spiritualitatea românească s-a instalat acel permanent Dumnezeu popular care, dincolo de orice organizare bisericească, în timp sau în spațiu, a inculcat o credință indestructibilă (s.n.) românului creștin. În același timp, prin origini și prin legături istorice, creștinismul românesc și-a statornicit relațiile cu Biserica Orientului Bizantin. Mai târziu, în secolul XVIII, prin Biserica Unită cu Roma, a pătruns în Transilvania un creștinism occidental românesc.”

Cu aceeași acribie examinează cel de al doilea val (după Djuvara), anume valul slav, care ne-a dat cuvintele pătrunse prin liturghie: utrenie, vecernie, sfeștanie, prohod, blagoslovire, spovedanie, post etc., și ierarhia ecleziastică: vlădică, popă, stareț etc. Starea comunităților îi apare în consecință și acum rudimentară, creștinismul acestora ar fi fost „primitiv și incult”, ba chiar „analfabet”!

Cu excesivă bună credință față de îndoielnica bună credință a celor ce avansează astfel de răuvoitoare opinii superficiale, continuă pe aceeași linie („Tatăl nostru îl va fi cunoscut? Rugăciuni prea puține cunoștea. Cine să-l învețe ce să spună, cum să se roage și, mai ales, cui să se roage mai întâi?”), renunțând în mod surprinzător la vigilența obișnuită a unui salutar spirit critic pe deplin dovedit în momentele cele mai importante ale lucrării, când pune accentul, așa cum am văzut, pe dăinuirea tenace și pe indestructibilitatea creștinilor dunăreni și când amintește participarea activă a ierarhilor la mai toate sinoadele și la o serie de dispute teologice înalte din Imperiu.

Revenind în alt loc asupra perioadei slavonismului cultural, se oprește și analizează minuțios (pe urmele lui Cartojan) percepția pe care românul o are despre cultura ce ne-a fost impusă din sudul Dunării ca fiind o cultură „secundară”.

Mai mult, nu uită să semnaleze, în planul acesta al intuițiilor ce arareori dau greș, o anumită rezervă și chiar rezistență la slavizarea cultului și în general față de cultura de rang secundar ce acoperă după veacul al X-lea romanitatea originară a creștinismului românesc. Ca de obicei, încetul cu încetul, cercetătorul reia problematica veche cu propriile sale mijloace și în acord cu propria lui viziune. „Zidul slav” (expresia e a lui Cartojan) care a obturat contactul cu sursele orientale (grecești) și occidentale (romanice) îl face să exclame cu o puternică vibrație de dramatism: „O cultură de second-hand se întemeia la nord de Dunăre!”

După care preia însă din nou, într-un moment în care lasă impresia că ar consimți la o diminuare a spiritului critic, teza incapacității limbii liturgice romanice (a creștinării pretins „sumare” dinaintea slavizării) de a exprima complexicitatea terminologică a creștinismului și se întreabă dacă nu cumva acoperământul slavon ar fi fost salutar: „Putea oare exprima româna in fieri concepte precum a ispăși, a mântui, neprihănit etc., și termenii din Pater Noster și din Simbolul Credinței?”. În consecință, înclină să-i dea dreptate lui Mircea Păcurariu, când afirmă că ritul slav a fost în acel moment un mijloc de păstrare a ortodoxiei, adică a liturghiei bizantine, însă respinge totuși imediat adaosul aceluiași (după care „Romei i-ar fi fost ușor să ne atragă la ritul latin”) printr-un no comment hotărât!

Cum vedem, exegetul participă intens la dezbaterea acestor complexe probleme în care intuiția se împletește cu documentul sau cu mărturia mai mult sau mai puțin părtinitoare, motiv pentru care încearcă să se mențină pe cât posibil obiectiv. Sunt probleme nu o dată insolubile în stadiul actual al cunoașterii împrejurărilor concrete în care creștinismul românesc și-a deschis lungul său drum sinuos și dramatic. Slavizarea cultului i-a fost impusă sau pur și simplu acceptată, din motive greu de înțeles astăzi? Zbuciumul căutărilor are darul să-l molipsească pe cititor și să-l antreneze într-o dezbatere pasionantă la care îi este cu neputință să rămână indiferent.

Așadar, slavizarea se produce „acoperind” limba liturgică romanică implantată de primul val. Și totuși: „În orice caz, spun teologii români, corpul sacerdotal autohton, creștinat încă din secolele III-IV, a trebuit să adopte slujbele bisericești în limba slavonă. În fața credincioșilor în majoritate autohtoni vorbind romanica românească și neînțelegând slavona bisericească, preoților nu le rămânea decât predica în limba vorbită de enoriași. De aici și cărțile bisericești, cazaniile, cu tâlcuirea Evangheliilor”. Autorul simte din nou nevoia să marcheze cu semne de exclamare situațiile limită. Mirarea nu se oprește însă aici, pentru că paradoxurile vieții creștine românești nu contenesc. Textul continuă în același registru dramatic, dezvăluind conflictivități latente: „Și totuși! Noțiunile fundamentale creștine, inculcate în timpul evanghelizărilor precedente din secolele III-IV, au rămas în limba latină (de exemplu deus > dzo, dominus > Domn), Avem deci o conștiință conservativă latentă (s.a.), care ne îndeamnă la o rezistență internă în creștinismul nostru originar, mult anterior. Slavii erau ne-creștini, în perspectiva noastră!”.

Spre a ieși din clenciul perplexităților exclamative, autorul introduce mereu nuanțe și corective, menite să disciplineze fervoarea căutărilor: „Din aceste epoci îndepărtate datează, probabil, antislavismul nostru genetic. Dar, să precizăm, tendințele noastre erau de a pătrunde, dincolo de slavii bulgari, spre creștinismul Bizanțului (subliniem, dincolo de slavii bulgari!). Chiar dacă aveam o biserică, probabil și o incipientă cultură literară adusă de ei și comună cu ei!”.

Și pe același ton sună mai toate mărturiile intensei și admirabilei implicări sufletești a cercetătorului veritabil și de o franchețe înviorătoare care este profesorul Al. Niculescu, savant deschis dezbaterilor și netemător să-și declare vulnerabilitățile, ba uneori chiar neștiința. O astfel de abordare curajoasă reușește să împrospăteze salutar atmosfera cam lâncedă și nu o dată excesiv de previzibilă din câmpul studiilor academice, când administratorii științei se baricadează îndărătul zidului aparent inexpugnabil de constatări prudente. Dimpotrivă, adevărata cercetare științifică este pasionată, își asumă riscuri, pășește pe cărări înguste și suie cutezător pe muchiile de cuțit ale culmilor. De acolo, de sus, se deschid larg orizonturile cunoașterii autentice, unde căutarea ferventă primează asupra pretinselor soluții care nu supără pe nimeni, suspect de facile.

Numeroase observații substanțiale ilustrează această modalitate caracteristică autorului constând în retopirea materiei în dezbatere până la decantarea unor convingeri proprii. Una dintre concluziile sale ar fi multiculturalismul: „Creștinismul nostru a pătruns prin mai multe filiere culturale, din sud, din sud-vest și din răsărit, și a rămas veacuri de-a rândul sub observație (chiar dominația) bisericilor ortodoxe vecine”. Sau conștiința că posedăm o continuitate impresionantă a credinței: „Românii ortodocși au păstrat în slujbele bisericești, în cărțile sacre, în tâlcuiri un stil arhaizant (cuvinte greco-slavone, chiar, dialectal, cuvinte vechi latinești pentru concepte creștine importante), care să dovedească o continuitate a tradiției ecleziastice”.

Oprindu-mă la aceste două caracteristici, îmi dau seama că am vorbit mai mult despre modul de abordare a problematicii creștinismului românesc și mai puțin despre problematica însăși, în diversitatea și complexitatea ei impresionante, de natură să aștearnă în calea cercetătorului tot felul de piedici și de capcane. Nu ne rămâne de făcut altceva, în această succintă recenzie, decât să enumerăm în continuare câteva dintre ele, pe lângă multiculturalism și sentimentul vechimii, pomenite puțin mai înainte.

Autorul însuși, de altfel, scuzându-se că expunerea sa este incompletă, ține să sublinieze câteva din aceste caracteristici generale, cum ar fi originea diversificată multicultural și plurilingv a credinței noastre, ca rezultat al unor evanghelizări succesive și din mai multe direcții, ceea ce a determinat deschiderea și îngăduința față de alte confesiuni, exclusiviste și rigide. Apoi, poate cea mai importantă trăsătură, anume profunzimea și intensitatea credinței: „Creștinismul ─ conchide autorul ─ a fost și este credința fundamental constitutivă a poporului român”, pentru a încheia într-un acord final puternic, de sinteză definitivă, cu un paragraf memorabil: „Creștinismul rugăciunii și al încrederii în infinitul insondabil al misterului Îndumnezeirii (s.a.), românii îl au mai mult decât alte popoare latino-romanice. Acesta a fost și este, pretutindeni, elementul principal al dăinuirii romanității românești de-a lungul unei istorii sinuoase și zbuciumate”.