I
Până la ziuă
să văruiești
cel mai frumos păr castaniu
să decupezi
cei mai frumoși sâni naturali
culcat pe patul puștii
să nu-mi spui
că mă iubești
L’important c’est la (p)rose
II
La căderea serii
mă împac cu mine
scutur șervetul
și fierb la foc mic
lăstarii dimineții
nestorși de beznă
nu mai pot înghiți
vorbăria goală
III
Port pe sub piele durerea
ce modernă ești
mă strâng tare gândurile
le-ai scurtat prea mult bretelele
un sâmbure de adevăr
și un espresso lung
e tot ce vreau de la tine
joia spre vineri
așa să mă aflu
și eu în treabă
IV
Trag pe nări
un drog făcut din
ninsoarea fără început
și sms-ul în care nu încape
mesajul tău
V
Între coperțile zilei
fâșii de timp dăruite
după ce n-a mai rămas
nimic de spus
aud ciocănitul ușor
al șoaptelor
VI
Așchii de mângâieri
printre golurile din conversație
o limbă uitată aprinsă
în adâncul memoriei
înghețul global
sosit la timp
VII
Amiaza
se-aprinde
pe buze
o lacrimă
își leapădă
pielea
e foc
decembrie
este lumina
VIII
Amurgul
de-octombrie
tace
adânc
în noi
până la capăt
IX
În mine
fumegă frunze
de neliniște
aprinse de săgețile
unor vorbe
da altădată
X
Lumini arse
în ritualuri păgâne
răsucite pe degetele
tatuate cu singurătate –
flori ale soarelui
ce se rotesc
spre ziua de mâine
XI
Speranțe –
ciorchini de lumini
scuturați pe pielea
întinsă a nopților
care nu vor exista
niciodată
XII
Somnul retezat de ploaie
sămânța îndoielii
încolțită pe nepusă masă
vorbele răgușite
de-atâta așteptare