Tomas Venclova s-a născut în 1937, în Lituania. Poet, prozator și traducător erudit, el este una dintre figurile emblematice ale dizidenței anticomuniste. În timpul comunismului, i s-a interzis să publice, retrăgându-i-se cetățenia sovietică și fiind obligat să emigreze (1977). La invitația lui Czesław Miłosz, a predat la Universitatea din California. Se va întoarce în Lituania abia după căderea comunismului. Laureat al unor numeroase și prestigioase premii literare, Tomas Venclova este astăzi profesor de literatură polonă și rusă la Universitatea Yale (Statele Unite ale Americii).
Cu câțiva ani în urmă, am văzut pe o stradă din Sarajevo un monument unic: impregnată pe asfalt, amprenta picioarelor tânărului terorist Gavrilo Princip, cel care l-a asasinat pe arhiducele austriac și a murit, curând după aceea, de tuberculoză, într-o închisoare austriacă. Nu știu dacă această amprentă este încă acolo după bombardamentele recente. În orice caz, ea este cea mai influentă moștenire a acestui secol.
Din veacul acesta, nimeni nu pare a fi ieșit câștigător. Franz Josef, împăratul Wilhelm și Nicolae al II-lea au pierdut. Lenin, Stalin și Hitler au pierdut. La fel, Churchill, Roosevelt și Tito. Bill Clinton, Boris Elțîn și (ei bine, da!) Andrei Sakharov și Vaclav Havel se numără și ei printre învinși. Doar Gavrilo Princip a câștigat.
Este un loc comun că focul lui de armă a fost semnalul pentru redesenarea hărții Europei. Pe ruina imperiilor, s-au ridicat state noi, pline de ambiție, luptând pentru independență. Aceste ambiții n-au fost deloc nefaste. Naționalismul, înțeles ca un sentiment de unitate a celor care vorbesc aceeași limbă, împărtășesc aceleași idealuri, au o istorie comună sau, pur și simplu, o dragoste irațională față de pământul din care s-au născut – acest tip de naționalism face parte integrantă din însăși natura umană. Încercările de a-l distruge s-au întors întotdeauna împotriva acelora care au încercat. Naționalismul a avut, adesea, rezultate benefice: la începutul secolului, el a adăugat noi și depline voci în concertul culturii universale. Dar, acest naționalism a fost întotdeauna înclinat spre deplasarea ierarhiilor valorice.
Un adevărat naționalist presupune că înflorirea și puterea nației sale este binele suprem și indiscutabil, neputându-și imagina nimic mai înalt; el presupune că nu e nimic mai nobil și mai demn de respect decât să-și sacrifice viața (a sa sau, și mai bine, a altora) în slujba acestui bine. Urmând această logică, pământul din care te-ai născut, precum și multe alte teritorii îndepărtate, îți aparțin ție și celor pe care tu îi recunoști ca fiind ai tăi: este de la sine înțeles că toți ceilalți trebuie urâți și izgoniți, în special dacă ei ori chiar strămoșii lor se fac vinovați, într-un fel sau altul, față de tine și ai tăi. Pentru un naționalist colectivitatea este întotdeauna mai importantă decât individul și chiar decât Dumnezeu. Dacă n-aș ezita în a face acest joc de cuvinte, ar trebui să denumesc această idee „principiul Gavrilo Princip”.
Anii dintre cele două războaie mondiale s-au scurs sub semnul a două idei opuse: comunismul și nazismul. Fiecare a fost imaginea în oglindă a celeilalte. Și tocmai din acest motiv, între cele două ideologii s-a produs un proces de transfer. Cu toate acestea, fiecare dintre cei care s-au uitat cu atenție în oglindă știu că diferența dintre un obiect și reflexia lui este semnificativă: dreapta devine stânga și toate trăsăturile se repetă întocmai, numai că inversate. E ușor să definim nazismul ca pe un naționalism care a luat-o pe căi greșite; comunismul, cel puțin în stadiile lui incipiente, este un internaționalism care a apucat-o pe aceleași căi, ignorând lupta națională pentru independență (mai târziu, s-a adăugat la asta naționalismul tradițional al unui grup privilegiat, de exemplu rușii în Uniunea Sovietică). Naziștii au convins mari grupuri de oameni din estul sau, dacă doriți, din centrul Europei, tentându-i cu ideile grandorii naționale și apartenenței la o rasă superioară. Comuniștii, după ce i-au înfrânt pe naziști în Al Doilea Război Mondial, au terorizat aceleași țări, reprimându-le independența și aspirațiile către o viață mai bună.
Tocmai în acest punct sunt ușor de sesizat asemănările (care par, altfel, îndepărtate) între Balcani și statele baltice, locul în care am fost norocos să mă nasc. În ambele cazuri, avem de a face cu state predominant agrare, cucerite de imperii străine; în primul caz, e vorba de Imperiile Otoman și Austro-Ungar, în cel de-al doilea, de Rusia (și, până la un punct, de Germania). Orașele balcanice și baltice sunt diferite de zonele lor rurale, care adesea par a fi insule ale altei culturi. În acest sens, Zagreb se aseamănă foarte mult cu Riga, iar Ljubljana amintește de Vilnius. Întreg spațiul dintre Marea Baltică și Adriatică aparține arhitecturii baroce. În același timp, acesta este spațiul în care catolicismul și ortodoxia, reforma și iudaismul se intersectează și se suprapun. Aceste țări sunt foarte eterogene și locuite de comunități care, fiecare în parte, consideră limba, alfabetul și mitologia ei proprie superioare celorlalte.
În secolul XIX, statele baltice, la fel ca cele balcanice, cunosc o renaștere națională. După ce focul de armă al lui Gavrilo Princip a declanșat Primul Război Mondial, balticii și-au câștigat independența. În Al doilea Război Mondial, ei au avut de suferit de pe urma genocidului (nu trebuie trecut cu vederea că mulți baltici și balcanici au fost fascinați de nazism și au participat ei înșiși la un genocid, în special împotriva evreilor). După război, fără să și-o dorească, țările baltice au devenit parte a imperiului multinațional sovietic, pe care l-au părăsit, de altfel, imediat ce populația a putut să-și exprime liber voința.
Diferența e că, astăzi, statele baltice nu au parte de război, în vreme ce acesta a cuprins nu numai Balcanii, ci și Caucazul, care, în multe privințe, este similar Balcanilor. Se spune că ar fi vorba aici de specificul național. Ei bine, nu sunt convins! Țările baltice nu au și nu au avut conflicte între ele, deși, trebuie spus, se privesc una pe cealaltă cu o anumită răceală. Cu toate acestea, sunt poziționate geografic într-o zonă periculoasă. Nu se poate nega că ele au fost și poate că vor mai fi victime ale diverselor imperii.
Capitala țării mele, Vilnius, a fost, timp de multe secole, un oraș la fel de multietnic precum Sarajevo. Acum, citind ziarele care apar la Vilnius, găsesc, adesea, în ele idei și discursuri care i-ar fi fost extrem de familiare lui Gavrilo Princip. Conform acestora, Vilnius ar trebui să fie un oraș monoetnic sau, cel puțin, unul în care minoritățile sunt tolerate. În subsidiar, se poate ghici ideea că teritorii ocupate de-a lungul timpului de inamici, vor reveni în matca lor etnică. Deși nu afirmă asta în mod explicit, presa lituaniană și baltică, în general, are aceeași atitudine ca o parte a presei balcanice vizavi de acest subiect. Sper că nu se va ajunge la război sau violențe în țările baltice. Cu toate astea, astfel de tendințe otrăvesc spiritul național si pe al meu personal. Soarta orașului Sarajevo este ultimul lucru pe care mi l-aș dori pentru Vilnius ori, firește, pentru orice alt oraș al planetei.
Probabil că niciun politician nu este capabil să perceapă întreaga dimensiune a catastrofei și haosului, pentru că altfel nu văd cum ar putea continua să fie politician. Totuși, un scriitor este capabil să-și imagineze; face parte din fișa postului. Știm că ura este unul dintre cele mai durabile sentimente; știm că, în ciuda mult-lăudatului pluralism european, instinctele primare sunt, adesea, victorioase; știm că frica ce a guvernat această lume în ultimele decenii este acum înlocuită de una și mai mare. Mi-am petrecut o parte a vieții mele rezistând comunismului și nu mă număr printre cei care-i deplâng prăbușirea (cred că aceștia sunt, de fapt, foarte puțini). Dar știu că după o prăbușire ca aceasta, un al doilea Ev Mediu întunecat se poate naște, deși, firește, nu trebuie să fie neapărat așa.
Dacă se va întâmpla sau nu, asta nu depinde de scriitori. Un scriitor nu este nicidecum atotputernic. Cu toate acestea, ar trebui să acceptăm să ne supunem unui cod de conduită. Nu cenzura sau regulile corectitudinii politice trebuie să prevaleze asupra noastră, ci libertatea de a alege. Nu pot să cer tuturor să accepte acest cod etic, dar îmi rezerv dreptul de a-i numi prieteni doar pe aceia care o fac. Pentru noi, ar trebui să existe aceeași regulă exprimată în jurământul lui Hippocrate: primum non noncere – în primul rând, să nu facem rău. Asta înseamnă ca întotdeauna să evităm crima.
Sigur, nu e atât de simplu pe cât pare, pentru că asta înseamnă: să nu plasăm interesele unei națiuni deasupra drepturilor omului; să nu ne idealizăm istoria și, în mod special, să nu transformăm ticăloșii în eroi, doar pentru că „au luptat pentru binele națiunii”; să nu incităm la ură; să nu uităm sau să justificăm vinovățiile cuiva, doar pentru că vinovățiile vecinilor noștri par a fi sau chiar sunt mai mari; să nu practicăm dublul standard, chiar dacă vecinii noștri o fac; în general, să-i lăsăm pe ceilalți să-și gestioneze propriile lor vinovății (mai devreme sau mai târziu, în fiecare națiune va exista cineva care s-o facă). Toate astea înseamnă a rezista lamentărilor și relei voințe, a rezista impulsului de a trece sub tăcere lucrurile care nu ne convin, cu riscul de a intra în conflict cu autoritățile naționale sau, și mai rău, cu majoritatea. Procedând în felul acesta, nu ne putem aștepta să triumfăm. Singura posibilă recompensă este că vom lăsa în memoria oamenilor o amprentă diferită decât cea lăsată de Gavrilo Princip. Pentru un scriitor, asta ar trebui să fie de ajuns.
(Discurs rostit la Congresul Internațional al Scriitorilor, Zagreb, Croația, în 1995)
Prezentare și traducere de Ovidiu Ivancu
(După textul apărut în volumul de eseuri Forms of Hope, New York, The Sheep Meadow Press, 1999, pp. 95-98)