miscellanea
FLORIN TOMA

Inepuizabilul Gavril

Articol publicat în ediția 6/2018

Există în rândul artiştilor o teamă irepresibilă, un soi de anxietate, că lucrarea pe care tocmai a terminat-o sau, mai grav, opera sa în întregime, nu va ajunge să fie cunoscută de cei cărora le este adresată. Poetul, când a pus punct ultimei fraze a poemului său, este atât de dornic de a împărtăşi cuiva plăcerea lecturii creaţiei sale, încât ar fi gata s-o declame în piaţa publică. Romancierul vrea musai ca a doua zi de la terminarea romanului la care a muncit ani întregi să apară în librării. Şi nu e vorba de orgoliu aici – sigur, exceptând cazurile extreme la unii creatori, când egolatria înlocuieşte orice admiraţie posibilă – sau de micul acces de întreţinere paranoică (orice artist, se ştie, are un pic de paranoia în sângele său creator, fiindcă nu admite să fie contrazis că el n-ar fi cel mai mare, cel mai frumos şi cel mai talentat dintre toţi artiştii!). Ci de dorinţa mistuitoare de a comunica imediat şi de a beneficia, la urmă, de verificarea valorii. Indiferent cum se soldează aceasta, adică aprecierea, artistul simte nevoia să deconteze totul până la momentul prezent, pentru că el deja se pregăteşte să investească într-o altă lucrare. Într-o nouă zidire a lumii.

Pictorul Mihail Gavril aparţine acelei specii rare de artişti absorbiţi de cuminecarea prin privire. El simte mereu nevoia să-şi destăinuie dezinteresat (insist pe acest e.p.s. – element predicativ suplimentar!) şi să-şi împărtăşească celorlalţi puterea nemăsurată a creaţiei sale. Jinduieşte după fie măcar şi o ochire, capabilă să potenţeze interesul oricui vrea să-şi cureţe ochiul de urdorile vieţii de zi cu zi. Fiecare expoziţie a sa este parcă imediat urmată de o alta, ca într-un soi de circuit magic, constant şi fructuos, pe care-l păzeşte cu drag, cinstind însăşi aşezarea binecuvântată de Marele Ordonator a patronimului lângă numele de botez ce ţine de aceeaşi semantică religioasă. De aceea, pare că e deja redundant să constaţi că Mihail Gavril se află sub protecţia binecunoscuţilor Arhangheli. Această învecinare fericită determină o alta, într-o sinergie aproape vitală a tipologiei umane din care el face parte: o alăturare coincidentă a bucuriei cu smerenia, a blândeţii cu modestia, cumpănirea cu evlavia, înţelepciunea cu împăcarea şi a credinţei cu dărnicia. Ea induce fiecărui vizitator, de fiecare dată când acesta intră într-o expoziţie de-a lui, să inspire, în faţa tablourilor sale, nimic altceva decât Frumuseţe trudnică, rânduială, curăţenie şi sacralitate. Altfel spus, învoială din plămadă divină.

Expoziţia de la Căminul Artei (sau, cum i se mai spune, mai nou, C.A.V – Centrul Artelor Vizuale!), intitulată sugestiv Hotarul nevăzut: Bucovina-Athos-Israel, a adunat la un loc fructele artistice ale strădaniei sale existenţiale, marcată de trei borne spirituale. Bucovina – colţul de Rai, baştina artistului (rămân fabuloase amintirile sale întinse pe pânze cu livezile de meri înfloriţi de la Antileşti!). Athos – ca matrice spirituală a ortodoxiei şi Centru de emergenţă a unor energii duhovniceşti extraordinare. Şi Ţara Sfântă şi Ierusalimul, unde autorul a fost cândva în pelerinaj, aducând de acolo nenumărate tablouri de o delicateţe şi de un fior sufletesc remarcabile. Câte puţin din toate simbolurile creştine a strâns Mihail Gavril în această expoziţie. Clopote (fabuloasele sale clopote, cărora parcă, privindu-le în adâncimea lor, le auzi dangătul divin!), prispe, faţade, turle, zugrăveli, icoane sau iconostase din toate bisericile pe care le-a văzut, apoi, compoziţii, studii, peisaje – toate sunt orânduite trainic şi, aveam să aflu, după o anumită schemă. Remarcasem în trei locuri din spaţiul generos de la Căminul Artei (parter plus etaj), un soi de mic altar, cu o icoană, un buchet de flori şi un element decorativ creat de pictor. Nu l-am întrebat nimic, fiindcă bănuiam (şi bănuiala mi s-a adeverit la urmă, atunci când am făcut remarca), bănuiam, deci, că sunt semne de pietate şi pomenire a soţiei sale dispărute acum patru ani. Hotarul nevăzut era nu doar cel care, odată trecut, ne împingea în spaţiul sacru explicitat pe afiş, ci şi un fir subţire al memoriei îndurerate a artistului, care separa sacrul imortal de omeneasca trecere. De altfel, dacă observi coincidenţa (dar nu observasem!) – a adăugat el – chiar spaţiul de aici pare să fie, prin cele trei alveole ale sale, asemănător unei biserici: pronaos, naos şi altar. Pe care l-am folosit…

Peste nici o săptămână, holurile sălii Studio a Teatrului Odeon aveau să fie folosite cu o replică la acelaşi Hotar nevăzut. Văzut numai de Mihail Gavril.