editorial
NICOLAE PRELIPCEANU

LITERATURA ȘI ACTUALITATEA

Articol publicat în ediția 6/2018

De la Mitrea Cocor încoace, actualitatea a făcut multe victime în literatură. În anii, uitați azi ’50, ’60, ’70, partidul stabilea temele după care se călăuzeau scriitorii predați ideologiei în schimbul unei vieți ușoare și a unei celebrități fabricate acolo unde se fabricaseră și temele. Nu exista separație a puterilor în stat, nu exista nici separație a literaturii de ideologie. Minerii și oțelarii lui Mihail Davidoglu, țăranii de tip nou ai lui V. Em. Galan, nepoții gornistului unui A. G. Vaida, poeziile lui A. Toma ocupaseră – prin ordin de zi și de noapte – locul literaturii adevărate, aceea care, până atunci cel puțin, fusese orientată către estetic și evitase ideologiile, așa cum ocupaseră și terenurile cultivabile, casele construite de alții, industria pusă pe picioare de exploatatori. O întreagă lume falsă, fake world s-ar spune azi, tindea să ia locul celei reale, iar în operele artistice, fie ele literare, fie plastice, fie cinematografice, fojgăiau mult mai mulți oameni noi decât în realitate, mult mai mulți eroi ai muncii socialiste decât pe ogoare, în mine și în uzine, ca să citez referințele preferate ale ideologilor vremii, inclusiv ale celor deghizați în critici literari. Realismul socialist asta și însemna: instaurarea (alt cuvânt preferat al epocii) minciunii în artele frumosului, așa cum li s-ar fi spus altădată picturii, muzicii, literaturii, cinematografului.

Literatura a încercat să se salveze încă din anii când regimul era același, chiar dacă deghizat și el puțin, cu niște tatuaje, pardon machiaje, groase pe el. Au existat mișcări literare subterane care au mutat, puțin câte puțin, literatura din acel teritoriu toxic al ideologiei în cel firesc, al esteticului. Mai cu o reconsiderare a unor scriitori adevărați din trecut, mai cu noua generație, așa numita șaizeci, cei norocoși de a nu fi murit în lagărele comuniste au avut satisfacția să constate că esteticul se întorcea, foarte puțin câte puțin, în literatură.

Actualitatea, această obsesie, totuși, a oamenilor, căci în ea trăiesc, nu a încetat să se impună scriitorilor. Altfel însă. Cu adevăruri interzise de regimul comunist, foarte atent la imaginea sa falsă care trebuia distribuită lumii întregi, inclusiv prin operele literare. Așa au apărut cărțile despre obsedantul deceniu, care nu mai era tocmai un pas spre socialismul și comunismul viitorului luminos, ci, vai, dimpotrivă, așa a apărut o lirică mai autentic înclinată spre estetic și spre, dacă țineți morțiș, temele umane. Petre Stoica, unul dintre cei care au adus pe lume noua direcție, chiar dacă nu mai e pomenit ca atare azi, amintea, în discuțiile private, această formulă care, privită azi, poate părea monstruoasă, la un moment dat se zvonea că „s-a dat drumul la dragoste în poezie”. Adică cenzura începea să închidă ochii la poemele care nu proslăveau idila dintre un oțelar și-o textilistă, ci sentimentul uman pur și simplu, cel desprins de îndeletnicirile ideologic acceptate. Umanul se strecura cu greu în artele cuvântului, cucerind teritorii care azi par normale.

În fond, scriitor fiind, nu te poți desprinde de actualitatea vieții tale, dar dacă scopul tău este altul decât cel propagandistic, atunci poți să o transmiți în formele ei sublimate estetic, ceea ce a dat naștere tuturor capodoperelor, dar și capodoperetelor, literare, de-a lungul veacurilor. Și-a mai trimis Dante inamicii în Infern, dar a făcut-o cu atâta artă încât nu mai urmărește nimeni relația sa cu ei aici, pe pământ, ci dimpotrivă. Dimpotrivă înseamnă transfigurarea în cu totul altă direcție decât cea ideologică, pe placul regimurilor totalitare.

Ei, bine, după ce am scăpat de cenzura ideologică, putem observa cu ochiul liber, și nu sunt primul s-o fac, ne-am impus noi cenzura noastră, sau am acceptat-o pe cealaltă, a așa zisului rating. Literatura, ca orice alt produs, trebuie să se vândă, ca scriitorul și mai ales difuzorul de cărți, editorul și alții să poată trăi. Și atunci, scriitorul își îndreaptă privirile, cu speranță, către – iar? – temele zilei. Cum graba e mare, ca și foamea nu doar de pâine, ci și de glorie, operele dedicate problemei femeilor hărțuite, copiilor abandonați sau abuzați și altele, de actualitate strict jurnalistică, pătrund și ocupă piața literară.

Nu mai e secția de propagandă a C. C. al P.M.(sau C.)R. care dictează temele, nu mai trebuie cenzura să accepte doar ceea ce ideologic este convenabil și să respingă tot restul, treaba se face de la sine, editorul se întreabă dacă poate vinde cartea respectivă și în funcție de răspuns o publică sau nu: dacă da, da, dacă nu, nu.

Pe de altă parte, o literatură care nu se vinde nu ajunge la destinatar, căci există, totuși, și așa ceva în acest proces și atunci… Nu știu cum pot fi conciliate cele două direcții sau dorințe, aceea de a plăcea strict literar și aceea de a plăcea prin conotațiile de viață oferite. Totuși, scriitorii mari reușesc asta – în aparență, fără efort – adică să treacă în estetic ceea ce nici în etic nu pare a fi posibil pentru cei fără talent.

Noul oportunism – căci asta este meseria care nu-și propune altceva decât să satisfacă plăcerea joasă a descoperirii realității tale quale în roman (mai ales, că poezie, cine mai citește?) – se vede la făcătorii de cărți pentru vânzare. Zilele sau mai precis săptămânile trecute îl vedeam la o televiziune franceză pe un anume Guillaume Musso, recomandat drept cel mai vândut scriitor francez în toată lumea. Tradus, de altfel, și la noi. Scriitor care nu accede niciodată la emisiunile literare precum La Grande Librairie, nu poate emite nici o pretenție la vreun Goncourt, Renaudot, Femina sau alte premii de această ținută, dar el nici nu cred că este interesat de acestea, la fel cum confratele său sud-american Paolo Coelho (Iepurele), când are la îndemână lumea întreagă, cea consumatoare de subliteratură, de literatură de gară sau de aeroport, cum se spune.

Dacă ai afirma azi că Musso ori Coelho sunt frați buni cu Davidoglu-l nostru cine te-ar crede? Ei, bine, risc și o spun: peste vremuri, peste regimuri, firea omului devenit scriitor se afirmă și astfel, oportunist, de fiecare dată ca să se vândă, Căci tot o vânzare era și aia din proletcultism, cum e și asta din democrația supusă banului. Atunci te vindeai partidului, acum oricui vrea să te cumpere. Să fie lumea un bordel?

Ce enciclopedie teribilă ar fi aceea a oportunismului literar universal, una care să nu evite nici o epocă! Ce dezvăluiri asupra sufletului omenesc ar furniza ea!