cronica literară
GHEORGHE GRIGURCU

TRAIECTUL UNUI CRITIC

Articol publicat în ediția 6/2018

Avînd în spate o îndelungată activitate, Constantin Călin meditează la condiția criticului literar. Concluziile la care ajunge au un aer de sapiență mărturisitoare care ne-ar îngădui însă, în egală măsură, a le atribui caracterul unor preliminarii. Oare un comentator al producției literare aflat la început de cale n-ar putea avea aceleași incertitudini, nu s-ar putea interoga într-un chip similar? În definitiv la ce bun critica? „Cui bono? Cui prodest? Sunt întrebări inevitabile. Ni se amintește că, din punct de vedere istorico-literar, «jocurile sunt făcute», că imaginea majorității celor despre care am scris e definitiv conturată. Și – pentru completa descurajare – că nici propria mea imagine nu se va lăți, după asta, cu vreo iotă”. Asta pe de-o parte. Pe de alta apare subiectul perenității scrisului critic. Este acesta pasager, cu o durată de viață măsurată de tranziția de la un număr la altul al publicației unde apare, sau ar putea interesa în continuare? Autorul nostru recurge la un moment de dubiu, ușor retoric în stilistica demonstrației („Oare, într-adevăr, cronicile și recenziile «trăiesc numai o zi»? Pălește ineluctabil cerneala cu care au fost scrise? Se șterg, dispar definitiv elementele lor de interes estetic, biografic, sociologic?”), pentru a da un răspuns negativ. „Efemeridele” criticii, în pofida asemuirii lor cu cele din lumea insectelor, s-ar putea bucura de continuitate, cochet declarată în nume propriu: „cert deci, așa-numitele «efemeride» pot avea viață lungă. De ce n-aș crede că și o parte dintr-ale mele au încă puls, respiră, vibrează, ba, cîteva, și «înțeapă»?”. Reunindu-și în volum textele mai vechi, Constantin Călin le supune unei motivabile revizuiri, în duhul unei autocritici aidoma celei pe care și-o aplică orice om de litere asupra produselor sale de care l-a distanțat timpul. Scriem nu pentru a ne roti invariabil în cercul acelorași formule, ci cu o aspirație progresivă, cu nădejdea ameliorării lor care practic nu ia sfîrșit. Nu fără momente sacrificiale: „Ne-am combătut «ațipirile», m-am recitit cu ochi de străin și, pentru a limpezi priveliștile, am tăiat vegetația excedentară cu o mînă de dușman”. Și încă o chestiune, dezolantă. Avînd, din păcate, un domiciliu marginal, precum de altminteri și subsemnatul, Constantin Călin a fost nevoit a se supune patului procustian al unui spațiu de manifestare publicistică restrîns, ilustrînd neajunsurile contrariilor: „Exercițiul critic e influențat de locul și timpul în care «oficiezi». Am scris – pe rînd sau concomitent – la o revistă și (unific) la un ziar. La revistă, rubrica era largă cît un salon; cea de ziar era strîmtă ca un culoar de vagon. Într-o parte trebuia să fiu lung, în cealaltă scurt și să-mi schimb ținuta, retorica”. Abia cu greu lucrurile se pare că au intrat pe un făgaș acceptabil, spațiul tipografic ajungînd a corespunde cu o veritabilă „descătușare sufletească” a autorului în discuție.

Să indicăm acum cîteva din preferințele critice ale lui Constantin Călin. Fără dificultate ne dăm seama că ele răspund aidoma unor rezonanțe în înseși trăsăturile discursului d-sale critic, justificîndu-l în chip intim. Stabilind calitățile unor confrați, criticul găsește oarecum reflex puncte de sprijin ale modalităților personale. Despre Al. Piru: „De peste 50 de ani citește aproape tot ce s-a publicat la noi și nu a ajuns la «apepsia», la dezgustul la care alții ajung numai după cîțiva ani de exercițiu ca recenzenți. Menținerea în actualitate e ea însăși o performanță. Dar lucrul esențial e calitatea lecturilor, care, în cazul său, sunt veritabile manifestări de vigilență intelectuală. Nimic nu e lăsat neînțeles, dimpotrivă, totul descifrat, confruntat, explicat”. Putem confirma că din „manualul” care a constituit pentru Constantin Călin opera lui Al. Piru, acesta a deprins scrutarea atentă a creațiilor literare, „explicația” lor cîtă ar fi posibilă în coordonatele unei „documentări” satisfăcătoare, a unei „independențe” a spiritului și, desigur, a perseverenței travaliului în cauză. În legătură cu Mircea Zaciu, criticul băcăuan a reținut pesemne „o anumită demnitate a articolului de istorie literară scris pentru revistele de cultură, imprimîndu-i pasiunea și vigoarea comentariului curent, de unde și audiența acestor rubrici, veritabile puncte de atracție ale publicațiilor respective”. Altfel zis un soi de pragmatism superior, o disciplină a interpretării circumscrise de o rubrică, țintirea unei autorități simpatetice. Iată și caracterizarea făcută altui confrate posibil mai important: „I. Negoițescu este o personalitate proeminentă a generației sale, fără a se bucura însă de popularitatea lui Al. Piru sau a lui Adrian Marino, situație la care se poate medita”. Analiza în genere favorabilă conține însă aici și filoanele unor rezerve la care ne așteptam mai puțin: carența „popularității”, „serioasa agitație”, megieșă cu „scandalul”, a „planului istoriei literare române”, îngustimea paletei exegetice, redusă la „o percepție strict estetică a operelor”, văduvită de „plăcerea înregistrării informațiilor de alt ordin”. Posibilele reproșuri nu merg foarte departe, dar Constantin Călin notează sugestiv că „nu consider Însemnările drept o carte căreia nu i se poate reproșa nimic”. Cu o mustrătoare mișcare a capului, îi mai atribuie criticului „voluptatea (superior polemică) (…) de a supraestima anumite valori ale trecutului”, precum și „spiritul partizan manifestat în abordarea unor scrieri contemporane”. E o probă a situării lui Constantin Călin de partea unei critici mai puțin subiective, mai temperate, „solid documentate”, arbitrînd „între neînțelegeri (reale sau presupuse) ori între excese”, apelînd la spiritul de finețe cu concursul celui de geometrie, spre a-l cita din alte locuri. E o opțiune specifică unui temperament subordonat instanței raționale.

Remarcabilă ni se înfățișează independența opiniilor lui Constatin Călin. În speță înainte de 1989, critica din provincie era foarte frecvent aservită opiniilor de la „centru”, puterea politică, cea care nu admitea nici măcar nuanțe diferențiale, prelungindu-se într-un fel și în sfera culturii. Dacă un nume avea girul autorităților din care decurgea o gloriolă regizată, a-l pune în discuție dintr-un alt unghi de vedere decît cel oficializat constituia un act de riscantă cutezanță. Cel ce scrie prezentele rînduri a cunoscut fenomenul pe piele proprie. Dar nu numai „celebritățile” literare din acea vreme beneficiau de un atare statut privilegiat, ci și alți condeieri îndeobște cunoscuți printr-o expansiune în lanț a năravului adulator. Nefiind niciodată după știința noastră un admirator factice al marilor colaboraționiști, Constatin Călin nu s-a dat în lături nici a înscrie o seamă de insatisfacții la adresa unor autori de o în genere bună reputație. Cîteva exemple. Laurențiu Ulici (în 1969) e astfel întîmpinat aprobator, dar prin formulări care, în contracția lor excesivă aidoma unui corset, sugerează o distanțare: „Cap abstract, de o luciditate severă, înclinată spre scientism, Laurențiu Ulici e adeptul unei critici în raționamente, algoritmică, paradigmatică. (…) Odată stabilită tema, motivul și ipoteza, atenția sa se concentrează exclusiv asupra speculațiilor și bravurilor dialectice ale propriului său spirit. Celelalte simțuri par anihilate. Discursul său e ferm, «strîns», tranșant și dictatorial”. Probozit în mai mare măsură e Ovidiu Genaru: „Scrisul lui Ovidiu Genaru e senzual, plastic, curgător; îi lipsește însă – proza face și mai evident acest lucru – dimensiunea interogativă, reflexivă, altfel spus gravitatea. Iluzia cea mare place fără a tulbura. Dintr-o prea mare dezinvoltură, autorul riscă să pară – ba, pe alocuri, chiar și să fie – superficial. Cantitativ numeroase, «ingredientele» ocupă un spațiu exagerat în raport cu fondul”. La rîndul său, Mircea Tomuș primește aproape un vot de blam: „Consecventă principial, cu multiple reacții «împotriva cursului judecății comune», critica lui Mircea Tomuș, înlănțuire strînsă de raționamente – un veritabil spectrum logic – e uscată sub raportul expresiei, definițiile de opere și formulările cu adevărat memorabile ivindu-se ca excepție. (…) De aceea, critica sa e un document intelectual cu rezonanțe restrînse. La proporțiile unui cenaclu profesionist sau al unui cerc de studiu, de pildă”. O mențiune aparte merită neîndoios aprecierile asupra lui Gabriel Liiceanu, neinhibate de prezenta-i notorietate autoritară, întrucît, alături de oarecum convenționala aserțiune că d-sa e „situat ferm pe terenul principiilor, intransigent, nedomolit”, capătă glas ferm cîteva decepții: „Discursul său arde dar nu încălzește, zguduie dar nu tulbură. Un prim motiv ar fi acela că e prea încordat, că are puține exemple și imagini care să ilustreze și să fixeze în memorie tezele. Altul ar fi recursul minim la biografie, care poate da un plus de justificare atitudinilor și crea impresia că afirmațiile sunt «idei trăite» . Iar al treilea motiv l-ar constitui sacrificarea nuanțelor prin simplificări menite să forțeze demonstrația. Admir rigorismul, mai ales în aceste vremuri de laxism și confuzie, însă fără comprehensiunea totalității nu se poate ajunge la o judecată dreaptă”.

O chestiune delicată a cronicilor lui Constantin Călin derivă, am putea spune inevitabil, din statutul d-sale (punem totuși termenul între ghilimele) „provincial”. Mediul acesta fatalmente restrîns, cu o reducție valorică prin însăși natura sa, îi aduce în față o legiune de literați de ținută modestă ori mai prejos de atît, pe care, în temeiul pînă la un punct inevitabil al unei complezențe pe care un condei civilizat nu are cum s-o elimine cu desăvîrșire, îi înregistrează nu o dată. Din fericire, rabatul la calitate e minim. Cu politețe, cu paciență, dar mai cu seamă cu probitate, criticul își rostește verdictul cuvenit. Nume precum Onu Cazan, Doina Cernica, Niadi Cernica, Honorina Ina Chitic, Iacob Florea, Toader Hrib, Vasile Iancu, N. V. Turcu, Adrian Voica etc. apar fără a impieta asupra bunei d-sale credințe. Nici cazul cîte unui fost provincial, cu unele merite indenegabile, nu-l derutează. E situația în care se află Radu Cârneci. Cordialitatea un pic prea luminoasă cu care, într-o ocazie festivă, e întîmpinat precum o cunoștință veche, revăzută la mari intervale de timp, nu e lipsită, din norocire, de pigmenții unor rețineri ce relativizează suprafața acesteia: „Poet tînăr, cu o viață sentimentală bogată, cochetînd cu boema, ca majoritatea celor din epocă, Radu Cârneci a intuit importanța temei (dragostea) și posibilitatea succesului, abordînd-o. Literar, el a adoptat discursul solemn, exersat și în alte ocazii, dus apoi pînă la virtuozitate, care magnifică și mitologizează iubirea. Astăzi însă gesticulația sacerdotală, stilul alegoric, rafinamentul (totul e curat și înmiresmat) riscă să pară excesiv de subtile (…). A iubit prim-planurile (o arată și fotografiile din carte) și a căutat să fie egal în înălțime cu cei înalți. A rămas «șef» chiar și în poziții subalterne”. Ironia e incontestabilă.

Nu ezităm a-l socoti pe Constantin Călin, cel legat de tărîmul Bacăului bacovian, drept unul dintre comentatorii literelor noastre cei mai demni de stimă în cuprinsul seriei generaționiste căreia ambii îi aparținem. Și nu în ultimul rînd de prețuire a migalei scriptice atracțioase de care dă dovadă în paginile d-sale, îndrumate de o luciditate în care pîlpîie mirajul formei.

Constantin Călin, Cărțile din ziar II Pagini de critică literară,
Editura Babel, 2015, 614 p.