cronica literară
Irina Petraş

„Ce creier uriaş are cuvântul”

Articol publicat în ediția 7/2018

Editorul a pus în umbră poetul, nu-i nicio îndoială. Altminteri, deloc trecut cu vederea – dovadă grupajul de referinţe critice care încheia antologia Acţiunea interioară şi numele adunate în antologia de acum (au scris despre el Nicolae Manolescu, Laurenţiu Ulici, Eugen Simion, Gh. Grigurcu, C. Stănescu, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Crăciun, Bogdan Ghiu, Tania Radu, Mircea Mihăieş, Cristian Moraru, Nicolae Oprea, Aurel Pantea, Andrei Bodiu…) –, poetul Călin Vlasie a rămas, în pofida atâtor priviri exegetice, cam invizibil. De vină ar putea fi şi apartenenţa la „categoria Rimbaud”, cum o numeşte Lefter, „a autorilor precoce, de la bun început «copţi», care-şi compun grăbiţi operele şi apoi se retrag, nu neapărat la 20 de ani, dar oricum tineri. […] E şi cazul lui Călin Vlasie, plăsmuitor până la 36 de ani al unui univers poetic complet”. S-au spus despre el următoarele: „inventator de cuvinte”, „limbaj preţios ridicol”, „comediograf atacat de melancolii”, „vodevil”, „neobişnuitul asociaţiunilor lexicale”, „versuri stranii”, „predispoziţie ludică”, „fantasmagoric”, „bizar şi imprevizibil”, „rigoare şi fantezism”, „joc graţios cu lucruri grave”, „nebunie a combinărilor”, „poezii cu măşti”, „retorică barocă”, „singurătate”. Toate acestea şi altele la fel îl transformă într-un caz şi, prin urmare, îl izolează pripit, renunţând la orice tentativă de „salvare”. Fiindcă poezia sa mi s-a părut mereu un strigăt repetat din chiar miezul crizei existenţial-scripturale. Versul „Ce creier uriaş are cuvântul” spune nu doar uimirea în faţa descoperirii că forţa cuvântului e uriaşă, ci şi că un creier uriaş vorbeşte fără încetare, acoperind pământul cu variante nesfârşite ale rostirii, ultima, definitivă, scăpând mereu printre degete: „Cuvintele de la care aşteptăm marea rezoluţie sunt / bătrâne târfe cu pielea întinsă şi greţos fardate. / A dori maxima expresivitate a muţeniei. / O cură de o sută de ani cu tăcere şi trăire mută şi / Profundă”. Gureşenia cuvintelor convocate în pagină vorbeşte de joc, dezinvoltură, fantezie, bizar, dar e mereu subminată de prezenţa aproape crispată, oricum neliniştită, chiar suferindă (căci se aude în fundalul poemelor sacadate exasperarea bacoviană: „Obosite de o îndelungată / şedinţă a disperării”), a gândului autoreflexiv: „Gândesc: uneori spirite ies din / zăpezi şi ne descriu / viitorul dar limpede-i doar / ochiul ce nu se poate lipi / de lucruri”; „O să vină gândişorul / şi gândirea / mână-n mână / ca procurorul / şi legea.” Apropo de Bacovia, atingerile cu stările acestuia sunt recunoscute aproape făţiş într-un comentariu afin: „În Bacovia coexistă cobaiul şi experimentatorul. Verbul său preferat e «a descrie», dar obsesia dominantă este / comunicarea. Omul era firav, şters, melancolic, dar individualitatea lui extrem de puternică. Egocentrismul său aparent ascunde căutarea unui mod de comunicare ideal, încât în Stanţe burgheze şi în Postume drama e maximă: limbajul este atât de minimal structurat, de parcă poetul ar vrea să comunice prin hipersemne […], prin ceva cu mult peste putinţa de înţelegere a contemporanilor săi. Eliptica aceasta din creaţia sa ultimă pare a fi o adevărată încifrare a comunicării. Lasă impresia că ar vrea să comunice direct cu creierul-fără gură într-un mod aproape telepatic…” Autoportretul e uşor de identificat, căci datele lui sunt reluate periodic: O emanaţie s-a ridicat din creierul meu, vie şi infinită, iar / viaţa mea toată s-a mutat în această emanaţie, descoperindu-se / neconstrânsă şi liberă ca un ideal”; „E o frumuseţe, ce spun, e o nenorocire să ai simţul / realităţii şi graţia imaginaţiei”.

Coborând, altădată, la nivelul cuvintelor, am încercat o lectură cu ochii mijiţi, aşa cum ar privi un pictor peisajul înainte de a-l pune pe pânză, sperând să-i descopere ritmurile secrete. Frânturi de interpretare, degustându-şi provizoratul. Aşadar, de la Descompunerea zilei la Psittey, poetul coboară dinspre gureşenie spre tăcere. Risipa exaltată, nesăbuită aproape a spunerilor, marcată trufaş de vreun „spun” („Spun: în locul mitologiei / simţul mitologic, poemul / o homeostazie infinită”; „Spun: / creieri de fier/ ruginiţi / vor începe să mişte / doar eu pier, /ştiţi?”), un „spuse:”, „vreau să spun că”, se amăgeşte cu visul comunicării, al dialogului, al comuniunii; fiecare rostire este încă, foucauldian, un eveniment, face istorie. În acelaşi timp, într-o gesticulaţie mereu dublă, dacă nu multiplă, se insinuează degradarea, zădărnicia: „zadarnic îi cântă poetul”, „ea continuă să comunice, nebuna”, „memoria zilei fără a exprima ziua”, „gata, s-a isprăvit cu afirmaţiile”. E o încercare de integrare a eului când dominantă e tendinţa barocă a dezintegrării lui: „puterea / de-a / gândi / simţul / poetic / mă / extrag / din / euri”; desluşind sublima / psihologie eziţi între / opiu şi tobe / lasere şi profeţii / zei şi bliţuri. / Lumina temperează un / cer de dactili. / Acum acum preschimbă-te / pentru că eşti singur / şi dezintegrat / în meditaţiile / tale”. Verdictele sunt forme mascate ale efortului de a pătrunde dincolo de aparenţe, de a afla răspunsul care întârzie sufocat de locuri comune. Poemul Existenţa întrece visul poate fi citit ca o confesiune, ca o ars poetica: „Totul este bine cunoscut / Totul îmi pare clar / E adevărat că mi-au trebuit câţiva / ani câţiva zeci de ani / ca să devin senin / ca un cer senin / după o lungă vară secetoasă / Deşi am 33 de ani nu sunt isus / nu am dezvoltat nici o religie / nu am murit / deci nu am înviat // Să reţinem: / existenţa întrece visul / Mi-ar fi plăcut să spun: / visul este o parte a existenţei / este chiar esenţa existenţei / Sunt sigur că sunt bine înţeles / totul este clar şi bine cunoscut / Seceta este o culme a clarităţii / Vorbesc în ritmul unei vorbiri fireşti / fără metafore / Metaforele sunt o jignire a existenţei / O existenţă clară ca un cer senin / după o lungă vară secetoasă”.

Obsedat de fantasmele textului şi de neputinţa lor de a lumina sensuri adânci, ultime, Călin Vlasie rămâne un singuratic (căci nu împărtăşeşte deplin niciuna dintre obsesiile congenerilor săi şi nici nu e un partizan la generaţiilor şi grupărilor, în ciuda implicării asidue în proiecte colective – e un „solitar solidar”, cum bine zice Lefter), dar şi un singular, chiar şi în sensul pe care îl dă Stephen Hawking singularităţii cosmice: uriaşa gravitaţie provocată de colapsul unei mari stele, miezul negru care înghite, hulpav, totul, inclusiv lumina, gaura neagră care acţionează ca o suprafaţă lacomă, ca „orizont al evenimentului”, adică unul care cheamă hipnotic ivind un punct de densitate uriaşă, punctul fără spaţiu şi timp al singularităţiii: „Spun: Cartea mea, şi mă gândesc că de fapt un poet scrie / în viaţa sa o singură carte, tot aşa cum există un singur spirit, un / singur timp, o singură viaţă, o singură înfăţişare tainică”. Poemele sale înfruntă şi construiesc „o realitate halucinantă, terifiantă, când nu rizibilă, de bufonadă dementă”, cum spune acelaşi Ion Bogdan Lefter în studiul introductiv, micromonografie în stilul cu care ne-a obişnuit de mult (în colecţia aceasta, recidivează de câteva ori: la Ghiu, Magda Cârneci, Vişniec)

Constatam altădată că, nu doar la nivelul genului substantivelor, feminitatea e copleşitoare în poezia sa. Pre-destinat, aş zice, rostire, zicere, spunere, întrebare, cântare, numire sunt feminine lungi şi grele. Dar dincolo de datul feminităţii limbii române, cea secondată îndeaproape de ambigenul indecis şi, cumva, aberant („urlet”, „sunet”, „geamăt” ţin aproape de femininele superbiei), Călin Vlasie simte greul cuvântului ca urmare a unei feminităţi copleşitoare. Cuvintele sale sunt, aş spune, gravide. Jocul şi melancolia se nasc din această constatare a unei feminităţi nestăpânite a limbajului, în stare să înmugurească, să se umfle, să dospească. „Republica semnelor”, deşi asurzită de „trâmbiţa unui trebuie minuţios”, e cotropită de „vechi flecăreli / şi tânguiri fără chip”, de „semne găunoase”, iar „ce auzi nu-i vântul”, înşelătoarea „ritmare” a „tăcerii” imită unda, cea bună conducătoare de semnale obscure, cosmice, „unda jucăuşa undă”, cea care face „semne infinitului”. Poemele se înlănţuie o dată cu trecerea anilor, verbele căderii (cădeau, curgea, se revărsară, coboară, s-au scurs…) sunt tot mai greu de rostit, împotmolite în cenuşă, umbră, spaime, nebunie, ceaţă, gândiri, duhori. Scoica devine simbolul sensului ascuns, de neatins. Vârtejul langajier scoate un „putred zgomot”, „tot / ce / atingeam / se prefăcea în / irealitate”. Scufundătorul a obosit să înregistreze proliferarea vorbelor. „E târziu, e departe”, lumea e bolnavă, fiinţele stinghere, uluite, uitate.

Prea-multul cuvintelor nu şi-a deconspirat rostul. Se anunţă o „renaştere din litere”, o aruncare a seminţei în neant „tăcut tăcut anti-tăcut”. E ceea ce se întâmplă în Întoarcerea în viitor. Redescoperind arta ritmării (melodie, viers, danţ, muzică), redescoperă un sens firav existenţei: „Trăieşti? Trăiesc, trăiesc”. Renaşterea din litere se petrece la propriu. Cuvintele „grele” ascund în ele alte cuvinte, poate cele adevărate. Cioplitorul purcede la desprinderea lor din blocul verbal. Deocamdată, sunt înşirate perechi de cuvinte (mulţimi de litere) intersectate, sugerându-se legături misterioase, miezuri verbale fecunde şi, iată controlabile: „tăcere şi rătăcire / paseri şi spasme / recife şi cifuri / val şi convalescenţă / visuri şi provizii / lauri şi aură / nave şi caverne / somn şi omnipotenţă / nisip şi monism / umbră şi sumbru / pustie şi acustică”. Pentru a descoperi omul ascuns în alt om, Călin Vlasie îndrăzneşte sfâşierea metodică a limbii. Expediţia sa ţinteşte, în fond, aflarea seminţelor vorbirii. Secvenţele comune perechilor de mai sus născocesc un cifru straniu, un soi de limbă a păsărilor: tăc, pas, cif, val, vi, aur, ave, omn, nis, umbr, usti… Ca-n desenele lui Escher, consistenţa realului e iluzorie, totul se poate preface oricând în altceva. În Cerul 45 e transcris un asemenea lanţ de prefaceri înspre eu: aşteptare aer abur ceaţă vast coridor ochi imenşi pietre în apă lină eu. Cei opt inorogi demonstrează forţa gestului mărunt, forţa detonatoare a literei în inima cuvântului, aş zice. În Ceaţă şi aură procedeul e exploatat la maximum. Ca-n anagramele lui Saussure, se descoperă înţelesuri şi sunete subterane, curgând implacabil în pânzele freatice ale poemelor. Pustia e rescrisă, poeme în oglindă ori mai degrabă stranii matrioşti poematice, „vlasilalii”, insinuează faceri concentrice, suprapuse. Procedeul e un joc, însă unul năucitor, hipnotizator. Ca şi Saussure, poetul intuieşte existenţa unui text sub text, a unui pre-text, înainte-text, o hypogramă care descrie Sensul. Atât de uşor se naşte poemul secund din poemul prim, încât experienţa e abandonată cu spaima atingerii unui prag interzis. Iată Scurtă vlasilalie: „Turn ca un laser în zare rod (urc la zero / voltaic pe un voal cu pestele: / ştii nave mai pure? ste lave. / Lire în priză, era un meşteşug lin irizat / sfânt, un gând în seri sunt înseminate / mnat. / Nori în ramă s.o.s. test rar ramses-ra / flori ca sfârşitul unei o / practici, râd tineri cu atee actinie / arcuri şi poze peleide cu polei. / Când Vahdes închise aezii şi ah încarotorul / cu zei se nărui rnări / Pari uns cu inimi într-o fosă prin sumă / în duhori înduri. / E vineri in- / Fiara şi urma zburând ca taina firm azi / unui râu: un principiu incipipentru / azi ent rai. / Ţi-e sete de-o undă cu voce, sondă / sunt munţi de vocale cu sunt, o cale / ierburi şi cuburi de frunze cu buze / inarticulate arctice. / Adu sabia adu alfa acizi bici / pătimaşi urna marţiană amar. / Nu mim nu fulger nici ninge / lucruri de boemia nici crud, mic / cortex filmat ci: un cort exilat / poem pe care-l pun în cerc pare purpentru / a susţine mişcarea pura.) Sau: “îngerul sculptează în corpul tău / o aripă delta”, care naşte „în gestul / arid”.

Firesc, ultimele poeme sunt bântuite de tăceri, năluciri, îngânări, de frig şi linişte, cerul se închide, „omul (re)începuse să vorbească singur”, în cenuşiu şi murdar se caută în van „ceva alb”. „Să fii singur şi fără singurătate”; „Ideea că sunt singur, că simt singurătatea, fenomen firesc dacă nu este trăit patologic, mă fixează mai bine în propria-mi conştiinţă”; „A existat cândva un eu sedus / de psihia unei dimineţi / când tot ce atingea / urlet şi dureri devenea. / Ne chemau voci precise şi / fără gravitaţie”; „Eu doream să fiu mai bun decât Eu însumi. / În mine erau mai mulţi Eu însumi, unul nou lua locul unuia / vechi şi imperfect”.

Dorindu-se „naiv, elementar […] în mijlocul universului”, ocoleşte poezia pârâcioasă („mod poeticesc la îndemâna / oricui are chef să proclame în faţa lui însuşi existenţa sa obscură”), oscilează între logo-centrism şi psiho-centrism şi visează să scrie/descopere o Logică poetică. Chiar dacă eclipsat de editor, cum spuneam, poetul Călin Vlasie poate fi recitit cu folos şi deliciu.

Călin Vlasie, Opera poetică (1976-1989), Prefaţă de Ion Bogdan Lefter,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2018, 240 pag.