poeme
MIHAELA OANCEA

poeme

Articol publicat în ediția 7/2018

culcați pe spate

culcați pe spate,

cercetăm oasele proeminente ale cuvintelor

orbitând o ceață flotantă –

astfel se prind în tentacule

păreri despre iluminații din Bavaria,

despre fractali, despre picturile lui Ocampo

sau chiar despre indicele glicemic al cartofilor.

culcați pe spate,

sesizăm că articulațiile minților noastre

se înțepenesc în viitor –

acolo se urzesc

vii capcane reticulare, ce iau prizonier

amorul veșnic nenorocit,

așa ca-n romanele lui Turgheniev.

culcați pe spate,

nu ne rămâne decât să urmărim cuvintele

(homunculuși cu pulpe noduroase

și brațe precum filamentele răsucite)

cum se străduiesc întru eliberare

să curețe tot nămolul din orbite,

calculând cu precizie

distanța dintre ființă și ființare.

însemnare în alb

umbrele se-ntretaie,

tropotesc prin plămâni,

câteva secunde mai târziu dispărând

în liniștea apoasă a dimineții –

cu mișcări firave

ca nervurile unei aripi de insectă,

floarea-soarelui oficiază pentru noi

ceremonia kodo.

lumina și fumul

liedurile lui Wagner

se-ntrepătrund

cu sunetele oblice ale ploii –

fumezi și cercetezi tăcut

liniile

de la încheieturile mâinilor mele.

aproape s-a topit ciocolata,

amară

precum aroma lemnului de kyara –

îmi ții palmele strâns,

rostind ca-n transă:

,,flacăra..

flacăra naște deopotrivă

lumina și fumul!”

molecula de carbon

hetairele sculptate

îți amintesc cum odinioară

te-ai abandonat

dincolo de ecranul tactil,

dincolo de proximitatea spațială,

în ochii celei ce naște nuferi

în blândele iezere

din sihăstria munților.

așa ai învățat

să lași tabuurile deoparte,

fără a reduce totul

la o realitate de catran,

la o mașină kafkiană

și, în definitiv,

la biata moleculă de carbon.

blestem

dăm roată abisurilor concentrice –

în vârtejuri de vânt și uragane,

centrifuga mistuie

spectre îngrozite care țipă

fără a abandona o secundă

încleștarea neîmblânzită a mâinilor:

– Francesca c’ est moi!

– Paolo c’ est moi!

și-au pierdut memoria

lăsând în urmă un tremur,

un amestec blestemat

al respirațiilor.

abandon

de o materialitate efervescentă,

drogul ăsta sfâșie și înalță deopotrivă;

milimetru cu milimetru,

își ia în stăpânire teritoriul,

fără să ceară voie, fără să pună condiții,

încât te surprinzi umblând cu grijă

prin sihăstria cu acorduri de alb,

doar să nu tulburi

somnul păsării de gheață.

punere în abis

privești în rana deschisă

ca o punere în abis,

cum plăgile Egiptului

și-ar multiplica celulele maligne.

de pe marginea cu adâncituri

mereu egale,

auzi ca-ntr-o peșteră

abisala Adagio în G minor;

tresari – privești sau ești privit?