meridian

Poezie latino-americană

Articol publicat în ediția 7/2018

José Lezama Lima vorbea, în Paradiso, cunoscutul său roman (pe care, în paranteză fie spus, scriitorul îl considera „poem”) apărut în anul 1966 şi ajuns, astăzi, aproape un obiect de cult pentru oamenii de litere din spaţiul cultural hispano-american, despre „seriozitatea bucuroasă” a liricii, sintagmă pe care, după mai bine de patru decenii, în 2007, Armando Romero o alege drept titlu al unei extrem de interesante şi substanţiale antologii de poezie latino-americană contemporană, pe care autorul – el însuşi poet – o vede stând sub acest semn tutelar, fiind legată, deci, atât de gravitatea profundă, cât şi de bucuria de a trăi, specifică acestei lumi. Despărţiţi de orientările estetice extrem de variate ce marchează lumea sud-americană, dar mereu apropiaţi de limba comună ce uneşte douăzeci de ţări de pe acest continent, ca şi de raportarea permanentă la aceiaşi precursori, fie ei marii reprezentanţi ai modernismului, fie modelele mai îndepărtate (cronologic), dacă e să ne gândim doar la lirica barocă spaniolă, poeţii latino-americani contemporani demonstrează mereu inepuizabilele resurse artistice din această parte a lumii, precum şi profunda unitate de substanţă a unui fenomen liric care, pe drept cuvânt, poate fi numit multiform şi pluristratificat.

Jota Mario Arbeláez

Zen şi sfinţenia (Fragment)

Sfinţenia numelor noastre

Nu e sfinţenia calendarului

Suntem sfinţi nu pentru că ne ocupăm cu facerile de bine

Ci pentru că ne ocupăm şi cu răul

Problema existenţei lui Dumnezeu

Este problema lui Dumnezeu

Nu a noastră, cei care existăm

Iată-i aici pe aceşti bieţi sfinţi care-şi scriu neghiobiile

Printre sanitari şi sanatorii ale Statului

Dacă păcătuim

Nu suntem noi cei care păcătuim

Ci societatea care ne obligă să păcătuim

Sunt un sfânt modern pentru că nu mă închin

Cu o punctualitate de-a dreptul franciscană

Facem dragoste în toate zilele

Sfinte

Sfinţi puternici ca Samson

Sfinţi asemenea Sfântului Domingo rugându-se toată săptămâna

În curând vor fi doar sfinţi la conservă

Rugăciunea noastră e blasfemia

E sărutul fierbinte pe buze

Rugăciunea noastră e tăcerea

Noi nadaiştii suntem adevăraţii sfinţi

Şi cu asta basta

Zi gnostică

Dacă iese soarele asta se întâmplă ca să distrugă recolta

Dacă vine ploaia se revarsă râurile

Dacă aprindem focul în cămin ia foc întreaga casă

Dacă deschidem fereastra intră un liliac

Nu că Domnul ar fi pierdut controlul asupra planetei

Ci pentru că iubita mea e bolnavă

Jesús Urzagasti

Inima mea e o pasăre…

Pământul e peste măsură de minunat atunci când se aude glasul tău.

Inima mea e o pasăre care te recunoaşte printre umbre.

Vreau să dorm liniştit şi cufundat pentru totdeauna în naivitate în piatra propriului meu

suspin

străin dar îngropat în ceasul profund al mângâierii tale.

Drumul meu înnebunit a întârziat mult prin această vale frumoasă

ca şi cum la sfârşit violenţa visului m-ar dezlega şi m-ar slobozi înspre

zgomotul presimţit şi întrupat în cea de pe urmă minune.

Amiază în retragere

Lumina vine împreună cu polenul universului

amestecă valurile străbate oraşele

ajunge la capătul unui pământ fără de nume.

Atunci plouă cu ardoarea primei dăţi

în vastele coridoare ale unei case părăsite

adierea primăvăratică îşi opreşte aripile stângace

această ucenicie nu-i mai mult decât un armistiţiu

între materialele incompatibile ale memoriei

şi geografia severă a unei ţări pe care n-o recunoşti.

Apari tu eliberată de umbre şi de sunete

totul îşi înalţă zborul mai puţin imaginea ta luminoasă

rămânem aşa cu profilul interminabilului

şi pătrundem în noapte cu un buchet de flori

şi ieşim către ziua pe care o hrăneşte inocenţa.

José Barroeta

Azi când încep să trăiesc

Ceva va merge rău

pentru că aşa e viaţa. Ceva ce nu e nici strălucirea unei minuni

şi nici Cristos.

Un foşnet,

neliniştit ca roua de pe câmpiile voastre pline de sânge,

poartă ceea ce, nefiind muzică a spiritului, mă târăşte cu milă către moarte.

Ce frumos e răul de azi. Când căderea genelor sale

nu te mai bucură.

Vântul matur mă sărbătoreşte printre copacii cei înalţi.

Exact azi când încep să trăiesc

un alt eşec mă aşteaptă.

Arta înserării

Există o artă a înserării.

De la intrarea în trup şi până la suflet,

de la ceaţă la rotunjime

şi de la cerc la cer.

Există o artă a luminii,

un câmp unde a se însera

înseamnă a contempla viaţa

cu trupul ferecat.

Există o artă a înserării,

o coborâre în afundarea zilei

în deplinul întuneric.

Un loc intermediar unde trebuie

să primeşti şi să afli totul fără vreo tresărire.

Există o artă,

un peisaj uneori primitor,

alteori cumplit,

unde urcarea şi coborârea sunt simple accesorii

ale materiei pure.

Există o artă a înserării.

Cine a trăit sau a visat împreună cu pădurile,

cu luminile şi cu demonii

o cunoaşte.

Elsa Cross

Pietrele

Un râu de pietre urcă abrupt înspre mare.

Corali fosilizaţi

pe unde trec catârii cu încărcătura lor de ulei.

Florile de primăvară

se transformă din nou în mici sori fragili –

Un semn de lumină,

pescăruşi albi.

Valurile îşi repetă rugămintea la urechea lui dumnezeu.

Portul se cufundă în tăcerea sa.

Mai încăpăţânată e

tăcerea inimii;

se întinde pe nisip

în dezordinea umbrelor asfinţitului.

Dorinţele devin pietre strălucitoare,

seminţe ce devorează păsările,

sau în penumbră se molipsesc de propria lor nimicnicie.

Luna bate din aripi asemenea unei insecte,

pulsează

în spirale deasupra apei

şi a suprafeţei lucrurilor vizibile,

în fisurile ei

creşte singură înspre un spaţiu mai închis

al conştiinţei.

Pescăruşii spun despre sufletul nostru

lucruri pe care nu le înţelegem.

Valurile

Zbor întins asemenea unui strigăt

în amurg.

Vântul sparge

o spirală de valuri care se îndepărtează.

Dus şi venit,

gol făcând tumbe –

şi într-un cerc

dintr-o dată iluminată

asemenea unui curcubeu de sărbătoare

marea aduce

fără ziduri şi fără incinte

doar un prag.

Toată noaptea, marea

glasurile ei pe piele

se acoperă de susure

sedimentele visului

creaturi furtunoase şi grăbite

zboruri ce se întorc.

Asemenea privirii lui dumnezeu

deja atingând dimensiunea umană,

aripa ruptă,

ceva coboară din cerul de neatins

pentru a se condensa într-o imagine fixă

poarta unui templu

care nu s-a construit nicicând –

în adânc splendoarea,

praful oaselor noastre

acoperă orizontul de ametist.

Iar de la limita extremă a unui destin,

dacă totul este ofrandă

şi varsă uleiurile intimităţii în focul timpului,

se întoarce o substanţă străveche ce se mistuie

şi ne scapă din mâini,

sau se transformă în rugăciune a apei,

fraze de lumină

mângâieri

pe deasupra trupului constant al lucrurilor.

Martha L. Canfield

Act de lectură

Pentru Alvaro Mutis

Fiecare cuvânt are artistul său secret

şi parfumul lui.

Merg şi citesc printre rânduri,

luându-mă după sensul

ce înmugureşte respirând.

Grăbită şi neliniştită

printre un rând şi altul

al paragrafului complet

sau al strofei întregi dintr-un poem al tău

exact aşa merg.

Vertiginoasele piscuri

unde cerul pluteşte şi mă târăşte

se risipesc pe dată.

Mesajul tău îl înţeleg mai mult decât îl împart cu alţii.

Într-un loc de lumină

dreaptă mută şi parfumată

găsesc cuvântul de dincolo de cuvintele tale.

Me aprind şi mă abandonez.

Te ating şi nu te simt.

Te simt şi nu disting

conturul verbal şi cel adevărat.

Simt spatele versului tău obscur.

şi spaţiul intangibil al întâlnirii

se dezvăluie în carnea mea

rană pătrunsă în adânc

bucurându-se în tine

şi transformată în altă rană

ce-ţi ia locul, tot ţie, cel pe care poemul tău mi-l dăruieşte.

Trupul viselor

Înapoia unei imagini

de reflectări încrucişate

văd silueta trupului tău

Trupul tău e în mine

iar dorinţa mea se hrăneşte din imaginea ta

până când ajunge să se transforme din nou în trup în tine

departe de mine

de neatins

arzător magnet al visului

care visează în mod constant

să se transforme în trup

şi revine mereu

amintirea de neiutat

a originii sale

Tot trupul meu dispare astfel

arzător şi deja contopit

confundându-se cu visul tău.

Noaptea

Nu există noaptea,

mi-ai spus.

E o stare a minţii.

Ce importanţă are că pământul

se învârte în jurul soarelui,

că-l lasă mereu în urmă.

Eu sunt în faţa ta

iar asta e pentru totdeauna.

Eu sunt soarele tău.

din mine ţi se naşte viaţa.

Dragoste, dragoste ce departe

au rămas vorbele tale.

Mă întreb dacă

există oare vreo pedeapsă

pentru cel ce promite prea lesne

îndepărtând apoi visele

iar atunci glasul tău răspunde:

Ce importanţă are condiţia visului

sau speranţa.

Eu sunt visul tău,

speranţa ta.

În interiorul glasului meu

inima ta găseşte mângâiere

iar visul tău trăieşte

pentru totdeauna.

Dragoste dragoste

eu sunt glasul tău

iar în mine visul tău

întâlneşte cuvintele,

trupurile vocale ale vieţii tale

şi – sărmana de mine –

ale vieţii mele.

Coral Bracho

Din această lumină

Din această lumină în care cade, cu delicată

Flacără,

Eternitatea. Din această grădină atentă,

Din această umbră.

Îşi deschide pragul către timp

Şi în el se magnetizează

Toate lucrurile.

Se afundă în el,

Şi el le susţine şi le oferă astfel

Clare, rotunde,

Generoase. Proaspete şi pline de volumul lor voios,

De splendoarea lor festivă,

De vechimea lor stelară.

Solide şi distincte

Îşi asociază spaţiul

Şi clipa şi grădina lor geometrică de zarzavat

Pentru a fi simţite. Asemenea pietrelor preţioase

Dintr-o grădină. Asemenea răstimpurilor trasate

Pe un templu.

O poartă, un scaun,

Marea.

Albeaţa profundă,

Lipsită de chip

A zidului. Liniile scurte

Care-o centrează.

Tamarinul lasă în urmă un fulger

În noaptea cea densă.

Ulciorul dă drumul susurului

Solar al apei.

Şi neliniştea fermă a mâinilor sale lasă să iasă noaptea cea densă,

Noaptea vastă şi revărsată albia eternă

Răceala sa

Profundă.

O piatră în apa înţelepciunii

O piatră în apa înţelepciunii

cufundă coordonatele care ne susţin

între cercuri perfecte

În adânc

atârnă în umbră firul înţelepciunii

între acest punct

şi acela

între acest punct

şi acela

Iar dacă unul

se leagănă

pe romburi,

va vedea spaţiul multiplicându-se

sub arcurile scurte ale înţelepciunii, îşi va vedea gesturile

retezate şi egale

dacă apoi coboară

şi se aşază

şi merge mai departe legănându-se.

Dragostea în substanţa ei fortificată

Aprinsă în crângurile timpului, dragostea

în substanţa ei fortificată. Deschide

cu un botişor de marmotă

drumuri şi iar drumuri

de nepătruns. E din nou

vechiul drum

al morţilor, locul luminos unde se adună

pentru a străluci. Asemenea unor safire pe nisip

îşi fac plaja, îşi fac valurile intime, înflorirea lor

de cremene albă şi umplându-se ungându-se

spuma lor înflorind brusc. Aşa ne spun la ureche din vântul

mării liniştite, şi din soarele

ce atinge

cu degete arzătoare şi gingaşe

prospeţimea vitală. Astfel ne spun

cu candoarea ei de melci astfel merg depănându-ne

cu lumina ei, care e piatră,

şi care e din aceeaşi substanţă cu apa, şi e o mare

de străvechi frunzişuri

de neatins, pentru noi cei cărora doar aşa, noaptea,

ne-a fost dat să vedem

şi să ne aprindem.

Margarito Cuéllar

Acelaşi cântec

Doare dragostea /

Această mângâiere rană de sare.

Noaptea

Cel singur e motanul încurajat de foc

Râu tăcut

Arbore cu paharul căzut.

Cei încăpăţânaţi spun

Că în ciuda oricărui fapt

Trebuie ca sărbătoarea să continue.

Cu toate că ne doare aerul

Grădina pe care n-o avem

Patria pentru care nu existăm.

Mai bine adio / trandafir de gheaţă

Porumbiţă de aer / bere rece

Vom începe după acest cântec

Şah

Pentru Sonya

Ne naştem la viaţă cu mişcări uşoare

Asemenea unor bucăţi de vată / frunze ce cad de pe ram.

Apoi ne transformăm în pietre,

Nici o furtună nu ne potoleşte

Şi nici un cuvânt de rămas bun nu ne emoţionează

Ceva ce ţine de acest oraş ne lasă

Fără de sfori pentru a ne pregăti istoriile.

Într-o bună zi picioarele nu se vor mai poticni

Şi ochii vor fi uimiţi de un peisaj de toamnă.

E semnalul / ceasul

Anunţul mult asteptat

/ nu există vreo ultimă dorinţă

Nici timp compensat nici vreun rodeo care să merite osteneala.

Lumina ce ne face să ne resemnăm

Îşi va ocupa locul în ţărână.

Prietenii

…oglindă, zi, strălucire în care ne vedem…

(Fray Luis de Leon)

Împotriva tăcerii istoriei se întorc la uitarea pietrei;

dar acum nu mai există coloane de granit iar prietenia îşi acoperă ferestrele

cu sticle afumate.

Amintirea e un creion fără vârf uitat într-un parc

de distracţii.

Cei ce păstrează mirosul trandafirului încă poartă focul în strălucirea

privirii lor.

Dar a venit vremea să înţeleagă: niciodată nu vor exista pieţe si nici vreun trapez

nici poticniri nici fecioare.

Totul a fost doar o temă a amintirii

din exerciţiul său zilnic al întoarcerii.

Din volumul Una gravedad alegre. Antología de poesía latinoamericana al siglo XXI, de Armando Romero, Valladolid, Editorial Difácil, 2007

Prezentare și traduceri de RODICA GRIGORE