poeme
LIDIA CANGEOPOL

Un poem

Articol publicat în ediția 7/2018

LAMENTO

Trecutul e sortit uitării

Suntem adesea înclinaţi s-o credem

Dar nu cînd fiul tău se află-n criptă.

Trecutul e-un tărîm atunci

De-ntors aducerile-aminte

Un loc de jalea dulce luminat

Durerea stinsă ne-aduce viaţa înainte.

Găsesc azil în frumuseţea veche doar chipul să-l mai văd o dată

Parade murmurînd de adunări şoptind rămasuri bune

Celor care-au rămas în urmă-nvăluite-n ceaţa densă şi în roua pură

Lăsată pe genunchi, cu mîneci suflecate şi mîinile trebăluind în mîzgă

Ploaie arzînd din ochi impurităţi izvorul ca să-l facă renăscut

Imagini clare scoase la lumină cu chipul estompat, un vis de ziuă.

Şed pe-o lespede de piatră întrezărind un zîmbet viu pe faţa

Cuprinsă de o calmă-mpărăţire

Tentată sînt obrazul să-ţi ating, de nu m-ar speria povara-nşelăciunii,

Spre apă mă aplec să-ţi prind suflarea

Poveşti de-odinioară-nşiri şi-aduci trecuturi înainte… ori asta cred.

Apa continuă să curgă; sub spasmul Lunii buze ferecate.

Ce mai contează-acum? Părerile-mi se duc, indiferent de frază.

Vîntul zburdă prin păr cu mîna-i putredă şi moartea e un vis

Deşi nu mişc sperînd ca nemişcată clipa să rămînă

Să te privesc cu spaimă şi nesaţ pînă pîrîul se-nfiripă-n vale

Purtîndu-te cu grija unduindu-se-n uitare

şi se pierde

Spre depărtări din care zorii-ntorc, chinuitor, o altă zi sub Soare.