A doua viață așteaptă să fie dorită. A doua viață se oferă celor care o caută. A doua viață este a oamenilor nemulțumiți de singura lor viață, chiar și hrănită la sânul celei mai bune dintre mamele posibile. A doua viață rupe gratii, abolește limite, e a ființelor sufocate între zidurile cotidianului. A doua viață se poate naște abia după moarte, dar n-au toți atâta răbdare, plus că nu poți ști niciodată dacă răbdarea nu a fost cumva degeaba. A doua viață se exprimă și se trădează prin foamea de lectură, prin fuga după vieți de împrumut, cu care parțial te identifici, parțial nu reușești, totuși mereu lipsește ceva. A doua viață este, de fapt, la îndemâna oricui, doar că nu toți întind mâna după ea: visul.
Mi-aș recunoaște fără reținere credința în vise, dacă nu ar suna atât de aiurea. Nu, nu cred în vise, cel puțin nu mă preocupă descifrarea misterului lor, nu am impresia că vor mereu să-mi transmită ceva, că mă provoacă să înțeleg altceva. Deși sunt și dintr-acestea. De exemplu, când sora mea moartă se apropie de mine noaptea și mă îmbrățișează, iar eu la trezire știu că ceva rău se va petrece peste zi. Am învățat din repetiție. Însă acum la altfel de vise mi-e gândul. De fapt, vreau să mărturisesc doar că pentru mine visele nocturne sunt neprețuite și sunt cu adevărat a doua mea viață. Îmi place să dorm profund și să visez fantastic. Și multe visuri mi s-au împlinit numai prin somn. Multe libertăți în vis mi le-am putut lua. Dintr-o situație încurcată ies ordonându-mi să mă trezesc. E atât de simplu! Dacă nu mai văd, de la prea multă frumusețe sau de frică, conștientizez că e timpul să deschid ochii.
Însă nici despre posibilitatea aceasta de a fugi din fața pericolului nu voiam neapărat să scriu. Pentru că, în realitate, nu vreau să mă trezesc, ci să continuu să zbor. În vise nimeni nu știe să zboare în afară de mine. Iar înălțarea e unică, și prin plăcere și întrucât în viața diurnă este ceva imposibil de experimentat. Sunt apoi orașe nevăzute vreodată în stare de veghe, dar prin care rătăcesc frumos și îndelung nopțile. Sunt și spații în care doar mă reîntorc în vis, cum a fost visul acela atât de limpede, situat în Creta: îmi alesesem locul de casă, urma să-l cumpăr, făcusem și planul arhitectural, iar la trezire pierdusem totul. Nu și visul, cu vraja lui. S-a întâmplat chiar să mă îndrăgostesc de un oraș, nesuferit altminteri, datorită unor imagini feerice nocturne. De două ori m-a luat sora mea moartă cu ea în rai. Mai întâi m-a plimbat prin lanuri de grâu, dar erau de un roșu intens, o frumusețe dureroasă. Am rezistat câteva secunde. Aproape nu mai vedeam, sora mea se evaporase și am înțeles fără efort că atât îmi fusese permis, trebuia să mă întorc. În al doilea vis alergam amândouă și râdeam, ca în dimineața aceea, pe aeroportul din Treviso, când plecam, pentru prima și ultima dată, împreună, la Paris. Și pe cer erau adunate multe, multe luni, formaseră un nor mare, aproape compact, dar totuși li se distingeau sateliților formele, mai rotunde, mai ovale, cum apucaseră și ele să se împlinească.
Să dormi, și să visezi, și să faci culcuș bun celei de-a doua vieți… Chiar dacă pare puțin trist să nu mai găsești la trezire cadoul trimis de Amos Oz. Dar întâlnirile nocturne – e mai important! – pot schimba păreri și atitudini. Cui nu i s-a întâmplat să i se facă dor de cineva pentru că l-a visat? Or, mai mult, să ierte un prieten, după o apariție onirică salvatoare? Lumea viselor poate să o facă să tresalte și respire din nou și pe aceasta, din starea de veghe. Să-i dea cel puțin un imbold de fericire, de bună dispoziție, dimineața. Eu, după un vis fabulos, sunt la trezire alt om. Pentru că în vise sunt atât de mulți oameni în mine, pentru că în vise de fapt, eu nu sunt eu, am aparența mea, însă nu o pot identifica pe cea reală cu avatarurile nocturne. Acolo, noaptea, sunt, pesemne, reprezentări diverse ale inconștientului meu, unele mai blânde, altele mai violente, unele mai nefericite, altele în extaz. Însă le iubesc pe toate femeile care o fac pe sosiile mele în somn.
De când am decis că visele alcătuiesc cea de-a doua mea viață (de niște ani de-acum), am devenit oarecum pretențioasă. În fiecare seară, înainte de culcare, mă rog de vise să devină fastuoase, iar dimineața mă îmbufnez dacă ele fie nu au fost întocmai pe gustul meu, fie s-au pierdut în uitare. Nu știu cu cine ar trebui să mă cert, însă le judec. Mă gândesc că ar fi timpul să existe și un dumnezeu al viselor de peste noapte, să am și eu un prieten imaginar…
Pretind vieții din somn să nu prelungească urâțenia zilelor, frustrările mele ori ale persoanelor care și-au scuturat destul neliniștile în mine. E chiar neplăcut să-ți petreci și nopțile cu șeful și colegii de serviciu. Și nici cu cei din familie nu-mi prea place să stau de vorbă când dorm, legăturile sunt suficient de acaparante în stare de veghe. Nu s-ar putea oare să întâlnești prin somn numai străini, ca și când ai deschide în fiecare noapte o carte nouă, iar tu ai fi personajul principal în toate? Vreau ca visele să urmeze alt șir (sau să nu urmeze niciun șir), să caute mereu alte experiențe, să lase în pace puzderia de iluzii și preocupări de peste zi. Numai în condițiile acestea viața din vis ar fi cu adevărat demnă să fie încununată cu titlul „a doua viață”. De exemplu, o dragoste de-o noapte, cu un bărbat necunoscut și pe care nici nu-l poți asocia cuiva din realitate, este o relație perfectă. Nu-l vei uita niciodată, nici nu-l vei mai întâlni vreodată.
Adesea, viața nocturnă compensează lipsa de trăire din viața reală, și bine face atunci. Dacă viața aceasta ne-o pierdem în griji și gemete, în control și jenă, în vis putem trăi altfel, ilogic, fantastic. Senzațiile sunt foarte vii, impulsurile, manifestările inconștientului sunt mult mai active și mai puternice decât logica noastră cotidiană. A doua viață, în situațiile de stagnare și încleștare ale vieții zilnice, poate deveni chiar principala viață. În ea iubești, ți-e teamă, fugi, ești invizibil, zbori, te întâlnești cu morții ori cu alți oameni pe care în realitate nu i-ai mai putea vizita, totul e scurt, intens și fără consecințe. Discontinuitatea este viața adevărată, pentru că nu mai pierzi vremea să repari ce-ai stricat, să încerci să te împaci cu cine te-ai certat, să tragi ponoasele pentru faptele tale. În vis ești liber, în vis nici nu alegi dinainte ce să trăiești. Nu știi cu cine vei face dragoste, nu știi că vei alerga ca un nebun printr-un peisaj galben, pictat de Van Gogh, nu știi ce plăceri și ce plânsete vor fi trase la sorți, noapte de noapte. Rutina în vise nu există.
P.S. 1 – Cronica aceasta este și ea scrisă ca prin vis, căci ideile și exemplele s-au înșiruit cum au vrut ele, într-o ordine irațională. Dacă iubiți visele, îi veți pricepe poate logica lăuntrică, dacă nu credeți în vise, rămâneți netulburați și veseli în singura voastră viață.
P.S. 2 – Titlul acestei cronici este omonim cu cel al unei cărți personale, încă nepublicate. Am fost și eu surprinsă de repetiția involuntară.