Numele, da, numele ei, se gândise pentru prima oară la legătura tainică între Fabia şi Fabiana când îi descoperise vechimea în cronica aceea slavă ce pomenea de o misterioasă Fabia plecată în secolul XV de la curtea Poloniei, în pribegie, într-un ţinut din Estul Europei. Parcă i se luminase dintr-o dată mintea.
– Uite de unde provine numele meu, de la Fabia! Extraordinar! Cum de nu mi-a trecut niciodată prin minte? Poate că îndemnul bătrânului de-a căuta genealogia familiei mele nu e o vorbă-n vânt. Cine ştie peste ce întâmplare ciudată o să mai dau!
Aşa începuse căutarea, scotocirea prin arhive istorice, lanţul uluitor prin care îşi găsise descendenţi printre nobilii polonezi. Ce strâmtă e lumea, ce îngustă la minte, dacă ne trebuie atâta timp să aflăm ceva despre noi! Dar ce grozavă totodată! Am impresia că am trăit prin aceşti stră-stră-stră oare câţi stră va trebui să număr ca să descopăr ce trebuie pentru a-mi împlini destinul, aşa se pare, aşa mi-a spus ciudatul bătrân că eu trebuie să-l scot pe Ralf din cercul timpului. Înţeleg într-un fel abia acum vorbele lui, şi, totuşi, din ce timp şi cum rămâne încă o mare enigmă pentru mine. Asta mi-a decis soarta. Cine s-ar fi gândit că voi ajunge o zvârlugă de fată, cum îmi spun colegii, o franţuzoică aproape ascet, respirând praful vechilor cronici prin biblioteci, uitând de ce-a venit în Varşovia. Da, asta s-a întâmplat cu mine de când cu pariul acela stupid, uite unde a dus pasiunea mea pentru inginerie. Ce legătură neştiută e între mine şi Ralf, cum de un pariu nenorocit ca să scap de insistenţele lui Ted a provocat o aşa nefericită întâmplare, afectând viaţa altuia? Nu voi înţelege niciodată prin ce fire invizibile se leagă destinele noastre.
Gândul o ţintui locului, înlemnise în chiar clipa în care vorbele îi treceau prin minte. Wanda şi Fabiana sunt una şi aceeaşi persoană, doar prenumele diferă, poate că şi el este unul singur, doar cei din preajma ei o numesc în mod diferit. Oare ceea ce am trăit a fost o coborâre în alt timp ori vis, nu pot şti, dar faptul rămâne, căutarea şi transformarea mea aşa au început, cu experienţa aceea stranie. Wanda ori Fabiana, cum o numeşte nobila Fabia, cine este, de fapt? Am trăit cândva în altă lume şi acum am visat-o? Bătrânul acela ce părea să ştie soarta noastră m-a scos de acolo, m-a readus în lumea mea şi mi-a încredinţat un rol. Şi toată întâmplarea asta mi-a dat peste cap destinul. Sau poate că acesta se împlineşte astfel? Cert este că am descoperit lumea aceea, nu mai contează cum, că între lumea de-atunci şi cea de-acum există o legătură, una puternică de mi-a răsturnat calea, chiar acum, în timpul studiilor.
Fabiana de la curtea lui Vlad Ţepeş cine este, care e taina ei, de ce doamna Fabia o cheamă cu atâta tandreţe de parcă ar fi fiica ei? Asta-i! Poate că asta o fi enigma pe care trebuie s-o dezleg mai întâi, de aici să continui căutările. Şi atunci, scrisorile acelea din castelul Wawel sunt scrisorile ei, iar străinul acela cine o fi? Ce legătură există între Wanda-Fabiana şi doamna Fabia? De ce am pătruns tocmai în acea lume, de ce port numele unei fete de la o curte domnească valahă, e posibil ca aceasta să fie una din acele stră stră stră …ale mele?
Rămăsese perplexă tot timpul cât gândurile astea îi aprinseseră mintea, gata s-o ia razna. Dar Fabiana îşi reveni din şoc ca trezită din amorţire şi i se părea că tot mai multă lumină şi înţelegere se lasă în mintea ei. Rumegă gândul până şi-l apropie şi nu i se mai părea atât de nelalocul lui.
O să caut iar scrisorile acelea, acolo voi găsi probabil ceva ce încă n-am descoperit, doar să le mai găsesc, să nu fi dat altcineva de ele. Dar dacă îmi erau destinate mine, o să fie negreşit acolo. Tot reflectând, ajunsese în dreptul cafenelei “Zako“, fără să-şi dea seama. Se opri surprinsă, iar când zări prin vitrină grupul lui Eduard povestind cu însufleţire i se făcu rău, se clătină ca sleită de puteri. Nici nu apucă să facă un pas mai departe, că se trezi cu Eduard că o prinde de braţ.
– Ai greşit ziua, Fabiana, doar ne-ai promis că vii cu noi, ce-ai păţit, nu ţi-ai revenit încă din starea aceea de oboseală ? Zău, Fabiana, munceşti prea mult şi nu ştiu de ce, nici măcar Ralf, împătimitul de istorie medievală, nu întrecea măsura, era atât de viu, de fermecător, mereu alături de noi, nu închis doar între pereţii bibliotecilor, e cu noi şi acum Fabiana, e pe undeva, însă nu l-am găsit încă.
Eduard o luase de braţ şi o conduse la masa lor, spre grupul ce luase parte la expediţia din weekend-ul trecut.
– Am găsit cabana lui Ralf, Fabiana, ce zici de asta ? Ai ratat ocazia să vezi cu ochii tăi, merita să urci până pe creste, a fost ceva nemaipomenit.
Fabiana nu-şi putea reveni, după şocul descoperirii, un altul, din surprinză-n surpriză, de parcă destinul se precipita şi se arunca asupra ei fără milă. Tăcea, aşa cum i se întâmpla de fiecare dată când emoţiile erau prea puternice, tăcea şi aştepta să afle ce descoperiseră.
– Ce cabană, Fabiana, pe măsura lul Ralf! Doar el putea să dea atâta armonie unui loc, i se potriveşte. Şi ce picturi extraordinare! Ştiam că-i place pictura, dar că el însuşi picta, habar n-aveam. Abia aştept să-l întâlnesc, o să-i organizez o expoziţie personală.
– Culmea e că nu l-am găsit, nu ştim pe unde bântuie, prin ce locuri necunoscute. Dar o să se întoarcă, interveni Ian. Am cercetat prin împrejurimi, dar nici urmă, în trei zile cât am stat pe munte n-a apărut.
– Am o surpriză pentru tine, Fabiana, nici nu-ţi vine să crezi, o să fii uluită. Am descoperit prin colţurile cabanei cadouri de Crăciun, ca şi cum s-ar fi aşteptat să-l găsim. Ţi-a lăsat şi ţie unul.
Aceeaşi tăcere, o tăcere adâncă din care Fabiana părea că nu poate ieşi. Dar încet încet o senzaţie de linişte, împăcare şi duioşie se înfiripa în adâncul sufletului ei. Îi cuprinse pe toţi cu o privire recunoscătoare, înţelegând cât de profundă e prietenia lui Eduard, reuşise să-i determine pe băieţi la o astfel de aventură, făcuse ce ar fi făcut orice prieten adevărat.
– Uite Fabiana, pe pachetul asta scrie numele tău.
– Mă iertaţi pentru tăcere, surpriza descoperirii voastre m-a dat peste cap.
– Deci, şi tu ţii la Ralf, Fabiana, nu poţi nega. Uite că el s-a gândit nu doar la noi, ci poate mai mult la tine, când ne-a lăsat darurile. Credea că o să te luăm probabil cu noi şi o să ne poată dărui fiecăruia câte ceva. Nu-mi explic aventura lui de pe munte, pariul tău provocator…
– Dar pariul era pentru Ted, să scap de el, nu pentru Ralf. Nu pot înţelege cum de-a dat curs unei copilării, uite unde a dus nechibzuirea mea, vorba proverbului: „Unde dai şi unde crapă.”
Eduard şi ceilalţi căscară ochii cât cepele şi se uitară la Fabiana ca la o stafie.
– Măi, să fie! Ce năzbâtie de fată, Fabiana asta, să vezi şi să nu crezi! Sărmanul Ralf, ce-ar gândi să afle după toată păţania asta afurisită. Măi, să fie! îngăima Eduard, nevenindu-i să creadă într-o aşa întorsătură a lucrurilor.
– Parcă soarta a luat-o razna, adăugă la fel de şocat Ian, nu-mi vine să cred, ce l-o fi apucat pe Ralf?
(fragment de roman)