Pe fundalul unui spectacol cu Burghezul gentilom regizat de Mihai Măniuţiu la Teatrul Maghiar de Stat (pe care tocmai l-am văzut), traversez noua lui carte de poeme, Avionul fantomă, şi volumul de proze Fantome în Las Vegas, ambele apărute la Tracus Arte. Recapitulez tot ce-am scris de-a lungul anilor despre Mihai Măniuţiu şi verific încă valabilitatea încheierilor mele prin cele trei proaspete apariţii. Pe scurt, cred că poemele coboară, cu fiecare plachetă, tot mai adânc şi mai dez-vrăjit spre interioare vulnerate, proza exersează derâderi la lumea care (pe)trece, iar regia caută locul de mijloc, răscrucea în care înăuntrul şi în afara s-ar putea reconcilia: „Secretul – spunea un personaj al său – constă în a găsi mijlocul, muchia tăioasă, subţire… Să nu fii nici în interior, nici în afară, ci acolo, la mijloc, pe fâşia crepusculară…” Scrisul lui Mihai Măniuţiu se păstrează în chenarul unei atitudini scripturale de la început definite/asumate şi în limitele căreia se pot imagina infinite reluări, mereu surprinzătoare, proaspete în ciuda egalităţii cu sine a perspectivei de fond.
Pot repeta aşadar că, indiferent de specia frecventată, fragmentul e instrument predilect al receptării caleidoscopice şi teatrale pe care M.M. o aplică lumii: nu colectare de cioburi şi frânturi şi alăturare a lor în întâmplătoare mozaicuri în două dimensiuni, ci forţare a latenţelor pluridimensionale, căci fiecare felie tomografiată a existenţei e oprită de imaginaţia gestual-simbolică a scriitorului-regizor şi somată să-şi reveleze mai multele, posibile, continuări şi rute. Nu unicalea e itinerarul călătorilor şi fugarilor săi, ci labirintul, spirala, vârtejul, ramificaţia barocă, în stare de neaşteptate zboruri şi forări. Scrisul exploatează liber rămăşiţe ale imaginarului debordant, neepuizat în exerciţiul regizoral, tot aşa cum regia „împieliţează” (cu un termen al lui Mircea Ghiţulescu) ceea ce cuvântul n-a putut cuprinde. Maniera suprarealistă de transcriere, cu devieri onirice, digresiuni parabolice şi figuri ludice, îi este mereu la îndemână, punerea în scenă fiind ea însăşi recurs la suprarealitate, printr-o „indeterminare temporală şi logică” (vezi Rostirea singulară a lui Laurent Jenny, în care se vorbeşte şi despre caracterul teatral al rostirii „originare” marcate de improvizaţii ludice) vizând neobosit originaritatea. Scrisul lui Măniuţiu se petrece în numele unui astfel de proiect, fascinat de miraculoasa şi extenuanta sa libertate figurală.
În plus, disting o tensiune tot mai frisonantă a frazării concomitent cu o tot mai des-frânată poftă de râs, fie el şi galben. Libera interpretare a virtuţilor sugestive ale unui text etern este tentată cu neîncredere în sensul comun, cel oferit de utilizarea grăbită şi fără frunte a cuvintelor. „Operaţia” pe care o aplică suprarealismul (în sensul său cel mai larg, mai „clasicizat”) limbajului e, cum ar spune Breton, aceea a „reîntoarcerii, dintr-un salt, în momentul naşterii semnificantului”. Ne aflăm, clandestin, la originea însăşi a traducerii în cuvânt a existenţei. Cărţile şi spectacolele sunt toate „autoportrete cu himere” şi „povestiri cu umbre”. Proliferarea obiectelor inutile şi a informaţiilor incapabile să marcheze veritabile evenimente ale fiinţei, masificarea, mondializarea destinelor pun sub semnul întrebării unicitatea şi irepetabilitatea individului. Inflaţia reperelor existenţiale sufocă orice încercare de sinteză, universul nu mai e accesibil decât în fragmente din ce în ce mai mărunte, mai suspendate într-un prezent monoton şi, paradoxal, în nestăpânită metamorfozare.
Iminenţa „torenţială” a morţii este întâmpinată cu o îndesire a texturii metaforale, cu secvenţe de poem în proză („Sunt gol ca un fluier în care nu mai suflă nici vântul de miazănoapte”; „De sub pleoapele transparente ale lui avva Noah picură lacrimi, sau mai degrabă stropi aurii, solari, care se întăresc în cădere şi lovesc cu un sunet metalic caldarâmul”; „Mă simţeam încolţit. Şi din afară, şi dinăuntru. Când mă împleticeam să ajung la geam, după ce vârtejul de lumină se retrăgea, regăseam cerul pe care clocoteau stele pitice, precum şi amestecul de negru şi liliachiu al întunericului de dedesubtul meu”). Povestirile înlănţuite „sinuos şi cotit”, ca într-o alertă sarabandă romanescă, sunt mici şi somptuoase, dense şi imponderabile parabole despre muritudine. Forfota vieţii are nevoie de o diaprură uriaşă de gesturi, mimică, mişcări pentru a ascunde misterul colcăitor al viului ca animal pe moarte. Pentru a-l pune, de fapt, între paranteze aşa încât oprirea oricând posibilă să nu fie gândită. La Mihai Măniuţiu, umbrele sunt, cum spuneam altădată, prelungi şi ezită între delicate, stranii ombres chinoises şi atinse de grotesc secvenţe de spectacol karaghioz.
Critica a avansat diverse formule de definit arhitectura cu totul aparte a prozelor sale. Radu G. Ţeposu vorbea despre „indeterminarea ontologică” a lumii, „o lume fastuoasă şi niţel monstruoasă, de bâlci şi arlechinadă, dar şi de farsă grotescă”. Marius Chivu plasează aceleaşi proze „undeva pe filiera teatrului ionescian şi a lirismului naumian, în acea zonă a aproximării inexprimabilului, unde totul este deopotrivă morbid şi feeric, impur, obscur şi ezoteric.” Dan C. Mihăilescu îi înregistrează (pe)trecerea de decenii a „singurătăţilor dureroase” prin „sângeroasele tragedii ale vechii Elade, prin Shakespeare, cabaretul expresionist şi teatrul-dans. A ficţionat borgesian, a cultivat absurdul existenţial beckettian, a făcut (amarnic sau extatic) apel la mitologia mortuară din folclorul românesc, ritualizând cu strălucitoare răceală ororile subconştientului colectiv, patima puterii, dezarticularea erotică, mecanismele terorii, uitarea şi pustiirea de sine”.
Strigoi, fantome sau umbre, personajele (sau alterii) caută soluţia ieşirii din impasul inconsistenţei, al derizoriului şi al indiferenţei, al senzaţiei că totul e tradus „dintr-o limbă necunoscută în altă limbă tot necunoscută”. În Fantome în Las Vegas, identitatea aflată la pupitrul de comandă experimentează întâlniri cu alteri fantomatici care îl bântuie, îl hărţuiesc, îl manipulează dinăuntru sau de foarte aproape. Secvenţele, mereu suspendate, urmează şi firul poveştii care se scrie, încă nescrisă. Ne aflăm într-un laborator ambiguu în care realul şi oniricul nu au graniţe ferme, în care experienţa, imaginaţia, visul şi amintirea îşi încurcă instrumentele, iar locul şi timpul sunt coordonate schimbătoare, suportând oricâte răsuciri şi întoarceri. Fantoma avva Noah, alterul cunoscător al textului ce tocmai se face, reclamă inconsecvenţele poveştii: „prea multe finaluri care se bat cap în cap. Unele, pur şi simplu, sunt ca un fund de sac. Nu mai urmează nimic. După final mai trebuie întotdeauna să fie ceva, altfel nu e final. E doar o capcană. Un capac trântit peste povestea ori istoria în desfăşurare. Mda, n-ai final. De-aia bâjbâi şi bat pasul pe loc. De-aia nu mai ştiu pe unde să scot cămaşa şi ce să inventez. De câte ori ţin seama de cărţulia ta, mă dezorientez. Încerc să nu-mi amintesc ce ai scris în ea şi, poftim, ajung în acelaşi impas”; „Sunt aici câteva greşeli de orientare. Volumaşul tău conţine multe inadvertenţe. Ceea ce, dat fiind subiectul, n-ar fi prea grav. Dar sunt capcane în care poţi cădea. Şi vreo două-trei chestii care te pot da peste cap… Mda, şi două abisuri. Şi-un fel de vârtejuri”. El şi naratorul se supun unui „limbaj de fierbinţeală şi gheaţă” („Mâinile îmi tremură şi în timpane îmi păcăne febra”; „Castanietele febrei îmi bat în urechi ritmuri dezlânate”), dar limba lor e cea vorbită „când te simţi singur şi părăsit”: „Limba noastră, aceeaşi, buruienoasă şi vehementă, perfect adaptată la singurătate şi disperare”. Pornind de la lipsa de sens fundamentală datorată muritudinii („Există sau nu viaţă după moarte? Avva Noah se uită la mine cu ochi alburii. Nu mai e aur în ei. – S-a-ntors vreun om din moarte, măi tată? zice el trist”), ei trimit într-o doară la „Marele Plan de Nonsens al lui Dumnezeu” şi asistă apatic-contrariaţi la scene aberante, groteşti, care se succed „ca la bâlci. Ca la panoramă”, „într-un cocteil care-ţi dă ameţeli”. Inconsistenţa destramă fiinţe şi lucruri deopotrivă, dispariţia lor coşmardescă îşi pierde însă acutele şi produce luxuriante tablouri vivante şi efemere. „Filosofia” de viaţă rămâne în cele din urmă una a resemnării şi neputinţei: „Se foieşte pe scaun şi scaunul, cu toate că solid, ca ăla pe care stau eu, îi dispare de sub fund. Dispar şi alte lucruri şi lucruşoare din jurul lui. Clienţii nu par deranjaţi. În fond, de ce ar fi deranjaţi de faptul că masa stă în aer, fără picioare, câtă vreme tăblia mesei nu dispare. Şi chiar atunci când, o secundă mai târziu, nu mai e nici urmă de tăblie, de ce s-ar impacienta? Paharele cu alcool sunt la locul lor. Şi, tot aşa, ce nevoie ar fi de pahare, dacă alcoolul, în formă lichidă, cilindrică, le stă în continuare la îndemână? La urma urmei, motive să te nelinişteşti se pot ivi la tot pasul; nu e mai bine şi mai înţelept să te relaxezi şi să te bucuri de ceea ce îţi oferă clipa? O formă nedesluşită, arămie, cu trei rânduri de capete suprapuse, se apropie de cafenea, o străbate în zig-zag, evitând să se atingă de mobilele care sunt ori de cele care nu mai sunt, şi trece prin mine. Capul mi se bălăbăne şi mai tare”. Singurătatea e absolută: „Nu sunteţi, oricâţi aţi fi, în acelaşi oraş. Şi nu veţi avea niciodată aceleaşi amintiri”.
Prozele imbricate ale lui Mihai Măniuţiu se citesc cu sentimentul că ţi se pun la îndemână misterioase chei de dezlegat mari adevăruri, dar şi cu disperarea fertilă că nu vei putea găsi uşile pe care le deschid..
Mihai Măniuţiu, Fantome în Las Vegas, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2018, 104 p.