lecturi fidele
ION BUZAȘI

ÎNSEMNĂRI DESPRE LITERATURA DETENȚIEI COMUNISTE*

Articol publicat în ediția 8/2018

După 1990, literatura română contemporană și-a adăugat un capitol nou: literatura spațiului concentraționar sau literatura detenției comuniste, constituită din poezie cvasi-folclorică, care a avut în închisorile comuniste o circulație orală, cu texte de Nichifor Crainic, Radu Gyr, Andrei Ciurunga ș.a. și o și mai bogată literatură memorialistică (jurnale, autobiografii, interviuri), scrisă și publicată după căderea comunismului. Sorin Lavric, titularul rubricii cronica ideilor din România literară este, așa cum ne mărturisește în Cuvânt înainte, „un cititor constant de literatură penitenciară”. A citit aproape toate cărțile de literatură memorialistică a detenției comuniste și a scris despre ele în România literară, Contemporanul și Luceafărul.

Aceste cărți trebuie văzute în primul rând ca mărturii ale unor ani de suferință, care n-au putut fi spuse sau scrise atâția ani. Literatura de acest fel este întâmpinată „cu două atitudini: cei care nu o socotesc literatură propriu-zisă o resping ca pe un rudiment”- sunt intelectualii înzestrați cu gust artistic; pentru alții ea a constituit o revelație, sunt „cei înzestrați cu fler”. „Din prima categorie fac parte inșii în stare a simți dacă un text e scris bine, din cea de-a doua cei care depistează unda de spirit ce emană din rândurile lui.” Sorin Lavric se situează între cei de-a doua categorie sau atitudine și consideră că a judeca o asemenea carte-mărturie după exigențele autonomiei esteticului este nepotrivit și inoperant.

În aparență, cartea lui Sorin Lavric este o culegere sau o analectă, ca să preluăm un cuvânt preferat de autor, de recenzii, publicate de-a lungul anilor în revistele menționate, numai că această specie istorico-literară nu acoperă în întregime specificul acestor pagini de însemnări despre literatura carcerală inspirate de lectura afectivă, empatică a cărților prezentate. Pe lângă memorii ale foștilor deținuți politici (cele mai multe) sunt și cronici literare la cărți scrise de prozatori contemporani despre iadul închisorilor comuniste – opere în care se îmbină realitatea cu ficțiunea: Adrian Alui Gheorghe, Urma, Editura Cartea Românească, 2013, Gabriel Chifu, Punct și de la capăt, Polirom, 2014, romanul-eseu Fenomenul Pitești de Virgil Ierunca, Humanitas, 2007, romanul-document Lucia Hossu-Longin, Memorialul durerii. O istorie care nu se învață în școală (vol. 1), Humanitas, 2007; Memorialul durerii (vol.2). Întuneric și lumină, Humanitas, 2015. Jurnalele scrise de Alice Voinescu, și de Vasile Motrescu sunt două tipuri de jurnal, primul cu scriitură intelectuală, al doilea cu stil precar dar cu expresie directă, care câștigă admirația autorului. Volumul cuprinde în Addenda un memorabil interviu cu Vasile Bănescu al lui Sorin Lavric despre Mircea Vulcănescu – un model creștin.

Pentru înțelegerea cărții lui Sorin Lavric e bine să avem în vedere caracterizarea pe care i-o face interlocutorul său: „un om care gândește liber și în același timp creștinește”.

Din cărțile citite, Sorin Lavric alcătuiește portrete biografice, eludând prejudecățile din prezentarea deținuților politici, văzuți în exclusivitate de ideologia comunistă ca legionari și dușmani ai poporului. Unele titluri cuprind trăsătura dominantă a portretului: Invalidul inclasabil (Florea Olteanu), Sfântul fără moaște (Valeriu Gafencu), Lemurul tandru (Gheorghe Calciu), Matematicianul rustic (Gheorghe Jijie), Agnosticul cu cobilița (Petre Pandrea) etc. De obicei excursul biografic este precedat de considerații filozofice și psihologice și uneori de erudite comentarii etimologice, necesare pentru înțelegerea unor figuri de legendă, căci așa ne apar: Nicolae Stroescu-Șovarna, „căposul iremediabil”, care a refuzat lecția supunerii, procurorul incomod Florea Olteanu, deținutul rebel pornit să-l bată chiar pe anchetatorul său, frații Arnăuțoiu, sau Ion Gavrilă Ogoranu, eroul luptei anticomuniste din Munții Făgărașului, Gavril Vatamaniuc sau Vasile Motrescu din Munții Bucovinei, infirmând aserțiunea larg acreditată că în România, după instaurarea comunismului nu a fost o opoziție semnificativă. Portretele biografice ale acestor eroi demonstrează, dimpotrivă, că a fost una dintre cele mai dârze și tragice revolte, născute din demnitate și disperare. Lectura acestor destine eroice și tragice ne aduce în memorie cunoscutele versuri ale lui Grigore Alexandrescu: „Noi citim faptele voastre, cum privim vechea armură/ Ce un uriaș odată în războaie a purtat,/ Greutatea lor ne-apasă, trece slaba-ne măsură,/ Ne-ndoim dac-așa oameni întru adevăr au stat.”

O altă reușită a portretelor biografice este paralela, utilizată ca o modalitate de întărire a liniilor de portret. Sorin Lavric scrie despre Constantin Noica, despre care a predat un curs la facultate și despre Mircea Vulcănescu, pe care-l admiră printr-o înșiruire de contraste: „Social vorbind, o prăpastie i-a separat pe cei doi. Vulcănescu a făcut carieră, Noica a avut oroare de așa ceva. Unul a ajuns director general la Direcția Vămilor, al doilea nu a depășit rangul de bibliotecar. Prin decretul regal de pe 10 mai 1940 Vulcănescu a primit ordinul «Coroana României» cu grad de ofițer, pe când Noica a fost toată viața în afara onorurilor oficiale.” Contrastul continuă în prezentarea portretului fizic, iar încheierea aduce, din nou o asemănare, prin împlinirea de destin însă în sensuri diferite, în destinul frânt al celor doi filosofi: „Retrospectiv, destinul amândurora a fost frânt însă în sensuri diferite: închisoare sfârșind cu moartea în cazul lui Vulcănescu, închisoare urmată de excludere socială în cazul lui Noica. Și totuși, fiecare s-a împlinit în chip propriu: Noica – prin operă, Vulcănescu prin moarte. Unul s-a impus filosofic în tiparul culturii laice, celălalt și-a întocmit capodopera în matca sacrificiului pentru aproapele.” (pp. 166, 167, 168)

Unele articole se încheie fabulistic cu o morală sau o concluzie: „Laic vorbind, destinul său (al lui Dimitrie Bejan n.n.) e un exemplu de viață ratată. Creștinește vorbind, același destin e o culme de împlinire în chip jertfelnic. Concluzia? Taina aceasta nu poate fi cercetată.” (p.53); „Din jurnal se desprinde cu precădere o idee: capodopera lui Mironescu e propria viață trăită în numele valorilor creștine, dar o capodoperă a cărei rețetă, neputând să fie estetică, se desfășoară după tipar mistic” (p.68); „În concluzie ar fi o impietate să spui că stilul rudimentar al Elenei Spijavca scoate jurnalul din rândul textelor cu valoare. Valoarea lui, înainte de a fi istorică e spiritual-umană, chiar dacă, literar vorbind, textul e mat. E o aporie aici, căreia criticii literari nu i-au găsit remediul (p.89). „Destinul acestor «scrântiți» a fost distrus, dar azi o minimă decență te silește să-i așezi în rândul celor mai frumoase figuri pe care plaga comunistă le-a provocat prin ricoșeu în România. Morala? Ne împărțim în două categorii: învârtiții, care câștigă pe termen scurt (pe durata vieții), pentru ca apoi să stârnească grimase de scârbă, și recalcitranții, care pierd pe timpul vieții pentru ca apoi să iște tresăriri de respect”.(p.112)

Cu un titlu ce amintește de Infernul lui Dante, „analectele” lui Sorin Lavric reprezintă o carte „pro memoria”, un „memento”, și implicit un îndemn la o mai dreaptă prețuire: „Am avut martiri, am avut eroi, și mă doare cumplit când văd că memoria lor este atacată, terfelită și contestată, când, de fapt, ei reprezintă principiul nostru valoric. Ei sunt legitimarea noastră atunci când ni se va cere nota de plată la judecata finală.” (p.253)

_________________

* Sorin Lavric, Glasuri din bolgie, București, Ideea Europeană, 2018