eveniment
FLORIN TOMA

Kabuki-Show

Articol publicat în ediția 8/2018

Începem cu anunțul: o selecție de peste 140 de stampe japoneze din secolele XVIII și XIX, reprezentând actori celebri ai teatrului kabuki și care provin din colecția privată George Șerban, a fost prezentată pentru prima oară publicului românesc, la Teatrul Național din București, timp de două luni. Expoziția de stampe japoneze Actori și scene de Teatru Kabuki, vizitată și de Excelența Sa, Ambasadorul Japoniei la București, domnul Kisaburo Ishii, a reprezentat un exemplu de curatoriat de excepție (curator: Cosmin Năsui), atât prin aerul elegant al spațiului sau panotarea ingenioasă, cât și prin detaliile-anexă (panouri publicitare, plasme video, mash-uri, fond muzical, afișe, etichete lucrări etc.).

N-avem ce face și începem cu un pic de istorie. Începuturile kabuki sunt apreciate ca aparținând primei jumătăți a sec. XVII, când era un fel de spectacol de varietăți, jucat de trupe de actori itineranți. În perioada Genroku (1688-1704), era deja o formă matură de exprimare teatrală, iar, în perioada Edo (1688- 1868), a devenit cea mai populară formă de teatru.

Crearea propriu-zisă a stilului kabuki îi este atribuită lui Okuni, o angajată a templului Izumo, care, conform unor documente, împreună cu trupa sa (în marea lor majoritate, femei) jucau schițe vesele și dansau pe albia uscată a râului Kamogawa din Kyoto, încă de prin 1603.

Numele kabuki (care astăzi este o combinație a ideogramelor pentru cântec, dans și artă), a fost, se pare, ales pentru că avea conotații sonore cu „șocant”, „neobișnuit”, „bizar”. Popularitatea pieselor se datora (și nu în mică măsură!) scenelor senzuale și erotice, ceea ce deseori ducea la bătăi între spectatori, pe seama actrițelor (care practicau și prostituția!). De aceea, șogunatul Tokugawa (1603-1867) a interzis participarea femeilor la spectacolele kabuki, așa-numitul onna kabuki în 1629. În 1652, Șogunatul a cerut ca spectacolele să fie reformate fundamental, astfel apărând yarō kabuki (kabuki jucat de bărbați adulți). Acești actori trebuiau, printre altele, să-și radă părul de pe frunte, ca semn că erau adulți.

În anul 1688 (când începe perioada Genroku), existau trei tipuri de spectacole kabuki: jidai-mono (piese pe teme istorice), sewa-mono (piese pe teme de familie) și shosagoto (dansuri). Fiecare actor de teatru kabuki aparținea unei „familii” de actori (organizată strict ierarhic), al cărei nume îl folosea. După mulți ani de ucenicie, putea primi alt nume care însemna o recunoaștere a statutului elevat pe care-l atinsese. Atribuirea unui nou nume avea loc în cadrul solemn al ceremoniei numite shūmei. La ea, participa multă lume, colegii de breaslă, iar personajul principal ținea o cuvântare (numită kōjō), în care le cerea sprijinul celor prezenți, spre a putea purta cu demnitate noul nume. Unul dintre cele mai ilustre nume de actor kabuki este Danjurō Ichikawa, folosit pentru prima dată încă la începuturile genului.

Teatrul kabuki a fost subiectul preferat al celor mai importante școli de pictori și artiști japonezi din istorie, care s-au regăsit și în expoziție (dar și în albumul apărut ulterior!), după cum urmează: Școala Torii (sec. XVIII), inițiată de Kiyomoto, dar fondată propriu-zis de Kiyonobu (1664-1729). Din ea, au făcut parte Kiyomasu (1696-1716), Kiyonobu II (activ între anii 1740-1755), Kiyohiro (activ în perioada 1750-1766), Kiyonaga (1752-1815), ca unul dintre cei mai vestiți, Kiyomine (1796-1868), Kiyotsune (activ în perioada 1764-1770), Kiyotada (1715-1740) și Kiyoshige (1720-1760).

Școala Katsukawa, fondată de Shunsho (1726-1793), a fost reprezentată de Shunei (1768-1819), Shunko (1760-1827), Shun’ei (1770-1820) și Shunsen (activ în perioada 1800-1823). Saraku (activ în 1794) a realizat aproximativ 140 de lucrări, majoritatea portrete de actori (nu se cunosc însă alte date privind persoana acestuia).

Școala Utagawa, fondată de Toyoharu (1733-1814), s-a afirmat prin Toyokuni (1769-1825), Kunimasa (activ în perioada 1722-1810), Kunihisa (activ în perioada 1840-1860), Kuniyasu (cca. 1800-1830), Toyomaru (cca. 1758-1815), Kunisada (1786-1865) și Kuniyoshi (1797-1861), apoi, Chikanobu, Hiroshige, Kunisada II, Kunisada III, Kuniyoshi, Sadatora, Toyokuni I, Toyokuni III, Yoshitaki, Yoshitora.

Fiecăruia dintre artiștii enumerați i-a fost dedicată o arie expozițională ce conținea, în afara lucrărilor originale, și o prezentare cu detalii de lucrări și informații de prezentare, afișate pe cele 8 monitoare care au ambientat spațiul expozițional.

Să mai spunem că uriașa și extrem de prețioasa colecție de stampe (nu doar cu teatrul kabuki!) a avocatului George Șerban conține peste 1.000 de lucrări, realizate de 68 de artiști japonezi, începând cu sec. XVII și continuând cu secolele XVIII, XIX și XX.

Încă o remarcă: în seara de 19 iunie, Teatrul Yamamoto din Osaka a susținut o reprezentație specială de teatru , cu piesa Fierarul, la Sala Studio a TNB. Dacă adăugăm la aceasta faptul că un album extrem de interesant și prețios (a existat și o ediție limitată de 50 de exemplare, cu stampe originale!) a fost tipărit în condiții grafice excelente, precum și că numeroși iubitori de artă și personalități marcante ale spațiului public au vizitat expoziția, atunci putem spune că inițiativa a fost realmente o izbândă. Însă nu doar de marketing cultural…

Căci nu se știe dacă ea nu poate fi interpretată și ca un gest de reparație diplomatică (venit din partea unei entități private) a rușinii de anul trecut, când prim-ministrul Japoniei, Shinzo Abe, deplasat special la București, în fruntea unei numeroase delegații de oameni de afaceri, n-a fost primit de omologul său, Mihai Tudose, deoarece acesta demisionase cu o seară înainte. Și, drept urmare, premierul japonez a fost trimis să viziteze Muzeul Satului(!).

Cert este însă că succesul expoziției – în premieră organizată de Societatea de Avocați Șerban și Asociații, în parteneriat cu Teatrul Național din București – are darul să dovedească măcar că interesul și admirația publicului românesc (nu al politicienilor, nu, în niciun caz!) pentru civilizația și arta din Țara Soarelui Răsare au rămas intacte.