remember
Leo Butnaru

Prietenul, cărțile și întâmplările aproape fantastice

Articol publicat în ediția 8/2018

1

În studenția mea, unul dintre puținii prieteni cu care discutam despre Camus și Kafka era Eugen Cioclea (1948–2013), pe atunci și el debutant în ale poeziei, plecat să-și continue studiile la Facultatea Fizică-Matematică a Universită?i ?Lomonosov? din Moscova. Corespondam, primindu-i scrisorile la c?minul nr. 7 al Universit??ii moldave, pe strada Ismail din Chi?in?u. Din vreme ?n vreme, contra cost, Eugen ?mi expedia sau ?mi aducea personal unele c?r?i ?mai speciale?, pe care le procura de la renumita ? cel pu?in pentru noi, basarabenii, ? libr?rie ?Drujba? din Moscova (la Chi?in?u, cartea editat? ?n Rom?nia era interzis?). De pe atunci de?in ?i volumul lui Camus, ți „Lomonosov” din Moscova. Corespondam, primindu-i scrisorile la căminul nr. 7 al Universității moldave, pe strada Ismail din Chișinău. Din vreme în vreme, contra cost, Eugen îmi expedia sau îmi aducea personal unele cărți „mai speciale”, pe care le procura de la renumita – cel puțin pentru noi, basarabenii, – librărie „Drujba” din Moscova (la Chișinău, cartea editată în România era interzisă). De pe atunci dețin și volumul lui Camus, Exilul și împărăția, apărut în BPT în anul 1968, una dintre atent și repetat cititele cărți în junețile mele. Azi, găsesc foarte sugestive, parcă aplicate destinului său de om și de poet, unele titluri din primul compartiment al cărții în cauză: Între da și nu, Cu moartea în suflet, Dragoste de viață, Fața și reversul… Însuși titlul volumului e mult grăitoare în contextul tragic al plecării colegului: Exilul și împărăția. Pentru că Eugen părea să fie un exilat în propriul sine, în singurătatea sa ușor taciturnă, iar împărăția, de data aceasta, e cea a stelelor, cum se spune.

Uneori, când sosea de la Moscova în scurte sejururi la Chișinău, unde nu avea pe nimeni, decât câțiva prieteni, mă vizita la căminul studențesc, uneori rămânând mai mult timp. Pentru o noapte, pentru lungi nopți de discuții și împărtășiri de iluzii juvenile. Iar când, pe la anul patru universitar, fusesem angajat cu jumătate de normă în redacția ziarului Tinerimea Moldovei, primeam de la el versuri, ca, de altfel, de la alt „moscovit provizoriu”, Vasile Nedelciuc, absolvent al facultății de electrofizică în Chișinău și care își urma aspirantura în metropola sovietică, ajungând doctor în științe, apoi politician. Oricât ar fi fost de greu să publici pe atunci un tânăr poet al cărui scris aducea a „de peste Prut”, sau – de ce nu? – de peste ocean, altfel decât cel al unor poetaștri-potentați ai zilei, am reușit să-i plasez câteva texte în ziarul junimii.

Iar din cele pe care mi le povestea Eugen despre cum o duce el la Moscova, din câte auzeam de la tinerii scriitori basarabeni care își făceau studiile pe la diverse instituții din capitala fostei URSS, în special la Institutul de Literatură „Gorki”, viața sa părea una cu adevărat kafkiană, atât de firească pentru un poet adevărat, cu irezistibile și imprevizibile manifestări de boem. Bineînțeles, în acea existență, în acel comportament, mod de a fi, se insinua aproape misterios, însă și ușor ironic-persiflant, suflul legendei poetului, dar și personajului social Eugen Cioclea. Nonconformistul. Irepetabilul. Arzătorul de sine, uneori nu pentru cele mai inofensive cauze. Omul aventurilor existențiale și autorul poemelor abisale. Astfel că, după ani de kafkianizare prin Moscova, prin 1992, Eugen a revenit la Chișinău. Când ne întâlneam, discutam și despre Castelul, și despre Procesul, și despre Metamorfoza… Pentru că sensibilul scriitor Eugen Cioclea era și un cititor avid, nu o dată, în grădina Uniunii Scriitorilor (din Moldova), retrăgându-se, solitar, la o masă, cu cafeaua și țigara, citind îndelung, ore în șir, absent la cele ce se întâmplau în jur.

De aici încolo, când va fi să deschid o carte de Camus sau Kafka, inevitabil îmi voi aminti de Eugen Cioclea; de viața sa între da și nu, între față și revers. Despre Căderea, Exilul și împărăția… – aste și alte cuvinte ce vin „ca mănușa”, parcă, unui destin de poet, care putea să ajungă matematician celebru; poet care și-a dus existența în absurditatea exilului și (a)logica boemei, în lumina cuvântului și umbrele din abisurile singurătății, unde, cu un vers de litanie păgână, se autodefinea drept cel mai trist poet din Europa.

Julien Green mărturisea că tot ce privește ultimele momente petrecute pe pământ l-a pasionat întotdeauna, cu excepția amănuntelor dezgustătoare. „Ultimele cuvinte, oricât de puțin impresionante ar fi, chiar banale, dobândesc adeseori un înțeles neașteptat”, scria el. Noi nu vom ști niciodată care au fost cele din urmă cuvinte ale lui Eugen Cioclea. Din nenorocire, în ultimele sale zile de bântuire prin lume părea să fi ajuns aproape un afazic. O fi rostit el ultimul cuvânt, zvâcnit precum un jet sonor, luminos sau neguros, al curajului de conștientizare lucidă a inevitabilului deznodământ?…

Sau nu schițase decât cel din urmă gest mut ca o tresărire de nedumerire în fața definitivei absențe, domnilor Camus și Kafka…

2

…De pe atunci dețin, spuneam, volumul lui Camus Exilul și împărăția a lui Camus. Iar o carte pierdută după studenție a fost monografia lui Radu Enescu, Franz Kafka, editată cam în aceeași perioadă. Tristețea pierderii mi-a fost cât de cât surdinizată de Jurnalul lui Kafka, răspândit printr-o ediție samizdat în limba rusă. Mi le adusese Eugen Cioclea de la Moscova, deoarece cartea românească, apărută la București sau Iași, cum spuneam, era interzisă în RSS Moldovenească.

Acum, peste ani, îmi dau seama că însuși basarabeanul nostru putea fi considerat, pe atunci (chiar și acum, într-o anumită măsură), un personaj sui generis kafkian. Pe scurt, iată unele date: elevul dintr-o comună din nordul RSSM, student la fiz-mat, și nu oriunde, ci la atât de râvnita universitate „Lomonosov”, ajunge a se căsători – n-o să credeți, domnule Kafka! – cu fiica unui general ce era… (ajuns aici, îi telefonez lui Eugen, să precizez; amicul locuiește în cartierul Botanica din Chișinău, pe bulevardul Dacia) – da, socrul său era al doilea om, ca importanță, în forțele aeriene ale URSS! Tovarășului vice-ministru îi spunea Redkin, nume ce ar putea proveni sau de la ridiche (în rus. red’ka) sau de la rar (redkii). Și de aici încolo aveau să înceapă invidiile – tinerii basarabeni care studiau la Moscova, în special cei de la Institutul de Literatură „Gorki”, de la Institutul de Artă Teatrală „Lunacearski” (erau mulțișori „de-ai noștri” pe acolo), prinseră a-l bârfi pe nu prea sensibilul la necazurile lor Eugen Cioclea că, dom’le, să vezi, ăsta, odată ajuns ginerele unui grangur nomenklaturist, apare pe faimosul bulevard Arbat în mașină neagră, intră în baruri unde bea cafea scumpă, fumează țigări fine, bineînțeles – străine, și câte altele din astea!

În fine, bine plasatul nostru basarabean, viguros și ambițios, se întâmpla să mai tragă câte un guleai, iar când ajungea pe după miezul nopții „acasă” – la tovarășul socru-vice-ministru – cred că acea construcție, „acasă”, ar fi fost impunătoare, amintind întrucâtva de castelul lui Kafka, – deci, Eugen, cu chef și bună dispoziție, nu găsea nimic mai potrivit, decât, după ce orologiul Kremlinului bătuse demult miezul nopții, să… cânte la pian! Mai bine zis, să încerce să facă așa ceva, pentru că până atunci nu se apropiase de vreun atare instrument cu coadă. Firește, ai casei, ai generalului, erau deranjați, veneau să-și convingă ginerele – gheneralul și ghenerăleasa, dar și fiica acestora, soția, că, dorogoi Evgheni ne-Oneghin, poate lași pentru mâine solfegierea, pentru că deja e cam spre dimineață și mâine, adică azi, unii dintre noi trebuie să meargă la birou, și nu oriunde, ci la ministerul aviației imensei și nezdruncinatei noastre uniuni…

Dar ți-ai găsit! Basarabeanul nostru, amicul Eugen Cioclea, studentul cu facultatea lomonosoviană deja abandonată pe la mijlocul studiilor și cu primele poeme publicate în Tinerimea Moldovei de la Chișinău, nu găsea că socrii și tânăra sa soție au dreptate. Ba – colac peste pupăză! În dependență de gradul de chef și de ditamai guleai, tânărul poet punea probleme naționale și internaționale, pretinzând că ai casei (fiți atenți, domnule Kafka!) să învețe românește! Barem câteva fraze uzuale, dacă… (aici ginerele mai spunea câte un epitet tăricel…) nu sunt în stare să însușească mulțumitor limba în care a scris marele Eminescu… După care lovea cu putere de interpret frenetic în clapele alb-negre ale pianului cu coadă: „Bum, bum!” – domnilor Beethoven și Kafka…

Odată, Eugen nimerise (se trezise!) la „trezilcă” – la camera de dezalcoolizare, cum ar veni, instituție foarte… frecventată pe acele timpuri de mulți cetățeni sovietici. Bineînțeles, tovarășul socru-vice-ministru de aviație este pus la curent cu daravera în care a nimerit bunul său ginere, cheamă șoferul personal, urcă în Volgă, ajunge la „trezilcă”, personalul de acolo – în poziție de drepți! În fine, convin să-l elibereze fără amânare pe turbulentul Eugen Cioclea, care chiar este poftit să părăsească așezământul oneros, pentru că, iată, este așteptat etc. Dar ți-ai găsit! (Fiți atent, dle Kafka!) Ambițiosul nostru basarabean refuză să iasă din camera „trezilcii”, nu vrea să plece acasă, chiar dacă după el venise însuși socrul, mare nomenklaturist! Ce să facă cei din personal, bieții de ei? Prind a-l ruga frumos pe tovarășul Cioclea să nu le facă una ca asta și să plece frumușel în plata Domnului…

Apoi, după alți câțiva ani de kafkianizare prin Moscova, despărțindu-se pe cale amiabilă, probabil, de familia șefului la aviație, poetul Eugen Cioclea a revenit la Chișinău, schimbând nu prea reușit, aș zice, garsoniera lui din metropola sovietică pe una din capitala RSSM – ar fi putut lua ceva mai bun, însă, din câte se știe, poeții nu prea sunt firi practice… În special cei ne-străini de spiritul kafkian al existenței… Astfel că și azi, dacă ne-am mai întâlni, am discuta, ca acum atâția ani, cu Eugen tot despre Castelul, și Procesul, și Metamorfoza