13
La trecători dansatori de tămâie, regatul sporește-n pustiu – un vânt adie înșelător – umbră sau trup, femeia pierdută într-o nelegiuire lângă malul de ceară.
Și ninge cu solzi de nisip peste corturi, parcă de trupuri am fi despărțiți cu nuielușa tristeții – doar mâinile mai au fericirea de a locui într-o sărbătoare a cântecului – tâmpla regală cu piramida se îmbrățișează, legându-se într-un blestem. Să fie o înșelăciune a cerului?
14
Sunt singur fără de umbră în labirintul acesta de verbe, locuind într-un altfel de trup, într-o magie țâșnind ca un fulger din apa cea neagră. Încearcă să atingi marginea frigului, sinele ondulat după un obiect neștitut, dar în afara chipului.
Și nu este durere mai mare când nepereche ești pentru verb, strigând în templu: Curate palmele acestui Pilat!
Sunt singur și fără de umbră în pântecul matern al unei stele, dar nu a magilor hăituită de un profet – visătorul – o, trup casă goală pentru singurătate.
15
Cu o mie de chei se deschid o mie de uși ale secundei – viața este un cuget prin odaia rotundă a cerului – să reflectăm la aceste coeziuni cu întunericul – și este o noapte și este un departe care se exilează în mine – o, chip străvechi și atât de esențial pe care acum nu pot să-l mai plâng!
16
Tu ești slujitor la ordinea semințelor. Cuvintele ucid cu depărtarea dar nu și semințele ispititoare pentru mlădițe. Eu încă nu am știința putrezirii.
Să legăm țărmurile cu totul și cu totul de alte ape. Cu alte înfățișări ale valurilor croșetate-n pești zburători.
Să ceruim adâncul pe altă înălțime. Totul este în retragere acum. O risipire cum niciodată nu a mai fost. Înșelătoare totuși. Constelații. Se sting și se strâng, până ce devin un pumn de fard pentru zei.