Nu credeam, nu să-nvăț ci să constat, că românii, dragii mei concetățeni, nu știu, sau nu vor să știe, limba română. Am mai semnalat de multe ori aproximațiile care bântuie această biată limbă în spațiul public al patriei sale. Campioanele sunt, desigur, televiziunile de știri, pentru că astea împrăștie asupra noastră cele mai multe cuvinte, cele mai multe propoziții și fraze.
Până nu demult – ba, poate, până foarte demult – existau două cuvinte distincte, deși cu sonorități în mare parte coincidente. Cuvântul atribut avea două sensuri, conform DEX-ului: „1. Însușire (esențială) a unui obiect. (Concr.) Semn distinctiv, simbol. 2. Parte secundară a propoziției, care determină un substantiv sau un echivalent al acestuia.” și venea, conform aceluiași dicționar, din francezul attribut și acolo din latinul attributum. Asta credea Academia Română că înseamnă el. Numai că socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg. În cazul nostru acasă este Academia, cu dicționarul ei cu tot, iar târgul sunt televiziunile și gura celor de-acolo. Care rostesc fără pic de îndoială acest cuvânt în tot felul de alte contexte, cum ar fi „să decidă este atributul Curții Constituționale” sau „prinderea hoților este atributul poliției” (nu vă speriați, e vorba de hoții mărunți, pe ceilalți n-o să-i mai prindă nimeni, pentru că-și fac ei legi care să lege mâinile și picioarele polițiștilor dacă le-ar da prin gând să-i fugărească puțin). CSM-ul are și el, în gura reporterilor de televiziune, dar și în aceea, ceva mai spălată, a unor comentatori altfel stimabili, atributul de a numi „judecătorii stagiari şi procurorii stagiari…”. Și așa mai departe. Prea departe însă.
Orice român care nu și-a pierdut încă limba în bâiguiala generală știe, însă, că toate aceste atribute sunt cu totul altceva. Pentru urechile televizivilor, căci ochii nu e sigur că au văzut scrise niscai vorbe, ele sună la fel, deci înseamnă la fel. Replica stricătorilor de limbă este știută: lasă că s-a înțeles. Toate aceste așa zise atribute sunt, v-ați dat seama, atribuții. „Să vedem dară”, ca să mă exprim à la Marius Chicoș Rostogan (nu le spun televizivilor cine e acesta nici dacă mă amenință cu moartea), ce „iaște” o atribuție. Cum o definește același DEX, deocamdată încă în funcțiune: „Sferă de autoritate, de competență, de activitate a cuiva; însărcinare, muncă dată cuiva spre îndeplinire.” Vine din aceeași direcție: francezul attribution și latinescul attributio,-onis.
Te întrebi, totuși, ca să nu greșești și să te faci de râs, căci ție, adică nouă, îți, adică ne, pasă, spre deosebire de ei, dacă nu cumva prinderea hoților o fi un atribut al poliției și oricât ai întoarce pe o față și pe alta vorbele, tot atribuție îți iese ca potrivită. Și tot așa cu celelalte cazuri citate, cât și cu alte sute, poate mii, care se debitează zilnic pe canalele noastre de știri și comentarii.
Confuzia între atribuție și atribut o fac, după modelul celor de pe la televiziuni, sursă „culturală” a majorității politicienilor și oamenilor de rezonanță socială de azi, și aceștia. Dacă le atragi atenția, ți se dă cu tifla (mai știți, domnilor și doamnelor de pe eșichierul vizibil, ce înseamnă asta?), lasă-ne, dom’le, prea ești cusurgiu sau cârcotaș, sau ……! Lasă că știm noi mai bine și poporul ne înțelege. Poporul, săracul, înțelege orice, sau, mai degrabă, nu înțelege nimic într-o țară în care vorbitorii aproximativi ai propriei limbi materne sunt ținuți departe de un învățământ adevărat, într-o țară în care bacalaureații abia știu să silabisească vorbele limbii mamelor lor (!), și unde despre diferite capodopere clasice ale literaturii naționale aceiași bacalaureați debitează aberații pe care le-ai aștepta mai degrabă de la niște copii din clasele primare, aflați în fața unor teme disproporționate. Ceea ce, de fapt, se întâmplă cu mai toți acești oameni, cei care ne dau știri, lecții, care vorbesc despre filozofia comerțului sau a fotbalului, tuturor li s-a dat, sau și-au arogat, o temă prea grea pentru capacitățile lor (cărora le spun prețios americănește capabilități, de-ai zice că toți au învățat să vorbească întâi, prin satele și cartierele lor, engleza americană). Culmea obrăzniciei este că toți pretind că sunt patrioți și că-și iubesc țara. O logică elementară ar pretinde ca, dacă-și iubești țara, să începi cu limba ei, care e, de fapt, și a ta.
Limba de lemn o fi fost și o mai fi ea din material tare, dar trebuia și ar trebui încă să respecte măcar regulile simple ale limbii normale, umane, să folosească vorbele așa cum s-au folosit ele de multă vreme. Numai că noua limbă de lemn se creează în alte laboratoare decât în cele ale dicționarelor Academiei, pentru că orice cunoaștere, în afară de cea a afacerilor, de preferință necurate, și-a pierdut stima generațiilor grăbite să intre în viața publică. Iar atributul lor este să calce în picioare orice reguli și orice sonorități până la ei acceptate.
Și atunci, de ce să mai învețe elevii la școală ce e ăla atribut și ce e ăla complement, când, oricum, astea chiar nu le folosesc din moment ce intră într-o lume unde învățătura nu mai are preț, iar ceea ce unii au învățat este dat la o parte, în favoarea unei limbi aproximative, a exprimării grăbite, efect al unei gândiri leneșe? Nu-i vorbă: elevii noștri vădesc tot mai mult înțelegerea acestei situații și nu se mai formalizează de asemenea fleacuri. Rămâne de stabilit care e cauza și care efectul, între doi termeni care par, pe rând, dacă nu dintr-odată, și cauză și efect.