miscellanea
Fl. T.

Selfie-Țibacov

Articol publicat în ediția 8/2018

Cum-necum, s-a nimerit ca, exact de Ziua Mondială a Selfie-ului(!!) – această inextinguibilă modă a fiecărei zile dedicate oricărui amănunt al vieții noastre, de la somn, sutien, fericire, creier sau sărut, până la ape termale, clorofilă, soare, pământ și selfie – deci, s-a întâmplat să trec pe Calea Victoriei, prin dreptul Galeriei Galateea. Unul dintre puținele spații dedicate exclusiv lucrărilor de ceramică ale artiștilor din București și de aiurea și unde fiecare expoziție, dacă nu este o apariție în premieră a unui tânăr ceramist, poate fi, în schimb, o provocare pe partea maturității strașnice a altor artiști. Și tot din întâmplare privitorul să descopere că dincolo de geamul vitrinei i se dezvăluie un SELFIE (acesta e titlul expoziției!), adică un fabulos câmp de surprize scornite în ceramică. Și apoi, să intre și să se plimbe printre lucrările unui artist uimitor, despre care știai prea puțin, dacă nu chiar nimic. Fără să fi avut vreodată prezumțiozitatea ridicolă de a crede că știm totul despre artă și cunoaștem opera tuturor artiștilor români (în fond, nu suntem anuar statistic și nici istorici ai momentului!), onestitatea ne obligă să recunoaștem că nu sunt puține momentele când starea de bine în fața unei opere de artă autentice – acel catharsis de care se vorbește prea des și cu din ce în ce mai numeroase îndepărtări de sensul original – se combină cu insolitul imersat discret în uluială.

Leontin Țibacov este unul dintre acești modești provocatori de surprize. Vine de la Alba-Iulia (deși, de fel, e din Hunedoara) și tatonează de aproape sexagenariatul, adică vârsta deplinei consacrări, când mesajul și tehnica, idealul și strădania se aglutinează într-o operă cu amprentă unică, originală, marca inconfundabilă a tiparului său artistic.

Instalația centrală – o roabă în care se găsesc aruncate claie peste grămadă un maldăr întreg de fragmente de trup omenesc și numeroase picioare de lut (aluzia e clară… e posibil să conducă, fără să forțăm, și spre o conotație politică, nu știm… dar trebuie să recunoaștem că expresia colos cu picioare de lut e uzitată mai ales în spațiul politic!) – duce cu gândul la derizoriul aproape strident al existenței umane. Acela ce aruncă în aer orice speranță de nemurire și de grandoare. Da, Omul, ca zidire unică și irepetabilă, este un monument supremativ, dar, fără suflul Divinității, fără acea magică pneuma a Demiurgului, el nu valorează nimic. E doar o grămadă de resturi neînsemnate (atenție! adică dezidentizate, fără niciun semn particular!), un fel de bric-à-brac de organe putrescibile și de oase friabile. Lutul acesta misterios e musai să fie însuflețit! – cam aici vrea să ajungă Țibacov cu demonstrația lui. E punctul terminus al excursului său pe tema acestui, dacă nu banal, atunci cel puțin bătătorit, antropomorfism frustrant al omului de cultură: „Ce e omul și ce vrea el?!”. O interpretare flamboaiantă a acelei vorbe a lui Malraux, de un gust savuros: „Qu’est-ce qu’un homme? Un misérable petit tas de secrets”.

Apoi, descoperim cealaltă componentă a existenței de până la moarte, de până la dispariție. Trauma. Tortura. Suferința. Osânda. Și, finalmente, aluzia la patimile cristice. De aceeea, Țibacov dezvoltă, în diverse ipostaze parabolice, precum și ca parte a unor instalații inedite, elementul primordial al crucificării: pironul, care devine, astfel, simbolul sacrificiului. Iar, alături de el, alte anexe ale universului torționar, precum frânghia, lanțul, țintuirea sau jugul.

Excursul se încheie cu un iscusit semi-autoportret al autorului, compus dintr-un strat de nisip albastru așezat pe o oglindă. Prin nisip „plutesc” ca să zic așa globi oculari – e parcă privirea disipată – iar jumătatea de chip este de fapt realizată prin absența materiei, adică doar prin reflexul din oglindă. De aceea, lucrarea – așezată pe podea – trebuie văzută de sus. Astfel, la nivelul privirii noastre, avem o jumătate de artist, în care ne oglindim noi. Restul, adică nisipul albastru, este cerul posibil inversat, aflat în adâncul țărânii. În timp ce el, artistul, este, de fapt, alter ego-ul nostru. Aici cred că se află și sensul titlului expoziției.

SELFIE. Tot ceea ce vedem este reflexul privirii noastre.