Nu l-am cunoscut pe N. Carandino. Aș fi avut șansa să o fac în primii ani de după căderea comunismului, dar fascinația personalităților întâlnite atunci în primul cerc al Partidului Alianței Civice (Nicolae Manolescu, Dan Grigore, Ștefan Augustin-Doinaș, Mircea Ciobanu, Al. Paleologu, Mihai Șora, Neagu Djuvara, Stere Gulea, Ștefan Radof etc.) mi-a lăsat prea puțină disponibilitate pentru a privi în curțile vecinilor politici. În incandescența politică a acelor zile în care totul era de reconstruit, nu mi-a atras atenția nici volumul său de memorii, tipărit în condițiile terne, ponosite, specifice pieței editoriale românești de la începutul anilor ’90 ai secolului XX. Povestindu-i unui cunoscut încântarea pe care am trăit-o citindu-i amintirile republicate în ediția superbă a Fundației Academia Civică, mi-a povestit că l-a cunoscut, că era un fidel client al restaurantului Uniunii Scriitorilor și înainte și imediat după revoluția din 1989 și că el avusese ocazia să-i asculte aceste amintiri pe niște casete înregistrate, încă din ultimii ani ai regimului comunist. L-am invidiat sincer.
Noua ediție, realizată de venerabilul publicist Paul Lăzărescu, el însuși discipol al lui N. Carandino, este, cu adevărat, una de gală, care cu siguranță l-ar fi făcut fericit pe freneticul jurnalist de până la abdicarea M.S. Regele Mihai I. Pentru că textul este curățat de toată zgura edițiilor anerioare care, așa cum povestește Paul Lăzărescu în micul său cuvânt introductiv, l-a oripilat pe autor (de la nume proprii, riguros greșite, transcrise fonetic după casete într-o ediție americană publicată în anii comunismului și devenită, prin acest dezastru onomastic, inutilizabilă, la o postfață a ediției din 1992, din care autorul, aflat pe un pat de spital a tăiat nervos, cu pixul, pagini întregi) și, în plus, actualul volum este însoțit de un CD cu vocea autorului, copie a faimoaselor casete înregistrate în ultimul deceniu al puterii comuniste.
Două sunt elementele care scot acest volum din masivul contingent al memorialisticii carcerale care a inundat piața românească de carte în primii ani de după căderea lui Nicolae Ceaușescu: valoarea istorică și scriitura, stilul autorului. Firește, ele sunt îngemănate. Ca director de gazete, eminența cenușie a lui Iuliu Maniu în materie de presă scrisă, N. Carandino a cunoscut mai bine decât oricine specificitatea epocii și biografiile oamenilor importanți care l-au populat. De aceea este în situația de a putea să contextualizeze orice întâmplare pe care o evocă, să pună diverse comportamente în relație cu un întreg mod de viață al persoanei respective, să utilizeze acordul fin în judecarea faptelor, dar și să redea adevăruri istorice ocultate de propaganda comunistă, oferind, de fiecare dată, lista completă a participanților la evenimentele istorice în care a fost implicat. Elocvent pentru calitatea sa de martor bine informat este faptul că, în primele zile ale detenției sale la Sighet (deținuții nu aveau habar unde se află), era ridicat pe umeri de către un coleg de celulă pentru ca prin ferestruica ce dădea spre curtea interioară să urmărească plimbarea altor deținuți pentru a afla cine mai este închis acolo, el având reputația că este omul care cunoaște aproape toate chipurile. În momentul în care a început să le spună numele miniștrilor și generalilor pe care îi zărea în zeghe, colegii de celulă au început să se întrebe dacă nu cumva și-a pierdut mințile. Lunga sa experiență de ziarist îl ajută să discearnă esențialul, să nu se încurce în detalii inutile, să se exprime simplu și clar, fără patetisme și zorzoane stilistice care să împovăreze textul. De multe ori, chiar și în cele mai sumbre situații, găsește o notă de umor, o ironie subtilă care obiectivează textul. Excelent portretist, realizează niște schițe antologice. Un portret al lui Corneliu Coposu, realizat cu mult înainte ca acesta să intre în conștiința românilor drept „Seniorul” politicii românești din primii ani ai tranziției dă măsura preciziei observației lui N. Carandino: „Printre apropiații lui Maniu, întâi ca șef de cabinet și apoi secretar de partid pentru Ardeal, ca adjunct al lui Ilie Lazăr, cel mai înzestrat era Corneliu Coposu. Fost ziarist la Cluj, în redacția Patriei și în relații strânse cu ziariștii bucureșteni, el dădea seama de unele lipsuri ale celor de dincolo de munți și de interesul național și de partid ca elementele de încredere ale stângii « de dincoace» să fie captate și utilizate. Coposu purta pe un corp imens un cap de «bebe Cadum». Avea umor, era viu, generos, talentat și avea caracter fără să simtă nevoia de a-l afirma în fiecare clipă. A făcut totdeauna abstracție de interesul lui personal și a disprețuit vanitățile curente. Modestia lui era fermă, cuvântul lui angajant. Pentru atari calități dobândise prețuirea și încrederea deplină ale lui Maniu.” (pp. 25-26)
Alte portrete sunt scrise cu penița înmuiată în vitriol. Îndelung contestat, explicabil poate printr-o rivalitate de partid, printr-o mare antipatie personală sau, poate, printr-o simplă confuzie de persoană, este cel al istoricului Gheorghe Brătianu, expus în ipostaza caricaturală a unui soi de bufon pus să-i distreze pe gardienii de la Sighet prin umilințele la care se preta fără crâcnire. De altfel, fiul lui Ionel Brătianu chiar a murit la Sighet, iar celula în care s-a stins este astăzi loc de pelerinaj pentru turiștii Memorialului. Dar, iată cum imortalizează N. Carandino prezența istoricului Gheorghe I. Brătianu în penitenciarul de la Sighet: „Nu văzusem până atunci și nici până astăzi n-am mai avut ocazia să văd o ființă omenească ajunsă la un asemenea hal de prăbușire și degradare. Când era adus înapoi în celulă – și mi-am dat seama că era vecin cu mine – gardienii îl supuneau la tot felul de umilințe. «Ia stai pe vine, mă, și cântă cocoșește, hai să te aud!» sau «Dar pisica, dar câinele, ia spune mă, cum scheaună, cum latră?» Nenorocitul îndeplinea toate aceste ordine cu o îngrozitoare supunere. Nu mai era om. Era o fantomă. L-am privit și l-am auzit săptămâni de-a rândul. Sfârșisem prin a-l identifica. Era George Brătianu, profesorul, șeful de partid, fiu și nepot de statuie.” (pp. 148-149) Cum spuneam, familia Brătianu a contestat vehement acest fragment, iar fiica istoricului, Maria G. Brătianu a publicat chiar un volum de reabilitare a memoriei acestuia, cu titlul Gheorghe I. Brătianu, Enigma morții sale (Fundația Academia Civică, 1997).
Ca mulți dintre intelectualii formați în perioada interbelică, N. Carandino are un acut simț al onoarei. Este atent în permanență la gesturile celor din jur, denunță fără menajamente abandonurile morale (deloc puține și deloc lipsite de importanță în climatul dezumanizant al sălilor de judecată și al penitenciarelor din anii de început ai regimului comunist) și salută de fiecare dată, cu precizie, ținutele demne, mărturiile corecte, atitudinile senioriale. Chiar în boxa acuzaților fiind jurnalistul reacționează dur la mărturiile mincinoase sau lașe ale martorilor, fiind amenințat de procuror cu represiuni pentru „terorizarea martorilor”. Dar, explică N. Carandino, o lua mereu de la capăt cu aproape fiecare martor pentru că : „Era greu, de altfel să tac, ascultând cum nepoții lui Maniu îl înjurau pe Mihalache și nepoții lui Mihalache pe Maniu, cum generalii susțineau că îi învățasem să fie antisovietici și îndeobște cum o seamă de oameni mici deveneau, de voie, de nevoie, mărunți.” (p. 91) La antipod se află atitudinile demne, depozițiile oneste care îi stârnesc admirație și respect. Grigore Graur și Vasile Netea au dat depoziții curajoase în procesul lui Iuliu Maniu, iar Maniu însuși a fost pe toată perioada procesului un exemplu de demnitate și onoare asumându-și din prima secundă întreaga responsabilitate pentru episodul „Tămădău” și încercând să îi acopere pe toți ceilalți acuzați. De altfel, povestește N. Carandino, care a avut șansa de a-i fi aproape emblematicului lider țărănist în ultimele lui momente de viață (fusese mutat în celula lui Maniu pentru a-l putea îngriji când situația sănătății acestuia devenise dramatică și apreciază relația lor, cu autoironie, ca fiind cea dintre Regele Lear și un bufon), Iuliu Maniu nu a cedat nicio secundă de la principiile sale de viață. Povestește Carandino că, în închisoare, aproape fiecărui deținut i se promiteau facilități mai mici sau mai mari în schimbul unor cedări morale (să devină informatori, să scrie în presa de propagandă a regimului, să ducă muncă de lămurire printre deținuți etc.). Lui Iuliu Maniu nimeni nu a avut curajul niciodată să îi facă astfel de propuneri, ceea ce, crede memorialistul, este cel mai frumos omagiu care i se putea aduce. Iar momentele sublime de cavalerism și demnitate umană păstrate în amintire din timpul sinistrelor procese staliniste sunt, pentru N. Carandino, mâna întinsă de Iuliu Maniu mareșalului Antonescu, la procesul acestuia, precum și cea întinsă de Titel Petrescu lui Iuliu Maniu, când îi venise și lui rândul să fie judecat.
N. Carandino este mai degrabă un prozator decât un eseist. El descrie, mai mult decât analizează, nu este un obstinat al problematizărilor și al întrebărilor fără răspuns. Inclusiv judecățile sale morale sunt mai degrabă implicite, deductibile din reacțiile foarte sugestive ale personajelor în situațiile foarte complicate prin care trec. De aceea lectura are cursivitatea și claritatea unui film.
Nopți albe și zile negre de N. Carandino este o carte esențială pentru a înțelege complexitatea unor vremuri (excelentă descriere a perioadei dintre terminarea războiului și instaurarea comunismului (1945-1948) și cunoașterea personalității profunde a lui Iuliu Maniu, mai ales acum în anul celebrării centenarului existenței României Mari, al cărei ctitor a fost.
N. Carandino, Nopți albe și zile negre. Memorii din închisorile și lagărele comuniste, Ediție îngrijită de Paul Lăzărescu, Note de Andreea Dobeș, Fundația Academia Civică, București, 2017, 206 pag.