cronica literară
Irina Petraş

Intermitenţele morţii

Articol publicat în ediția 9/2018

Împrumut titlul cărţii lui Saramago (în varianta românească) fiindcă noua carte a lui Nicolae Stan, Agonia lui Constantin, este construită în seama unei morţi cu întreruperi şi prelungiri. Dacă luăm în seamă confesiunile prozatorului – „Toate scrierile mele literare au o notă de tragism subtextual, intuit, ascuns ca un sunet grav care de-abia se-aude. Din acest punct de vedere, cred că Faulkner a fost scriitorul care, în anii tinereţii mele, m-a influenţat decisiv cu Lumină de august, Zgomotul şi furia, Absalom, Absalom… Dar suprafaţa textelor mele este ludică, inventivă naratologic, uşoară, specifică «ideologiei» optzeciste. Această conjuncţie surprinzătoare între gravitatea destinului şi perspectivismul naratologic cu accente umoriste dă nota caracteristică prozei mele” –, am putea numi cartea şi „Moartea hazlie”. Fiindcă e o carte a morţii întretăiată de voci care pun în poveste, nu neapărat şi în abis, tot drumul spre moarte al protagonistului, inclusiv experienţa pre-natală, şi o fac după o schemă ingenioasă, dezinvoltă, gureşă, dar şi uşor obositoare uneori, căci inutil lăturalnică.

Cum spuneam scriind despre Ceaţă pe Tamisa, Nicolae Stan este un prozator entuziast, adică îndrăgostit la modul evident şi câteodată excesiv de libertăţile pe care i le îngăduie construcţia romanescă, mai ales privită, cu nostalgie şi cu o doză de încremenire în proiect, dinspre optzecism. Căci în Boare de Waterloo (în 1984, în chiar era desanturilor optzeciste), în romanele Aşezarea („roman al înstrăinării intelectualului într-un mediu constrângător”, zice N.S. într-o autoevaluare a parcursului său prozastic), Apa neagră (pe care autorul şi l-a dorit roman total şi s-ar putea să chiar fie), Evelyn. Roman mozaicat – cărţi bine primite de critică şi cu bune argumente –, verva/harul de povestitor, subtilitatea observatorului de lumi şi comunităţi, capacitatea de a reproduce voci, plasticitatea conexiunilor spaţio-temporale sunt vag subminate de neostoita şi, oarecum, întârziata frecventare a manipulărilor textuale. Cum cititorul de azi e departe de a mai fi un inocent, căci, conectat, blazat, excedat de „figuri” ale captării şi manipulării la care e supus zilnic din toate părţile, el nu mai gustă neapărat artificiile, fie ele şi foarte transparente (dimpotrivă, întoarcerea la povestea aşezată pare să-l atragă mai degrabă în ultima vreme, spun statisticile). Dubla privire exersată de autor în Ceaţă pe Tamisa („infraistorică, microexistenţială, unde se plămădesc plăcile tectonice ale lumii noastre; alta, supraistorică, de deasupra…, detaşată, masivă, implacabilă, dar posibil dreaptă…”) devine în noua carte una triplă, multiplă, ridicând la putere toate calităţile deja recunoscute de critică (abilitate narativă, inginerie textuală, textualism savuros, construcţie riguroasă, arhitectură, inteligenţă, umor, har). Însă „implantul instrumentarului textualist în povestirea tradiţională”, despre care vorbea Laurenţiu Ulici, este nu lipsit de riscuri. „Dexteritatea diabolică” a împletirii vocilor (Dan-Silviu Boerescu) poate incomoda chiar mesajul cărţii, îi poate nu obscuriza, căci lucrurile se limpezesc degrabă, ci deregla viziunea. Nicolae Stan scrie prea bine, prea uşor, cu o volubilitate dezlănţuită care iese câteodată, paradoxal, din limitele propriului proiect.

Tânărul arhitect Constantin Constantinescu se află în comă, în urma unui accident. Acesta e sâmburele poveştii. Agonia sa, ne demonstrează prozatorul de-a lungul celor aproape 300 de pagini, nu e a ultimelor ore/zile, ci a vieţii sale întregi. Nu neapărat în sensul lui Sein zum Tode, al morţii destinale, intravitale, ci în acela de personaj cu existenţă suspendată, fără proiect personal, şi comandată mereu din afară. Nemişcarea sa mută e suplinită de mobilitatea unor voci întretăiate, toate cu darul ubicuităţii, vizionare şi atotştiutoare, sfătoase, pedante, ironice şi gata oricând de aparteuri poematice. Viaţa eroului e recapitulată de mai multele intervenţii ale „străinei guri”. Propriile „amintiri” de dinainte de naştere sunt şi ele o străină gură, necesară în economia romanului pentru a verbaliza absolut toate etapele unei vieţi de muritor, chiar şi cele fără cuvinte la îndemână. Intervenţiile vocii de copil fără glas mi-au amintit comedia „Uite cine vorbeşte”. Naşterea ca părăsire a ocrotitoarei case amniotice sau ca expulzare brutală din adăpost e şi ea vorbită: „Ţip! Forma albă, lacomă, prea lacomă de mine, mă trage la ea, îmi rupe legătura mea nepreţuită cu vechea mea casă, cordonul meu de siguranţă. Acum sunt fără casă, alungat din ea într-o lume străină, singur. Mi-e frig. Ţip din nou! Carnea mea lucioasă, umedă, vineţie, se apără cum poate: s-a boţit în totalitate. Forma albă mă înveleşte cu ceva moale, în sfârşit plăcut”. Tot astfel, o voce de sus, „cu o răceală nepământeană”, sibilinică şi implacabilă, va certa personajul şi, prin el, rasa umană, în tonalităţi de verset: „Ce meşter perfid este timpul oamenilor! Cum îi mişcă el încolo şi-ncoace, la suprafaţă după dorinţele lor, în realitate după propria-i voce, îndrăcită. / Vă privesc de departe, cu ochiul meu copleşitor şi drept, şi nu vă-nţeleg. Şi te-ntreb. / De unde creşte-n voi atracţia pentru tot ce este greu, amestecat şi cât mai vizibil? / De ce vă sprijiniţi toată viaţa pe înclinaţii şi amăgiri ale inimii, ignorând sărbătorirea zilnică a atingerii pământului cel binefăcător?” Tot ea va pregăti intrarea altei voci în corul/canonul romanesc, cea care îi va şopti eroului întâmplările vieţii: „Ia seama, omule! Fereşte-te de profeţii falşi, nu-i lua în seamă. […] Dar eu sunt sfătuitorul tău nemilos. Şi-ţi zic. Nu-i asculta şi treci mai departe. Păşeşte şi înfăşoară-te şi căleşte-te în fumul, în praful şi-n focul pământului pe care-l calci. Întăreşte-te şi oţeleşte-te, muritorule, precum un clopot de bronz cândva înroşit, pe dinafară ca şi pe dinăuntru. În tine se vor duce lupte cumplite, care-ţi vor perpeli măruntaiele, fără să le distrugă. Ieşi din peştera ta călduţă şi stai în lumina grea şi limpede. Păianjen gânditor, Constantine! Ascultă-ţi povestea”. Această voce care alege persoana a doua e şi cea mai ofertantă epic, prin ea se vor traversa vârste, cu reuşite, încercări, iubiri, dezamăgiri; ea propune o biografie detaliată şi implicit analitică. Tot ea ţine cel mai aproape de povestirea tradiţională.

Toate aceste planuri şi voci compun o reţea/plasă încâlcită în care e ţintuit „păianjenul gânditor” şi pus sub reflectoare („Cum ştii, Constantine, sunt mai mult decât umbra ta. Sunt strecurat dintotdeauna în măduva oaselor tale şi-n purpuriul sângelui tău. Sunt acolo, aşteptând de la primul ţipăt pe care l-ai aruncat peste lume, sub biciul năpraznic al luminii”). În totul, o partitură hărţuitoare şi hărţuită de detalii, barocă, da, cum observă Ioan Holban în cuvântul înainte: „Un roman complex, dar nu complicat, dezvoltat pe mai multe planuri narative, structurate, însă, foarte strâns, în jurul unor teme care se regăsesc în poezia noastră şi în mitologia extrem orientală, într-o construcţie barocă.” Avalanşa de semne revărsată în pagină tulbură ochiul cititorului, iar melodia îşi pierde fluenţa sub şuvoiul vorbelor încântate de vălurita lor înaintare.

Recursul la mitologii colorează trimiterile la viaţa societăţii contemporane, aventurile galante se iţesc în pagină într-o colecţie de experienţe erotice, dialogurile sunt fireşti, dar cumva prea „meseriaşe”. Grijulia Patricia şi pretenţiosul Răzvan veghează asupra destinului odraslei, ca „să nu-i lipsească nimic”, nici măcar un limpede plan de viitor: „Voi intra la Arhitectură şi voi rămâne-n Bucureşti. Ăsta-i programul. Vi l-am spus deja de câteva ori. Şi, uite, pentru tine, pentru voi: în primăvară, voi merge la o pregătire intensivă cu orice mare profesor stabiliţi voi! Bine? Patricia a zâmbit larg, veselă, convinsă că lucrurile intraseră într-o zodie bună, în familia ei”. Autorul recurge, nu o dată, şi la condimente baroc-simbolice, la vedenii şi halucinaţii incluse bulucit mozaicului romanesc. Arătarea care-l aşteaptă pe erou pe o bancă, de pildă, e receptată ca în coşmar, cu detalii încălecate, cu anamorfoze vag dătătoare de fiori: „La început, ai crezut că-i un cerşetor nou, aşa cum apare câte unul, brusc, din mulţimea proletară aflată-n creştere a oricărei urbe. […] Insul avea un singur ochi deschis, stângul: cenuşiu, cu o tonalitate lugubră. În locul celuilalt, pleoapa era lipită direct de marginile orbitei, acoperind o zonă goală şi umedă la extremităţi. Acolo, praful zilei, odată infiltrat, se prefăcea într-o pojghiţă fină de mâzgă, secretată continuu de sub găvanul închis. […] Întreaga lui faţă îi era funebră, nefastă, lipsită de distincţie, ca şi cum ar fi fost mânjită cu funingine ştearsă, din care rămăseseră urme grele. […] Nu te-ai săturat, un timp, de spectacolul acelui chip unic, aşa c-ai urcat din nou, acaparat, către urechile lui mari, clăpăuge şi păroase. Contemplându-le, nu te puteai împiedica să gândeşti că ele, în mod evident, prin mărimea şi carnalitatea lor neobişnuite, suplineau absenţa de-acum ştiută de la nivelul ochilor. […] Acolo, în acele catacombe la vedere, intrau, ca într-o pâlnie uriaşă ce capta tot universul vizibil, sunete de tot felul, multe aflate la distanţe considerabile, de la simple ciripituri sau mormăieli, până la fraze clare, limpezi, în orice punct cardinal s-ar fi aflat toate. Acolo, fără îndoială, se afla mereu în funcţiune o armă redutabilă.” I se adaugă o „traducere” simbolică, parţială: „Şi brusc, fără noimă, mintea mea e cutreierată de vedenia cea mai puţin aievea despre care s-ar putea vorbi: figura lui de ţap zburlit, cu ochii lui stinşi, dar parcă prezent, cu pasul lui liniştit, de stăpân, zboară peste o mlaştină mare şi urât mirositoare, peste un foc ce pârjoleşte totul în faţă, peste o mocirlă sulfuroasă plină cu sânge, peste o apă ce bolboroseşte neîncetat, fierbinte, peste o vale necuprinsă, acoperită cu fum şi aburi de pucioasă – iar el, acel personaj de prost-gust, acel personaj medieval pare acum suveranul ales al acelor ţinuturi nemaivăzute pentru pământeni, cârmuitorul lor crud şi neînfrânt, dintotdeauna.” Secvenţa poate fi ilustrativă pentru maniera de a scrie a lui Nicolae Stan: foarte liberă, de o fluenţă alunecoasă, aglomerată, ambiguă, alternând „realităţi” cu fantasme, înălţând arhitecturi pentru a le distorsiona cu avalanşa detaliilor.

Cartea se încheie în acelaşi ton. „Moartea e un simplu nume iscat în creierii şi-n simţirile celor înspăimântaţi”, un nume care poate fi, desigur, adjectivat la nesfârşit, cu iluzia (mereu ironică în subtext) a reînvierii: „Sunt învăluit în lumina albă. Simt cum atomii corpului meu eteric se relaxează, îşi desfac fără grabă chingile, pentru o iminentă eliberare” „sub pacea luminii violet”.

Nicolae Stan, Agonia lui Constantin, Editura Junimea, Iaşi, 2017
(Cuvânt însoţitor de Ioan Holban), 296 pag.