cronica literară
MIRCEA V. CIOBANU

O RETROSPECTIVĂ SUCEVEANU

Articol publicat în ediția 9/2018

O antologie de autor e ca vernisajul unei expoziţii retrospective: poţi urmări evoluţia artistului, obsesiile, laitmotivele, diversitatea formelor (solicitate de timpurile şi stilurile frecventate), jocurile şi experimentele („căutările”). Lui Arcadie Suceveanu, un poeta ludens, i-a plăcut dintotdeauna să se joace de-a poezia (şi să construiască jocuri poetice). Dar el e şi un poeta doctus, etalându-şi lecturile şi trofeele-dovezi ale incursiunilor artistului în cultura lumii. Apoi, desigur, un poeta faber, construind lumi, dar şi modelând, migălos, pedant, ingenios, artificii poetice. Fie că-i vorba de neliniştile romantice, fie că de stările nevrotice ale modernismului sau de reciclajele decadente (şi stilate) ale postmoderniştilor (şi chiar de preaplinul gravelor stări elegiace – aparent lipsite de artificii – din ultima epocă) – construcţiile sunt lucrate cu migala şlefuitorului de lentile.

Poetul debutează într-un fel de atmosferă neoromantică, se regăseşte un timp în cristalinele şi recile construcţii neo-parnasiene, dar este tot mai mult contaminat de respiraţiile dramatice (dublu dramatice: criza lumii şi a identităţii, dar şi crizele limbajului) ale modernismului: „din amprentele tale digitale voi face/ icoane naive pe sticlă./ Îţi voi trage la linotip/ cu litere roşii de plumb, speranţele…” (Scrib îndrăgostit).

O etapă a evoluţiei cuprinde onirismul (înglobând şi suprarealismul, care are alte resorturi, dar e din acelaşi univers al visului), inteligent, ludic, ironic. Şi aici mă gândesc la Maşina apocaliptică, Cafeneaua Nevermore, Corabia lui Sebastian Brandt, Cavaletul Înzadar sau Apocalipsa trecea prin oglindă, jocuri superioare, poetice, dar oricum jocuri. Ale imaginaţiei şi ale virtuozităţilor textuale, ce amintesc nu doar de părinţii onirişti şi suprarealişti, ci şi de buneii dadaişti: „O, când dădea el cu zarul/ se stingea în Alexandria farul/ şi prinţul Assurbanipal/ cădea ca secerat de pe cal/ şi adolescentele mioape şi fără de sutiene/ erau cuprinse de spleenuri baudelairiene” (Cavalerul Înzadar). Originile acestor lumi sunt nu doar vechi de când lumea, ci şi categoric culturale, livreşti: „… şi cobora să-l admire/ pe cavalerul cu nara subţire/ ce-avea un Zar armonios şi fosforic/ lucrat din osul ţestei lui Yorick”.

Mai târziu, poetul devine poate cel mai plenar reprezentant al optzecismului basarabean, abonat la tehnicile postmodernismului (onirismul său de sorginte dimoviană era doar un prim pas). Dar nu aici este punctul terminus al acestei evoluţii, poetul regăsindu-se azi într-un stil sintetic, mai curând elegiac, al unui lirism pur.

Harta, precum şi „registrul stării civile” al lumii create de A. Suceveanu sunt pline de denumiri exotice, dar atât de familiare. Expoziţia retrospectivă ne prezintă astfel şi localitatea sa de baştină Suceveni (alături de Cernăuţi), şi Magdeburg (cu faimoasele emisfere), şi un local virtual (dar nicidecum ireal) precum Cafeneaua Nevermore, şi Golgota (cu „arhivele” ei), şi [eterna, dar şi „noua”] Danemarca, şi Corabia [lui Sebastian], şi Ultima moară de vânt; iar personajele se numesc Cavalerul Dada, Cavalerul Florii de Mătrăgună (dar şi Cavalerul Înzadar); [Ucenicul lui] Homer (dar şi [râul lui] Heraclit), Locomotiva Stevenson, Robinson, Erasm, Godot, Rimbaud, Hamlet, Democrit sau bufniţa [lui Ioan Flora, dar cu ecouri din Bolintineanu, desigur]. Parada (da, de erudiţie!) se va încheia, frumos, la mansardele Parisului (cu Cioran şi cu Van Gogh, cu Sena şi – desigur – Moulin Rouge)…

Nu sunt de neglijat nici poemele „social-politice” şi existenţiale (volumul Arhivele Golgotei, dar şi Eterna Danemarca): „Acest timp mâncat de spaţiu,/ Acest spaţiu ros de timp/ Sunt chiar viaţa mea: un limb/ Al mişcării fără saţiu/ […] Emisfere, vai, deşarte/ (Cum le-ai zis?) de Magdeburg,/ Ce le-adună şi desparte/ Prins de joacă, Demiurg.” (Emisferele de Magdeburg). Frumos acest contrast dintre o lume sumbră, vanitoasă şi cumva lipsită de sensuri şi un Demiurg jucăuş, aproape diabolic, care face ca această „comedie” să prindă mişcare şi rost.

Previzibil, poemele existenţiale vor obţine [un alt fel de] substanţă şi [un alt fel de] consistenţă în cărţile de mai târziu (de fapt, în cele mai recente). Vor fi altfel, vor porni de la dureri personale, de la praxisul vieţii, nu din cărţi. Suferinţele mamei zbătându-se între viaţă şi moarte (poemul Cucul din cusătură, cu o metaforă zguduitoare, memorabilă, în final: „Afară, iarba/ se izbeşte de prag şi izbucneşte/ în lacrimi”) va potenţa durerea pierderii tatălui, plecat mai demult dintre cei vii (Păhare vărsate peste faţa de masă), iar propriile dureri, trăite acut pe patul de spital (Bufniţa poetului) îi readuc în memorie suferinţele prietenilor, devenind catalizator al acestor stări. Plecarea mamei în lumea celor drepţi amplifică ecourile elegiace ale durerii despărţirii de oameni dragi: Variaţii pe tema poeziei cu ochi albaştri (un bocet folcloric pentru Grigore Vieru) şi Cântec de trecut Styxul, un fel de elegie rock în memoria lui Eugen Cioclea.

Este interesant să observi cum experienţa livrescă se suprapune pe cea empirică. O evanghelică (după Ioan) expresie: „Săvârşitu-s-a!” e surprinsă în limbajul poetic şi totodată uzual, cotidian: „Ai terminat de murit, Mamă,/ de-acum nu mai/ mori”. Săpatul gropii este, deopotrivă, de o concreteţe zguduitoare, dar şi joc al experienţelor livreşti: „Groparul Florea se arată mândru/ de groapa pe care a săpat-o/ adâncă şi dreaptă/ «N-ai dat de tata?», întreabă sora hamletian”. Iar cimitirul însuşi, într-o imagine universală şi atemporală, ne trimite şi la Liliecii lui Sorescu, dar şi la filosofiile existenţiale dintotdeauna: „Satul tău de altădată s-a mutat/ sub iarbă şi se numeşte acum/ satul celălalt – / singura unitate teritorială/ care în acelaşi timp există/ şi nu există sau, mai exact,/ există deodată în două lumi,/ ca flacăra şi cenuşa aceluiaşi/ foc”.

În această Retrospectivă Suceveanu, vizitând, în săli alăturate, imagini din diferite epoci create (sic!) de poet, devin interesante nu doar liniile de forţă, stilurile şi mărcile „evoluţiei”, ci şi, privite cumva sintetic, artele sale poetice, unele dintre ele surprinzătoare. Acest permanent interes faţă de teoriile literare expuse poetic (în esenţă, un divan al poetului cu poezia), e o confirmare a calităţii de poeta faber: constructor de poezii şi, concomitent, de-constructor de poetici. Multe texte de acest gen sunt prezente chiar în volumele de început, precum Ţărmul de echilibru (1982): „Eram o ceată de inşi transparenţi,/ un fel de visători de profesie,/ avangardişti miopi/ cotrobăind prin garderoba literaturii,/ scribi jerpeliţi lucrând/ la Cartea Nimicului “. (Ucenicul lui Homer – I).

Cavalerul Florii de Mătrăgunăvisează lumea/ de parcă ar inventa-o”. Scrib-ul îndrăgostit hiperbolizează osteneala creaţiei: „o viaţă, două sau trei voi munci/ la transpunerea ta în imagini./ Îţi voi caligrafia visele, unghiile, dinţii…”. Jocurile acestea nu sunt lipsite de ironii şi de nostime situaţii parabolice sau anecdotice. Calitatea de poeta ludens e şi aici, în gravele imagini de geneză a Creaţiei (amintindu-mi, surprinzător, de Colonia penitenciară a lui Kafka): „Iată ghilotina,/ zise Profesorul./ Totul e să poţi să-ţi ţii cu o mână capul/ şi cu cealaltă să acţionezi manivela,/ să fii în acelaşi timp/ şi victimă, şi călău./ […] La urmă, Profesorul/ îmi culese capul de jos,/ mi-l puse la loc/ şi-mi zise:/ „Acum descrie tot ce-ai simţit!“ (Ucenicul lui Homer – II).

Aceste preocupări pentru mecanismul scrisului, monstruoase, faustice invenţii, vor naşte – într-o trecere spectaculoasă de la eleganţa poeziei haute-couture la uimitoarele construcţii hi tech – adevărate poeme antologice, precum Maşina apocaliptică: „La drept vorbind, iubit cetitor, mă şi tem/ să te invit în atelierul mecanic/ al acestui poem/ pe cât de lucid pe-atât de halucinant.” Va urma o enumerare de „topoi” (şi mutaţii) ale universului poetic, de la „întreg Babilonul”, „Galilei încolţit de comete”, „o fântână topindu-se de sete” sau… „Evul Mediu dansând rock-n-roll” şi până la „o biserică trasă pe roţi/ de triburi păgâne de vizigoţi” sau „munţii Carpaţi traşi în judecată”. Imaginile sunt fascinante, dar jocul e sublim mai ales prin implicarea cititorului (da, în manieră postmodernistă): „iată-te şi pe tine, iubit cetitor,/ apărând în peisaj/ prins în mecanismul meu delirant”, un mecanism nelipsit de riscuri, tocmai prin acest diabolic joc cu imaginaţia, cu virtualitatea artei: „ca nu cumva, de prea multe imagini,/ să se deregleze sistemul/ de semne şi numere criptice/ al superbei Maşini apocaliptice”.

Vanitatea şi supliciul literaturii, orgoliul şi responsabilitatea literatorului vin (în ultimele cărţi) complementare acestor arte poetice, acestor meditaţii lirice asupra liricii: „Vina va cădea pe mâna care scrie:/ cârtiţă oarbă, câine negru al inimii,/ ea întotdeauna a împins cuvintele/ până la ultima lor consecinţă/ ei niciodată nu i-a păsat de inocenţa/ paginii albe…” ( Mâna care scrie).

Poemul care dă titlul antologiei de la Junimea e şi el din registrul artelor poetice: „Mă-nvăluie Parisul într-un parfum d’antan. / La fiece mansardă e masca lui Cioran. / E tristă seara, rece – o ceaţă luminoasă. / Criza-mi zvâcneşte-n unghii, adusă de acasă. / Stau la taifas cu zeii teraselor, îi rog / Să-mi dea să trag din pipa ceţoasă-a lui Van Gogh.” Atmosfera e de Paradis artistic, actul creaţiei urmând firesc, implicit şi chiar inevitabil: „În jur e-un şarm de chintă regală. Şi mult fum. / Iar Sena curge, curge în ochii mei de-acum. / Şi cad (din nou!) în rimă, în «joc secund, mai pur». / (Bonjur, tristesse! Can-canuri şi vechi iubiri, bonjur!). / Scriu scurt, pe şerveţele. Iar în Lapin Agile / Invit bătrâna Artă la ultimul cadril. / Şi ora este şapte, şi ora este nouă, / Şi timpul în oglinzi poartă o mască nouă. / Golit, paharu-mi pare un U rimbaldian… / Mă-nvăluie Parisul într-un parfum d’antan!”

Uşile expoziţiei se închid aici, camera de filmat se retrage, prinzând în rama uşii o vedere de ansamblu, toate tablourile devenind, brusc, verticale. În hol – cuprinsul-catalogul expoziţiei, ca un ultim poem (un titlu de poem – un vers). Ca un meniu în care se îmbină uimitor deliciile bucătăriei clasice cu ciudăţeniile din bucătăria moleculară.

Arcadie Suceveanu, Căzut în rimă la Paris.
Cuvânt însoţitor de Nichita Danilov, Junimea, 2018, 240 p.