poeme
GHEORGHE VIDICAN

poeme

Articol publicat în ediția 9/2018

ALTEȚA SA REGALĂ

privind depărtarea ca pe niște ecouri plecate de acasă câteva zdrențe în ruinele castelului

străzile întortocheate ale zâmbetului tău pline de tăceri

două umbre ale magnoliei din curtea casei șicanează răsăritul soarelui

trupul meu fără umbră trupul tău fără umbră pe eșafod două umbre

peste acoperiș ritualuri îmblânzite de frica iepurelui

necunoscutul din mine dă mâna cu necunoscutul din tine interdicții de circulație

plecările noastre despărțirile noastre erori umane pline de noi

buzele tale își focalizează sărutul pe zbaterea metalică a unei semințe ascunse în trupul meu

ne izbim ritmic de maluri

se face senin în bastonul mareșalului trupul meu semn de întoarcere în trupul tău

moștenirea maternă a purificării sângelui duc fetele de măritat prin placenta sărată a sufletului

obezitatea buzelor fum înmiresmează sărutul

luntrașii își aruncă agoniseala în lacrima mamei

pleoapele noastre împovărate de somn lătratul câinilor ascunde luna

găsesc drumul spre noi cele trei ceasuri rele

m-am născut în lacrima mamei plin de revoltă

lampa din pridvor împrăștie întunericul

dangătul clopotului în turla bisericii sugrumă parfumul preotesei

un ecou sângeriu în ochiul copilăriei

trunchi de copac icoane

a murit lătratul câinelui

îmbătrânim în trăsura fără armăsari

frumos răsăritul curcubeul plânge carismatic

mahmură clipa își pune busuioc în șapcă

amintirilor le cad frunzele pe jos

nu vă așezați pe umbra mea

are colțuri care strigă

durerea își ia rămas bun de la mormântul mamei

în cafeneaua din centrul vechi regina maria zgribulită în lătratul câinilor mă sărută

soldatul moțăie în jilțul domnesc

păstrez fotografia cu sărutul reginei ca pe un imperiu de necucerit

în buzunarul postbelic al bunicului locuiesc câteva croitorese cu miros de cafea

înghionteau răsăritul soarelui cu frumusețea lor

dimineața vine la marginea lacrimei

buzele lor vindecă tinerețea alteței sale regale

ne îmbrățișăm trecutul în frica iepurelui

îmi faci semne cu mâna

trupul meu trage cârciuma la mal

alteța sa regală înconjurată de pești multicolori navighează prin noi

nesfârșită plantație de umbre prin ochiul ciclopului

puzderie de lacrimi în răsăritul soarelui

femeile sunt viețuiri fără umbre se furișează în mine

piatra a înflorit în ecoul sărutului

singurătatea licitează liniștea sângelui tău

alteța sa regală prin castroanele soldaților

trasul cu praștia în geamul bunicii o probă olimpică

trupurile noastre aproape-departe de noi

alteța sa regală o fărâmitură de gălăgie în ochiul dansatoarei la bară

CRIȘUL REPEDE

prin zid trece ecoul buzelor tale abisul tăcerilor un imens câmp de luptă frică a nimicului

umbra se târăște ca o omidă de fluture prin frumusețea dimineții

rămâi nemișcată în căușul palmei lacrima își acoperă ermetic foșnetul

milimetric o picătură de sânge cade din noi stângăcia primului sărut

disciplinat răsăritul usucă stropul de rouă instinctul matern al lacrimei o mașinărie a viitorului

frumusețea dorinței atinsă de răcoarea buzelor naște o gură plină de noi

lașitatea trecutului ne urmărește viitorul

autocontrolul o bastilia în ruină

miroase curgerea ierbii peste pielea dealului ne întinerește oboseala

plictisiți ne plimbăm prin noi

tu ești timpul pe care îl tai în felii

apa rece a crișului repede ne împarte șoapta în ecouri

dincolo de liniște un crochiu cu podul centenarului

răsăritul devastat de feminitatea viitorului

în găleata plină cu lacrime mama își spală ochiul de povara trecutului

manipulări în răcoarea apelor

crișul repede un șuierat de șarpe prin gălăgia pruncilor

sentimentul evlavios al sărutului o mașinărie a vremii

umbra schizofrenică a bunicii urcă lătratul câinilor în tramvai

călătorii se scaldă în lătratul lor

imprecizia foamei scormonește prin tomberoane

matematic doi cu doi fac trei

trupul tău o omidă de fluture virtual

trupul meu guri de timp face găuri în asfalt

trecerile de pietoni niște degete cu apetit sexual

crișul repede înăuntru femeie în afară bărbat

instinctul matern al lacrimei animalica beznă a dimineții

alungă răsăritul în măcieși

ne ating stropii de rouă tălpile cu verdele ierbii răcoarea ei umple de bunăstare crișul

gura imensă a sărutului un sfârșit fără sfârșit

peste ochi se întinde gălăgia pruncilor

circumferințe tinere ale lacrimei

suntem luciu de apă

crișul repede abuzat de liniștea dimineții

pasajul vulturul negru încremenit în răsăritul soarelui

amprentele noastre sub pașii trecătorilor

descărnează pescărușii de foame

prin zid trece ecoul buzelor

tăcerile un imens câmp de luptă

frici ale nimicului

crișul repede înconjurat de copaci virtuali cu fericiri virtuale pe crengi dimineți virtuale

trupurile noastre revoltate pe trufia răsăritului aleargă prin tufa de măcieși

trecătorii cu umbrele compacte se țin de mână într-o gară fără peron

ne târâm ca o omidă de fluture prin frumusețea dimineții

distanța dintre gânduri ne înjumătățesc instinctele

îmbrăcând forma erotică a eșecului crișul repede curge prin cântatul cocoșilor

lătratul câinelui duce luna la culcare

pasajul vulturul negru plin de trecători înfometați