poeme
SIMONA-GRAZIA DIMA

poeme

Articol publicat în ediția 9/2018

1918. Limba română lua auspiciile

Bucureștiule, văzut de viitorul rege prima oară,

păreai o nouă Romă, latentă, somnoroasă,

titan cu vag profil roman și trup de bivol înecat în ape.

Dincolo de cei ce întreabă ori se-ndoiesc,

de cei predați de bunăvoie timpului,

locuitorii tăi, acei celeres pripiți și vijelioși,

s-au arătat, neîndoielnic, mai bravi în cereri

decât rudeniile intimidate de supuneri,

cu ochi răciți de suferință, și au avut

acel curaj de-a merge înapoi pe fir,

spre a reface din instinct punctul zero-al istoriei,

Alephul unde se poate reîncepe, iar existența se reia,

curată, cu totul înnoită. Fără a lua seama la sceptici,

au aprins fitilul ficțiunii și-al visului, au deschis ochii dragonului,

într-o țară deseori tristă, dar prometeică, timidă și vocală,

deloc lipsită de capcane, umilă cum nelimitată, necoaptă,

pritocită și stând dreaptă, asemeni

unei Rome somnolente, căzută-ntre mlaștini pe gânduri.

Nu ne interesează controversele, au zis ei atunci,

spunem la fel astăzi – a te uni cu ai tăi nu e o

construcție intelectuală, a da chip unei țări

înseamnă a găsi nervurile frunzei, a desena

un fel de-a fi curgător și melodic, un curs de apă-nchegat

între maluri, printre teatre de luptă și jocul puterii,

vijelios și proaspăt, înfiripat, spre unanima uimire,

din emoții taxate drept ridicole. Mare de la început,

în pofida vremii care a rupt apele fluviului în râuri.

La acest unu imponderabil am revenit, la casa primitoare

pe timp de arșiță, unde intrăm spre-a odihni-n răcoare,

doar cu un evantai și umbra. Astfel ai spulberat, cu

odăile tale glorioase, dulcegăria mitului. Cu oase obosite

de drumul istoriei, creștem în tihnă înăuntrul tău, fără-a ne sinchisi

de-ndoială și cutremurul păcătos al minții. Refacem familia

risipită, regăsim o mireasmă, un fel anume de-a mângâia floarea,

de-a numi leacurile, reconstituim mireasma ospățului,

cu toți ai casei strânși în jurul mesei,

sub reînviatul smochin Ruminalis.

Căci fulguiseră lent, pe neștiute, în pustiita grădină romană,

credincioasele mirodenii, pe-același pătrat al solului ca-n vechime.

Țară în formă de inimă, tărâm neatins,

din suflul bucuriei slobozit,

cu grijă-nconjurat de semne de hotar,

adăposteai o nație zgomotoasă și cât

de-nsingurată, fără să știe, între neamuri

pentru care patima și izbânzile tale

nu înseamnă nimic, zgomotul și dezbinarea

ți le auzi doar tu.

Te laud însă ca pe-un arhaic personaj de comedie antică,

tenace performer pe dale de piatră, cu surâsul arhaic încă pe buze.

Fiindcă românii, nu rareori loviți de soartă, dar

retreziți la viață, au fost descriși de călători străini

drept ființe uimitoare, în stare să abandoneze totul,

dar limba nu. „Pentru păstrarea ei sunt în stare de

orice sacrificii”, s-a remarcat. Și învrăjbiții

ei locuitori sunt una, chiar de nu știu, corabie

călăfătuită în privire și navigând în ea, în văzul cosmic

unde postura de român nu-nseamnă vanitate, ci voia

de a fi așa cum simți și cum ai moștenit. Da, cei ce nu

se-atingeau unii de alții erau una, păstrau în chivot

cuvinte sacre, văpaie în opaiț. Rufoși ori eleganți,

purtați de-un fir de cuviincioasă inconștiență,

până la unul, unirea o pritoceau în sine, în gândul

ca o căptușeală de piele-ntoarsă, dat apoi limpede pe față.

Noi, cei de azi, eram acolo și-am privit,

nevoia de ritual, de mistică întemeiere,

se împlinea: augur ascuns în văluri,

limba română lua auspiciile,

desena pe cer dreptunghiul, rama

unde urmau s-apară vulturi.

Raze de lună

Strângi pumnii în bătaia lunii.

Cineva încearcă, încărcat de unelte și

otrăvuri, s-ajungă la tine, urcând

printr-o mașinărie complicată, infinită.

Nici noaptea nu se potolește,

trosnetul sec răzbate-ntruna.

Dar apa din jurul casei e nămoloasă

și caldă, ființe verzi dorm legănate

în valurile ei, incoruptibile.

Sună hazliu, în calm și-n întuneric,

istovitul melc de metal,

călcat cu ambițioasă trudă.

Și-n loc să se apropie de tine, mersul

prin hrubele întortocheate se tot

îndepărtează. Cineva își pierde timpul,

consimte să se lase legat,

să scormonească-n vid

cu ochii sterpi, tocmai acum,

în bătaia nelumească a razelor.

Începe-ți somnul,

nu te va găsi niciodată.

Exercițiul pustiului

Gata cu preasfioasa reverență

de-nduplecat neantul! am strigat

și ne-am șters de miere pe mâini.

Dacă e semn de pustiu, să vină

și să domnească-n toată puterea cuvântului!

Și i-am făcut loc să năvălească după voie,

cu tot cu spațiul său feroce. Ne-am dezvelit

ființa până la flacără, flori plutonice

ne-au irumpt ici și colo pe trup, așteptam

în liniște, înăuntru era Inima, iar noi, obscurii Ei

fideli, credeam în mântuirea prin ardoare.

Acolo unde-i doar lut golaș, măruntele ghirlande

au s-apară ici și colo sub ochii pietrelor,

și-au să indice poarta, de dinainte

știută-n vis, iar prin joncțiunea

dintre lumi, corole vor sui prin succesiuni

de zăcăminte, dinspre fundația de otrăvuri

prefăcute-n fericire de iubirea celor de la suprafață.

Iar abundența fructelor acestei recunoașteri dintre diurni

și subterani va fi nelimitată. Am viețuit mult timp

dezaripați, aproape-n vid, vom spune, fără bunăvoință

ori alt atu decât lumina vorbitoare, și fără hrană, dar

Inima lucra, iar când cuvântul mătură nisipul,

dezvelind tăcerea, a fost așa cum am visat.

Așteptare

Germeni doar ațipiți,

triști, muzicali în întuneric,

de-a valma pe un raft umil,

copți ziua de căldura fără suflet

și, noaptea, pe miriști,

de vântul fără minte,

hoinari pe calul vremii, orbi,

fără glas, neîntrupați încă –

le spun: nu v-am uitat,

sunt Domnul vostru,

dar nu vă pot boteza,

e prea devreme,

fiți fără grijă,

am să v-arăt la timp și lumea:

cât nu vedeți,

nici n-ați pierdut nimic.

Sol natal

Trădându-mi patria sufletului,

devenisem matematician,

să mă confund cu tine prin știință.

Vai, cât mă înșelam,

nu precizia e calea spre tine.

Inutil de tăioasă lama demonstrațiilor,

înnebunitor de încete convoaiele cifrelor,

doar ca să întrezăresc o clipă

rubiniul inimii tale.

Tot din propria-mi trădare,

m-am făcut explorator.

Am revenit târziu din deșert

cu o dungă de nisip

la colțul ochilor înverziți,

doar să descopăr,

după atâta mers,

cât îți semănam,

deși uitasem tot ce-am văzut.

Gândul la tine mă transformase,

luptam ca străvechii ostași

cu proviziile-agățate-n copaci,

să fie victorioși ori să piară –

aidoma lor, nu mai aflam cale

de-ntoarcere din acest curs

și m-am trezit, eu, desțăratul,

că-s făurit din punctiforma

bogăție a solului natal.

Banchet

Azi am băut

pentru cupa fărâmată,

am cinstit vinul scurs în pământ.

Fără împotrivire, senin –

fiindcă știam: tăinuisem cândva

numele păcii, la poalele

muntelui încremenit.

De aceea-ndur acum

să fiu fântână ziua,

la cheremul setoșilor.

În agonie, zâmbesc lumii și soarelui.

Iar noaptea, în adăpost, visez

deplinătatea puterilor.

Nod

Toată gingășia și răsfățul acestei lumi

n-au putut-o reține aici pe zmeoaică,

soarele judecății lucise. Înainte să piară,

apucă totuși s-arate cu degetul

spre-ascunzătoarea comorii.

O cucuvea se prelinse pe lângă etajul 66

al zigguratului unde tocmai lupta pentru viață

și strigă, privind țintă. În clipa aceea

iazma se duse, cu ochi disperați.

În urmă-i rămaseră vii

doar scenele spălatului lânii în cazane uriașe,

iar în ogradă, o ceată de animale sălbăticite,

pe care nimeni nu le mai putea struni.

Casa pustie, în curs de dispariție, degeaba aștepta.

Lăsă multe lucruri neexplicate.

Copilul ei bestial, feroce, prăbușit alături, nu pricepea

nimic din cele petrecute: în interiorul fortăreței lor

fusese perfecțiunea însăși, dar, iată,

moartea venise dinafară cu toate drepturile,

și retezase nodul, fără protocol.

Eliberare tăcută

E magic văzul,

dar credem

în cei ajunși

dincolo de el,

într-un ochi închis,

unde-și ating apogeul,

înfloresc și nu le pasă

că și-au îngropat

și vlaga și noblețea

în vid, subpământeanul

aer. Ei sunt acum

o sferă văzătoare,

o bură de miere-n ușoară

așternere pe genele

pașnice ale prizonierului

adormit, ca pe o pajiște,

în temnița cu gratii

subțiate, albite încet –

firave petale de cicoare

ale tăcutei, frățeștii eliberări.