Considerat de Harold Bloom unul dintre cei patru mari romancieri americani ai prezentului, alături de Thomas Pynchon, Philip Roth şi Cormac McCarthy, dar fiind privit cel mai adesea drept un reprezentant mai puţin canonic al postmodernismului, Don DeLillo se individualizează, pe de o parte, prin faptul că, spre deosebire de alţi scriitori etichetaţi ca „italo-americani”, cum sunt Mario Puzo sau John Fante, nu îşi construieşte cărţile în jurul imaginii imigranţilor italieni sau al grupurilor etnice din metropolele americane (doar în Underworld apar asemenea elemente), iar pe de altă parte, pentru că a refuzat sistematic încercările criticii literare de a-l încadra cât mai exact într-un anumit model cultural: „Prefer să nu fiu etichetat şi inclus în astfel de categorii. Sunt romancier, punct. Romancier american.”
Afirmând că singurele influenţe pe care le recunoaște în opera lui sunt expresionismul abstract, anumite tehnici cinematografice şi muzica de jazz, DeLillo tratează, în majoritatea cărţilor sale – de la Americana (1971) sau End Zone (1972) şi până la The Names (1982), White Noise (1985) ori Mao II (1991) – teme legate de imaginea societăţii de consum, pierderea treptată a vechilor valori ale lumii americane şi înlocuirea acestora cu simulacre media, dezintegrarea şi posibila (sau imposibila) reintegrare / reîntregire a familiei în contextul unui univers marcat de false valori academice sau morale. Zgomotul alb aduce în centrul evenimentelor – şi, fapt notabil, ori de câte ori cititorul se aşteaptă mai puţin – un inedit „personaj”, care îşi rosteşte întotdeauna replicile în cel mai impasibil mod cu putinţă: televizorul. Oarecum pornind de aici, în sensul că mizează mult pe strategii vizuale, dar și îndepărtându-se de majoritatea procedeelor pe care le practicase până atunci cu succes în romanele anterioare, construiește DeLillo textul cărții sale intitulate Omul căzător (Falling Man), apărute în anul 2007 și centrate pe evenimentele tragice petrecute în ziua de 11 septembrie 2001, înainte și după prăbușirea Turnurilor Gemene de la New York în atentatele teroriste care au îngrozit America și întregul mapamond (care, în paranteză fie spus, urmărea la televizor, în direct, dramaticele întâmplări).
Fără îndoială, au existat în ultima vreme şi alte tentative de a aborda probleme dintre cele mai diverse ale lunilor sau anilor care au urmat atacurilor teroriste ce au distrus Turnurile, iar acestea au fost concretizate, în literatură, fie la modul mai degrabă sentimental, dacă avem în vedere romanul lui Jonathan Safran Foer, Extrem de tare și incredibil de aproape, fie la cel foarte elaborat în privința strategiilor narative utilizate, dacă ne gândim la Netherland al lui Joseph O’Neill. Falling Man, cartea lui Don DeLillo, mergând, până la un punct, pe linia lui Ian McEwan din Sâmbătă (și nu numai), aduce în faţa cititorilor altceva. Nu neapărat un text care să se pretindă a fi deţinătorul adevărurilor unice despre „noua epocă postapocaliptică”, ci un roman bine scris, cu nerv şi cu inteligenţă, dar demonstrând, deopotrivă, capacitatea autorului de a combina, atunci când e nevoie, o doză de lirism cu una de ironie muşcătoare. În plus, Omul căzător este, în egală măsură, un text despre marele oraş, surprinzând, cu atenție și cu înțelegere, viaţa la New York – înainte și după catastrofa din 11 septembrie.
Cartea începe cu prezentarea lui Keith Neudecker, protagonistul care se află în Turnul de Nord în momentul producerii exploziilor. Turnul de Sud s-a prăbușit deja, iar în panica generală, printre zgomotele asurzitoare ale geamurilor care se sparg parcă neîncetat și printre oamenii care încearcă disperați să iasă din clădire, Keith reușește să ajungă afară, purtând în mână o servietă care nu-i aparține. Rănit și în stare de șoc, el decide, cumva inconștient, că singurul loc unde se poate duce e fosta sa locuință, pentru a fi alături de fosta soție, Lianne, și de fiul lui în vârstă de șapte ani, Justin. Iar de aici încolo, cititorul are senzația că Don DeLillo acoperă, simbolic vorbind, urmările catastrofei. Căci nu numai Turnurile s-au prăbușit, ci întreaga lume în care se mișcă personajele cărții pare a se fi făcut, dintr-o dată, țăndări. Fragmentarea narațiunii și tehnica detaliului caracterizează în mare măsură cartea aceasta. Și reflectă, deopotrivă, năruirea progresivă a multor lucruri în care protagoniștii credeau. Iar din relatare a dezintegrării unui mod de viață (celebrul confort american), Omul căzător se transformă în relatare a dezintegrării interioare, a unei înstrăinări tot mai accentuate, căreia personajele nu pot sau nu știu să-i facă față.
Revenit in extremis acasă, Keith împarte apartamentul cu fosta sa familie, însă parcă nici el și nici Lianne nu regăsesc vechile modalități de comunicare și nu (mai) știu cum să construiască punți peste rănile mai vechi sau mai noi, ale trupurilor sau ale sufletelor. Justin însuși pare integrat într-un soi de univers paralel în care își găsește refugiu, căci împreună cu „Frații”, un băiat și o fetiță de vârsta lui, singurii săi prieteni, pare a vorbi într-un limbaj pe care nimeni nu-l înțelege și a-l căuta în permanență pe Bill Lawton. Cine e acesta și de ce copiii se încăpățânează să se uite cu binoclul pe geamul camerei de la etajul 27? Durează suficient de multă vreme până când părinții să realizeze, mai degrabă întâmplător, că micuții stau la pândă pentru ca nu cumva vreun alt avion să se mai apropie de clădirile înalte ale orașului; și că numitul Lawton nu e altcineva decât Bin Laden, căruia copiii îi stâlcesc numele, incapabili să înțeleagă, în adevăratele semnificații, tot ce se întâmplase. Dar nici părinții lor nu sunt mai pregătiți să facă față urmărilor catastrofei. Lianne merge zi de zi la fundația pentru care lucrează, încercând să ofere sprijin bolnavilor de Alzheimer. Și tocmai acestora le revine rolul, în mod asemănător corului din tragedia greacă, de a rosti toate marile întrebări legate de evenimentele din 11 septembrie. De ce s-a întâmplat tot ce s-a întâmplat, ce făcea atunci Dumnezeu, unde era, și ce a făcut după aceea și ce a făcut fiecare om după…
Interesant este că Don DeLillo a prezentat evenimente tragice sau având profunde implicații dramatice și în alte creații ale sale, de pildă în Zgomotul alb sau în Mao II. Numai că în acele romane ficțiunea domina, pe când, în Omul căzător, realitatea întrece orice ficțiune, rămânând ca literatura să încerce să ofere cititorului nu o imagine cât mai completă a întâmplărilor (acesta a devenit, cumva, apanajul televiziunii sau al activității jurnalistice), ci una cât mai semnificativă. DeLillo alege să prezinte totul într-un limbaj voit simplu, mizând pe o viziune generală aparent distorsionată, câtă vreme personajele realmente nu mai pot percepe realitatea de fiecare zi decât mediat, raportând absolut totul la catastrofa din 11 septembrie. Dovadă că până și atunci când încearcă să privească o natură moartă realizată de Giorgio Morandi, protagoniștii nu văd altceva decât imaginea unor turnuri… Dar structura generală a textului rezistă mai ales prin simbolicele apropieri ale planurilor. Astfel, Keith consideră că a rămas în viață printr-un noroc de-a dreptul orb. Prin urmare, încercând să-și reia ritmurile existenței (cât de cât sau aparent) obișnuite, își dă seama că e tot mai atras de jocul de poker, expresie prin excelență a funcționării norocului – sub pretextul că, în acest fel, ține cumva locul prietenului său pasionat de jocurile de noroc și dispărut, în mod tragic, în Turnul de Nord.
Printre toate acestea și într-un New York ce pare a nu se mai regăsi, apare iar și iarăși omul căzător, un artist care face diverse acrobații pe și printre clădirile din oraș, legat fiind cu o coardă de siguranță, însă îngrozind trecătorii care devin, astfel, spectatorii ad-hoc ai unor spectacole pe care nu le doresc și care par a relua la nesfârșit tragica imagine a oamenilor care, cuprinși de disperare, au căzut, accidental sau nu, din Turnurile Gemene, incapabili să găsească o altă cale de salvare din situația fără ieșire în care fuseseră puși. La cealaltă extremă, simbolic vorbind, se situează îndrăzneața incursiune pe care o face DeLillo în mintea unuia dintre teroriști, Hammad Atta, surprins, în gândurile sale, cu puțin înainte ca avionul pe care îl pilota să-și atingă ținta. Atta devine un soi de personaj în esență absent, dar mereu presimțit (iar măiestria lui DeLillo ne duce pe bună dreptate cu gândul la unele dintre tehnicile utilizate de Flaubert pentru a-și construi ori caracteriza personajele) – și ale cărui fapte au schimbat complet viața a mii de oameni; și, în fond, întreaga lume așa cum o știam… Stilul lui DeLillo este, acum, dinamic și de-a dreptul ritmat, în contrast marcat cu modul în care fusese prezentată retragerea treptată a lui Keith în universul hipnotic al jocurilor de noroc sau însingurarea tot mai accentuată a lui Lianne. În eseul intitulat The Last Days of Muhammad Atta, Martin Amis imagina, la rândul său, gândurile și stările teroristului înainte de atac. Sigur că diferența de la nivelul textului lui DeLillo ține, în mare măsură, tocmai de intuițiile extraordinare pe care autorul le are în ceea ce privește mecanismele de funcționare ale ficțiunii – dar și capacitatea acesteia de a ajunge și de a rosti, cu propriile sale mijloace, adevăruri care, altfel, riscă să scape înțelegerii obișnuite. Efectul estetic, acționând cumva prin cumulare, este devastator, iar imaginea de ansamblu a cărții creează un veritabil caleidoscop în fața cititorului.
În plus, modul în care trecutul nu încetează să bântuie protagoniștii este excelent surprins și exprimat de scriitor. Căci, pentru a putea să aibă cel puțin șansa unei posibile renașteri spirituale, Keith trebuie să facă efortul – de astă dată, în mod deliberat – de a-și aminti absolut toate detaliile zilei de 11 septembrie, oricât sunt ele de dureroase și de dificil de retrăit. Prin urmare, el va descinde în infernul amintirilor și al propriei conștiințe, iar ultimele pagini ale cărții de față (excelent tradusă în limba română de Maria Ioana Apostol) ating intensitatea prozei unui Nathanael West, completată de o acuitate senzorială și de o luciditate care îl pun alături pe DeLillo de marii maeștri ai literaturii din toate timpurile: „Lumina era înghițită din toate părțile și ziua însorită dispăruse. Fugeau și cădeau și încercau să se ridice, bărbați cu prosoape făcute turban, o femeie orbită de cioburi, o altă femeie strigând numele cuiva. Câtă lumină mai era părea un vestigiu, lumina de apoi, păstrată în rămășițele materiei sfărâmate, în ruinele de praf și pulbere a ceea ce fusese felurit și omenesc, care umpluseră aerul de deasupra capetelor tuturor. […] Atunci a văzut o cămașă căzând parcă direct din cer. Mergea și a văzut-o căzând, cu brațele fluturând, așa cum nu vezi nimic în viață.”
Don DeLillo, Omul căzător.
Traducere și note de Maria Ioana Apostol, Iași, Editura Polirom, 2017.