În cronicile d-sale literare, Sorin Lavric e mai curînd eseist decît critic în sensul curent al termenului, recurgînd la idee pentru a fi mai constrîngător în demersul d-sale temperamental. Fondul moral pe care-l exhibă e cel al unui inconformist, al unui ins cu o sensibilitate aspră, mai mereu nesatisfăcut de ordinea lucrurilor cu care ajunge în contact, repudiindu-le rînd pe rînd ori măcar încercînd a le rîndui altminteri. Pare a avea fără încetare cîte ceva de reformulat, sancționat, respins. Cu un facies încruntat, circumspect la extrem, întrucît nu multe texte îl mulțumesc, dorește a palpa totul cu antenele proprii, aidoma unui Toma Necredinciosul. O caracteristică înciudare îl îndrumă către tonalitățile energice, către verbalizările caustice. Stilul îi e strîns, ireproșabil, inexpugnabil cum o cămașă de zale, avînd aerul a aștepta fără încetare conflictul. Cîrcotaș sublimat (unora le poate da impresia de căutător de noduri în papură), d-sa provoacă nu o dată, deliberat, stupefacții de moment. Conform opiniei d-sale, intelectualii se împart în două clase, cei caracterizați prin gust și cei dispunînd de fler: „Din prima categorie fac parte inșii în stare a simți dacă un text e scris bine, din cea de-a doua cei care depistează unda de spirit ce emană din rîndurile lui. Deosebirea e ca de la cer la pămînt, fiindcă pune o limită drastică autonomiei esteticului în judecarea unei mărturii scrise”. După care urmează o delimitare de estetic în măsură a deruta. Nefiind talentul decît o „simplă facultate histrionică, un mod cabotin de a te mișca cu îndemînare în pagină spre a obține un efect estetic”, contează „flerul numinos”, întrucît „marile texte nu se degustă estetic, ci se trăiesc spiritual”. În fapt o atare speculație, doar aparent alarmistă, deoarece Sorin Lavric însuși „leagă cuvintele cu vervă”, e o introducere la o investigație a literaturii noastre penitenciare. Înfățișînd acea „bolgie” în care, în anii regimului totalitar, nenumărați cetățeni, așa-numiții deținuți de conștiință, au ajuns la situații-limită. Avem aici a face realmente cu o emoție „inestetică, brutală pînă la cutremurare și de-o acuitate bătînd spre răscolirea de tip misterium tremendum et fascinans”. Cu „răscolirea mistică pe care o resimți în fața ororii sublime”. Ne aflăm așadar la o răscruce între existențial și expresie ce pe bună dreptate poate fi abordată ca o impresionantă situație aparte a scriiturii.
Să ne referim la cîteva din duelurile ideatice în care nu fără voluptate se angajează Sorin Lavric. Pornind de la cutremurătorul destin al lui Valeriu Gafencu, realmente un martir exponențial al bolgiilor comuniste, d-sa schițează un portret al „Sfîntului fără moaște”, compus din trăsături părelnic negative. E un procedeu similar cu cel al unor teologi precum, dacă nu ne înșelăm, Meister Eckhardt, care își surprindea auditoriul începînd prin a-L caracteriza pe Dumnezeu prin ceea ce s-ar zice că e o contestare: „sfîntul e o ființă stingheritoare și neplăcută, lipsită de darul molipsirii prin exemplul personal. (…) Sfîntul nu poate fi model pentru semeni (…) pentru noi, laicii degustători de frumos, sfîntul e un termen vid menit a ne consterna (…) estetic vorbind, sfîntul e o figură pelorică fără însușiri frumoase. «Peloric» însemnînd aici o apariție monstruoasă care nu numai că nu ne delectează defel, dar chiar ne indispune prin spectacolul suferinței îndurate”. E ca un slalom primejdios printre obstacole. Nu se trece cu vederea acestui sfînt în efigie apofatică (observație justă, extensibilă pînă la acoperirea întregii sfere a credinței) dificultatea raporturilor cu verbul literar: „În fond, scrisul se naște dintr-o secretă poftă de a-ți epata cititorii, numai că sfîntul își privește contemporanii cu o nesfîrșită îngăduință, de unde și lipsa pornirii de a-i atrage. Slab în lume, ești puternic în singurătate; sfîntul nu e atracțios sub unghi lexical”. Și în cele din urmă afirmația, bulversantă la prima vedere, cum că cel ce aspiră la consubstanțierea cu divinul n-ar putea „atinge această stare decît pe calea mistificării”. Dar se grăbește a preciza autorul: nu avem a face cu un „sinonim deplorabil al falsificării”, deoarece „orice verb care se termină în «ificare» (din latinescul efficio-ere) cu sens de act culminînd într-un rezultat (…) are ca efect chiar rădăcina lui”. Așa încît, în înțeles cîtuși de puțin dezaprobator, „mistificarea e regimul interior de viață al unui mistic”.
Putem întîlni încă destule mostre ale acestei interpretări piezișe, inopinate la care hirsutul eseist își supune preferențial subiectele. Se află desigur într-o atare manieră o revoltă împotriva conveniențelor, „o desbărare de iluzii”, dar și un soi de sacrificiu conținut. Țepos aidoma unui arici, procedînd astfel, Sorin Lavric se izolează într-o solitudine contestatară cu consecințele de rigoare. Care ar fi așa-zicînd utilitatea unei discuții între prieteni? Ar interveni aici, principial, o „menajare reciprocă”, greu păgubitoare „sub unghi cultural”: „De aceea, prinsă în matca unor afinități ce-i prefigurează orizontul, convorbirea aduce cu o flatare prin consens în cursul căreia fiecare mîngîie elogios spinarea celuilalt. Singura scăpare e ca unul să stea în umbră, lăsîndu-l pe celălalt să strălucească. Doar așa dialogul poate aduce noutatea: dezvăluirea unei personalități cu prețul estompării alteia”. Mai totdeauna România apare situată la finele listelor europene cu diverse aspecte apreciate pe țări. Ei bine, într-o anume privință, remarcă Sorin Lavric, ne așezăm în fruntea topului. Specificul nostru național triumfă prin fenomenul Pitești, irefutabilă probă a unei unicități: „În privința dorinței de afirmare în Europa, nu trebuie să ne mai batem capul pentru a ieși în evidență, ba dimpotrivă, putem fi definitiv liniștiți, în Cartea recordurilor va exista o rubrică de pe a cărei treaptă macabră nu va putea nimeni să ne detroneze: Piteștiul e unic prin rafinamentul drăcesc cu care fibra morală a oamenilor a putut fi mutilată”. Nu mai puțin Biblia e supusă unei surprinzătoare, drastice deprecieri sub raportul „efectului scriitoricesc”. Astfel ne putem întoarce la antiestetismul conjunctural înscris de autor cînd e vorba de producțiile scriptice ale deținuților politici, bunăoară în legătură cu scriitura lui Ernest Bernea, avînd aceasta „o simplitate de stinghie dată la rindea, cu fraze de maculator de o previzibilitate descumpănitoare”, obiecție triumfînd într-o strepezită analogie: „Neavînd tehnică de punere în scenă a gîndurilor, nu are un ritm și nici o viziune. Bernea suferă de ingenuitatea celui care nu a căpătat încă rușinea goliciunii sale, părînd un Adam cu gîndurile despuiate de ambiția efectului scriitoricesc”. De unde o descalificare a „simplității de predică moralizatoare”, „fadă în formă”, pe care ar vădi-o însăși Scriptura sacră: „Dacă cineva și-ar propune să extragă expresii sapiențiale și exortații etice din paginile Bibliei, strîngîndu-le apoi pe capitole tematice, rezultatul ar semăna leit cu cartea lui Bernea”.
Așadar mai peste tot fibra rebelă pînă la obstinație a acestui spirit „cu toate-n veac nepotrivit”. O intemperată emisie de energie valahă, avînd însă grijă a păstra o desăvîrșită disciplină expresivă, o eclatanță provocatoare a tonului care acordă execuțiilor alura de solemnitate. Refuzat doar ocazional, cu o justificare pe care o înțelegem, esteticul intră în tactica de șoc continuu a textului în cauză. Un exemplu: comentariul elansat la memorialistica lui Petre Pandrea, notificînd, am putea zice, o fraternă întîlnire: „pana surescitată a diaristului face ca volumul să fie pătruns de o atmosferă grea, de promiscuitate generală, viața bucureșteană aducînd cu o foșgăială de figuri imorale, respirînd un aer de lupanar și emanînd un miros de oficină. Femeile au, în genere, petulanța curvelor, iar bărbații sunt hoți, lași și alcoolici. Aproape nimeni nu iese neșifonat din bestiarul lui Pandrea, autorul neavînd duioșii, sfieli sau complicități ascunse”. Precum și următorul suculent final: „Maxima sub care Pandrea pretinde că și-a scris memoriile – sine ira et studio – e ultimul lucru pe care i-l pot cere, umoarea sa fiind cea a unui arțăgos cu venin de cutră și cu erudiție de Heidelberg. Un paladin cu gură de mahala și cu gust de curator elvețian, o natură hibridă a cărei expresie literară te solicită pînă la încîntare estetică”.
Un capitol de o specială semnificație face racordul tematic al cărții consacrate trecutului cu actualitatea. Se ivește acum un personaj cu o prezență difuză între noi, dar care ne oprimă moralmente aidoma unei malefice fantome a regimului totalitar. Regim decedat și nu tocmai, căci ne întîlnim în continuare cu postura sa pretins legitimă, el fiind „perfect legal din punct de vedere al legislației pe care tot el, ca autor moral din umbră, a reușit s-o impună țării. Rezultatul consfințește o aberație care este impecabilă juridic: un ins care este ilegitim din punct de vedere spiritual (vernacular), devine instanța legală menită a instaura în numele legii damnatio memoriae”. Victimele de notorietate ale sumbrelor decenii ideologizate se văd hăituite și azi. „Prigonitorul”, deoarece așa se numește noul potentat abuziv, dispune ca statuia lui Mircea Vulcănescu să fie distrusă, numele străzilor cu onomastică interbelică să fie schimbate (Noica, Eliade, Ion Petrovici, de pildă), troițele cu iz interbelic să dispară, nu mai puțin victimele temnițelor comuniste să fie triate conform unor criterii aberante. Făcîndu-și din numele democrației un scut ipocrit, „prigonitorul” îi înfierează pe oponenți acuzîndu-i de antidemocrație, alcătuind tabele cu indezirabili, neomițînd a se lamenta, culmea, de faptul că ar fi discriminat negativ, cînd în realitate e prea adesea discriminat pozitiv. Tipul preia fără sfială conceptele în vogă, pretinzînd tocmai el, care e vestigiul unor vremuri nefaste, că ar fi motorul progresului: „persecutorul se folosește de orice doctrină de stînga pentru a distruge imunitatea colectivă a unei națiuni”. Nu ni se dau nominalizări, dar acestea nu ne stau oare la îndemînă? După ce a îmbrăcat zeghea foștilor deținuți din „bolgia roșie”, în semn de solidaritate cu aceștia, Sorin Lavric descinde astfel în rîndul oamenilor de bună credință din prezent, cum o portavoce deja suficient de audibilă.
„Gură rea” precum copămîntenii d-sale alutani Arghezi și Pandrea, înverșunat precum, pe alt meleag, Louis-Ferdinand Céline (medic de formație și acesta), Sorin Lavric se arată drept un inadaptabil structural, gata permanent a se apăra împotriva unei realități „care vine peste tine cu franchețea unui topor”. Nu e lucru lesnicios, astfel încît ezită a stinge flama existențială în paginile d-sale. Stabilit cu exactitate pe făgașul vocației proprii, se apără ca o personalitate textuală distinctă. Străin de oportunism și adulare despre care se poate spune orice în afară de faptul că ar fi dispărut din lumea noastră literară, Sorin Lavric e la ora de față unul dintre analiștii noștri cei mai credibili. Nu o dată îl citim admirativ.
Sorin Lavric, Glasuri din bolgie, Ed. Ideea europeană, 2018, 256 p.