poemul invitat
ION POP

DELAŢIUNI

Articol publicat în ediția 10/2018

Lui Liviu Ioan Stoiciu

Am pus destulă sudoare-n destule versuri,
tot ridicând cuvinte. A picurat măcar
prin crăpăturile dintre ele
şi puţin sânge.

Însă ei nu mă vor citi.

Am strigat până ce n-am mai putut striga
vocale şi consoane asurzitoare,
însă ştiu
că ei n-o să le-audă.
Am spus în ele, uitând ruşinea,
cum muream, puţind ca un animal,
dar şi cum
am călcat pe moarte cu moartea mea.

Însă, ştiu, ei tot nu mă vor citi.

Nu mă pierd, totuşi, cu firea. Insist.
Slăbindu-mi vederea, de la un timp,
citesc mai puţine stele. Dar trag cu urechea
şi-mi pun,
ochelarii cu mare grijă,
să-i citesc tocmai pe ei,
care nu mă citesc
şi nici nu mă vor citi.

Am, aşa, o ciudată satisfacţie. Ticăloasa
mea răzbunare de delator
e să spun
tot ce ştiu despre ei,
să-i denunţ că există, pe ei
care se cred liberi şi neluaţi în seamă.

Să nu scape cumva, oricât de târziu,
de marea pedeapsă, capitală.