avanpremieră editorială
PAUL DIACONESCU

ÎMPOTRIVA NISIPULUI ȘI ALTE POVESTIRI

Articol publicat în ediția 10/2018

Despre singurătăți. Mărturisesc că nu știam mai nimic despre prozatorul Paul Diaconescu și cum nu mă pricep să umblu pe computer, nici n-aveam mari șanse să aflu ceva. Noroc cu prietenul Marian Drăghici care m-a rugat să arunc un ochi peste niște proze scurte ale celui pomenit mai sus. Am descoperit astfel un scriitor pe deplin stăpân pe mijloacele sale, abordând fără șovăire teme grave, esențiale, cum ar fi cea – nu ușor de stăpânit! – a singurătății. „Mulți singuratici în orașul nostru!” – spune la un moment dat un personaj dintr-o povestire și acesta ar putea fi motto-ul întregului volum.

De remarcat că aproape toți eroii prozatorului sunt oameni trecuți de prima ori chiar a doua tinerețe care încearcă să lupte prin flash-back-uri, prin rememorări, „împotriva nisipului”, adică a risipirii spre neant. Dialogurile curg firesc, profilurile-crochiu sunt creionate în forță, iar finalurile lasă la îndemâna cititorilor multiple sugestii și posibile rezolvări.

Prin această carte, Paul Diaconescu confirmă că este un prozator de linia întâi a literaturii române contemporane.

Ioan GROȘAN

Mărturisesc, și eu, chiar înaintea lui Groșan, că vânez scrisul domnului Paul Diaconescu, din România literară începând, unde cu ani în urmă a ținut o rubrică ce avea să devină volum. Nu mai știu cum am ajuns să corespondăm, și iată-mă, cum se zice, fan. Din e-mail în e-mail, și după ce am adus câteva dintre povestirile scriitorului, trăitor la Stockholm, în paginile revistei Viața Românească, am ajuns la ceea ce se numește, destul de vag, prietenie literară. Asta se întâmplă, cred, când îți place și omul, nu doar scrisul său. În fond, toate conduc, ultimamente, la calitatea umană. Da, știu, calitatea umană nu este o condiție a valorii, dar, a locuirii în chip poetic pe pământ este. Iar domnul Paul Diaconescu chiar locuiește cum spus-a Poetul. Îndestul de nobil, vreau să zic, încât să nu mai fi suportat mizeria nenorocirii comuniste și să-și ia, nu cunosc împrejurările, lumea în cap. Într-unul din numerele viitoare vom publica un interviu cu scriitorul – dacă scriitorul, acum în vârsta de 85 ani, va binevoi –, pentru a tatona câteva dezvăluiri despre parcursul acestui domn-autor mult prea discret, după părerea mea, truditor al limbii materne la mii și mii de kilometri de locul unde s-a născut. Asta, da, calitate umană! Curat patriotism, că tot se face vorbire, abuziv chiar, de tema aceasta ca bun public.

Revenind la volumul gata de tipar, celor spuse de Ioan Groșan, la care subscriu cu voioșie, le voi adăuga doar atât: cartea, o culegere de proze mai mult sau mai puțin scurte sau foarte scurte, apare unitară prin amprenta stilistică și, dacă nu cumva e totuna, prin atitudine/caracterul naratorului. Consecvența de atitudine impune, cu oscilații ce capătă uneori turnura unor viraje bine controlate, tonul scrisului său. Tematic, sunt două paliere pe care evoluează firul narativ, al memoriei exilului și al memoriei de acasă. La cele două fațete se mai adaugă una, psihologizantă, în care descoperim pagini realmente strălucite: senectutea și stările ei, între care singurătatea, cum observă Groșan, e dominantă. Pe scurt, un scriitor al lumii largi, cu cordon ombilical în memoria neaoșă, ca orice admirabil prozator. În acest număr publicăm povestirea ce dă titlul volumului. Vecinătatea cu Străinul lui Camus mi s-a impus cu forța evidenței. Destul să mai notez că, după ce a corectat-o la literă, colegul Liviu Ioan Stoiciu, cap limpede al ediției, a transmis sec: excelentă! Subscriu încă o dată.

Marian DRĂGHICI

PAUL DIACONESCU

ÎMPOTRIVA NISIPULUI

Femeia de la ghișeu îl categorisi dintr-o privire: „un cocoș fără creastă.”

Ce doriți ?

Să dau o telegramă.

Bărbatul scoase din buzunar hârtia pe care scrisese textul, o despături încet, foarte încet, și o puse pe ghișeu. Funcționara își plimbă privirile lent peste hârtie. O dată, de două ori, a treia oară, de parcă voia să învețe textul pe dinafară. Apoi îl ținti cu doi ochi mici, puțin oblici:

Dar, e nesemnată.

Nu-i nevoie. Dați-o așa.

Funcționara îl mai privi o dată, neîncrezătoare. Era o femeie de 35-40 de ani, negricioasă, cu o față rotundă, cu un nas înfipt în obraz ca un cuțit. Abia acum începu să numere cuvintele, trăgând cu creionul câte-un băț pentru fiecare, ca o școlăriță. Simțea cum îl năpădesc nervii.

Vă costă… În acel moment sună telefonul. Funcționara băgă o fișă în cutia centralei și țipă în microfonul agățat de cască: „Aici oficiul; da, oficiul. Ce doriți? Crucea? Bine, Crucea. Am să-ncerc.” Îi văzu mâinile, cu degete scurte, cum se mișcau încet, de la o fișă la alta. „Alo, Petreștiul? Petreștiule, dragă, dă-mi Crucea…”

N-o mai auzea. Privi podeaua aproape neagră, îmbâcsită de motorină și praf, plină de mucuri de țigară strivite cu talpa. O scuipătoare stătea într-un colț, neverosimil de albă. În încăpere mirosea a pește prăjit, un miros puternic, greu, care emana parcă din pereți, din obiecte, poate chiar din dulapul centralei telefonice. De fapt, totul mirosea aici a pește prăjit. Se obișnuise. Hârtia cu textul telegramei se mișca ușor. Prin fereastră pătrundea, abia simțită, briza dimineții. Se gândi în acel moment să ia telegrama înapoi, să spună că s-a răzgândit. Se apropie de ghișeu, dar gândul că cineva citise cele câteva cuvinte, că îi cunoștea hotărârea, îl făcu să se oprească. Hotărârea era ca și înfăptuită, actul era ca și consumat, dorința lui pornise, se desprinsese de el, nu mai putea fi oprită. Plăti și plecă, simțind că trage după el zâmbetul funcționarei, un zâmbet insuportabil, amestec de ironie și complicitate.

Între timp soarele devenise puternic. Își puse ochelarii de soare și se îndreptă spre plajă pe drumul cel mai scurt. Casele se răreau, în spatele lor se ridica, zid verde, stuful. Stâlpii de telegraf se îndepărtau prin bălți, când drepți, când strâmbi, ca niște catarge de corăbii scufundate. Un cârd de gâște îl sâsâiră bătând din aripi, până ce ajunse în dreptul bisericii. Praful îi intrase în sandale, îl simțea cald și pufos sub talpă, printre degete. Lângă o cișmea câțiva copii fugăreau niște rațe care alergau legănându-se și scuturându-și târtița. Mirosea urât, a mâzgă verzuie, a lături stătute în șanțuri, la umbră de buruieniș. Din când în când o broască orăcăia pe-aproape, prin marginea bălții. Orăcăia gros și scurt, ca o chemare. Coti la dreapta și-o apucă pe drumul îngust dintre cimitire. Abia acum se simțea apropierea mării. Vântul devenise mai puternic, tălpile se înfundau în nisip, vegetația se rărea. După ce trecu podețul de lemn peste mlaștină, își scoase sandalele și-și trase bluza din pantaloni. În septembrie plaja era pustie. Se trânti în mijlocul unei dune, în nisipul cald și aspru. Razele soarelui păreau aduse de briză, ca o ninsoare fierbinte care i se topea pe piept și-i pătrundea în piele.

O furnică îl gâdila sub coaste. O căută leneș cu mâna, fără să deschidă ochii. Apoi își trase cămașa peste față, se întinse cât era de lung, cu mâinile pe pântece, ca un fachir, și încercă să adoarmă.

*

TE ASTEPT VINERI LA SULINA STOP LA VAPORUL DE SEARA STOP” Atât. Unsprezece cuvinte, plus numele și adresa, încă cinci. Plătise câțiva lei și primise în schimb un petec de hârtie: recipisa. Totul era atât de simplu. Poate că în acest moment cuvintele lui alergau pe firele de telegraf, unul după altul, literă cu literă. Nimeni nu le mai putea opri. Diseară, sau cel mai târziu mâine dimineață, cuvintele lui vor ajunge la ea. Ce-o să zică? Poate că va râde ca de-o glumă de copil întârziat. După trei ani de tăcere, o telegramă care o cheamă undeva, la un capăt de lume. O adevărată aventură. Oare o mai ispitesc ideile trăznite? Mai e în stare să închidă ochii și să se arunce în gol împreună cu el? Știa că nu se căsătorise. Dar asta nu însemna, în fond, nimic. Poate că avea un prieten, poate că, pur și simplu, nu se mai gândea la el. Telegrama asta era o absurditate. O absurditate în plus.

Întredeschise ochii. Reflectate de nisip, razele soarelui se irizau printre gene. Plaja i se păru imensă. Îl copleșea din nou sentimentul absurdității. Singur, asediat din toate părțile de acest sentiment, se simțea izolat, pierdut. Plaja asta, întinsă ca o sahară și la fel de pustie, nefolosită de nimeni, i se părea cea mai sugestivă imagine a absurdului. Cât efort, cât imens efort pentru ca el să stea acum tolănit pe nisip! S-au sfărâmat stânci, au putrezit scoici, furtuni au răscolit fundul mării, valuri au măcinat și au cărat până aici, timp de sute și mii de ani, la picioarele lui, miriade și miriade de grăunțe aurii, pentru ca el, singur…

Înfipse mâna în nisip și strânse pumnul. Printre degete i se scurgea un fir subțire, ca dintr-o clepsidră. Deschise palma și privi îndelung pielea în care se încrustaseră sute de particule, cristale sclipitoare ca niște oglinzi. Linia vieții, brăzdată adânc, era plină de nisip, ca și linia inteligenței cu care se întâlnea. Firele de nisip pătrunseseră în toate cutele pielii dezvăluind o hartă plină de semne și de contururi, o hartă pe care n-o cunoștea. Sub lumina puternică a soarelui fiecare grăunte de nisip se vedea clar, ca sub lupă, fiecare își avea forma sa, culoarea sa, diferite de ale celorlalte. „Individualitatea nisipului.” Ideea îl amuza. Privi încă o dată întinderea plajei până departe, unde fâșia de nisip se topea la orizont, contopindu-se cu cerul. Câți kilometri puteau fi până acolo? Din loc în loc smocuri de trestie și tufe de buruieni răsăreau din nisip. Vântul le apleca uneori până la pământ, le acoperea cu nisipul ridicat de pe plajă, dar nu le putea îndepărta. Îndărătnice, creșteau mai departe, cu o încăpățânare de neînțeles, cu o îndârjire lipsită de sens. Lipsită de sens? De fapt stuful, buruienile aveau un sens: acela de a crește, de a trăi chiar și printre dunele de nisip, chiar și sub bătaia vântului. Îndărătnicia lor, încăpățânarea lor nu era altceva decât suprema lor voință de viață. Absurdă, o voință absurdă! Fiindcă aici nisipul domnea peste tot, definitiv, nimeni și nimic nu-l putea înfrânge, orice încercare ar fi fost zadarnică. Și totuși, ici și colo, tufe de buruieni și de stuf străpungeau dunele, venind de undeva, din adâncuri. Cu ce scop? Simțea că intenția îi scapă, că strădania lor rămânea de neînțeles. N-ar fi existat decât o singură explicație, aceea că nu puteau altfel. Nu puteau ocoli viața, nu puteau renunța la ea. Și o trăiau împotriva vântului, împotriva tuturor adversităților soartei care le aruncase la acest capăt de lume. Trăiau împotriva nisipului, nisipul aruncat și el aici, la rândul lui, de valurile mării. Un șir de întâmplări de care nimeni nu părea a fi vinovat, o făcătură a naturii sub semnul hazardului. Din nou ajungea la absurditate, pentru că, de fapt, hazardul…

Pescăruși se roteau deasupra lui, țipete scurte, răgușite îl făcură să deschidă ochii. Se ridicase vântul. Era tocmai timpul cel mai potrivit pentru baie, pentru că-i plăceau valurile, valurile mari care i se spărgeau în piept acoperindu-l de spumă. Aștepta cu voluptate clipa în care se apropia un talaz mare și se arunca în el, străpungându-l pe dedesubt. Apoi, când se întorcea spre țărm se lansa pe coama unui val înaintând câțiva metri dintr-o singură întindere de braț. Dar, după fiecare val curentul îl trăgea înapoi, ca și cum marea regreta că-l scapă. Alergă câțiva pași pe fâșia îngustă unde nisipul avea duritatea și elasticitatea unei piste de atletism, o pistă care-și schimba culoarea ritmic, între două valuri. Alergă relaxat, ușor, cu plăcere. Locul unde-și lăsase hainele nu se mai vedea. Se întoarse încet, ca într-o plimbare, și începu să caute cu privirea scoici și melci. Din loc în loc se oprea să privească mai atent și să râcâie nisipul cu degetele de la picior. Erau scoici mici, sidefii sau roze, melci lunguieți ca un con răsucit în spirală și multe, nenumărate scoici sparte, fragmente sfărâmate de furtuni, pe care le aduna cu dorința de a reconstitui din ele formele inițiale. Se amuza la gândul că bucățica lipsă din fragmentul pe care-l ținea în mână rămăsese poate pe plajele Varnei sau ale Turciei, ori, cine știe, găurită cu acul și înșirată pe o ață, ajunsese în colierul de vară al unei fete. O fată pe care n-o văzuse și n-o va vedea niciodată. Desfăcu pumnul în care strânsese scoici și melci și le lăsă să cadă pe nisip. De câteva zile gestul se repeta; nu găsea nimic care să-i placă cu adevărat. Scoicile se risipiră sub vânt, cele ușoare, sidefii, zburară departe, strălucitoare și vii, fluturi de-o clipă.

După cum cădea umbra se gândi că trebuie să fie trecut de ora 11. Și încă nu se gândise la ea… Ar fi vrut să se gândească îndelung, profund și lucid, dar gândurile fugeau care încotro; ar fi vrut să-i recompună chipul, dar trăsăturile ei se subțiau, se estompau mai înainte de a reuși să le prindă pe toate într-o singură imagine. Era trădat de memorie, sau era vorba de un refuz, refuzul de a-și aminti? Se apropia miezul zilei și odată cu el acea toropeală care-l cuprindea întotdeauna pe plajă către sfârșitul dimineții. Soarele devenea arzător. Se trânti din nou lângă haine și-și acoperi fața cu cămașa de in. Din ochiurile țesăturii se scuturau ca dintr-o sită fire de nisip.

*

Avem bere proaspătă, don sef. Am adus-o cu vaporul de la Asuga. Pe ținstea mea, vă rog. Observați halba! A crăpat din causa temperaturii, vă rog.

Acum pălăvrăgeala ospătarului îl călca pe nervi. În prima zi îl amuzase. Era o descoperire pentru el lumea aceasta pestriță, amestecată, plină de chipuri neașteptate, de figuri ciudate, conglomerat de nații și de temperamente, oameni legați încă prin amintiri și tradiții, dar mai ales prin legende, de porțile Levantului.

Bere ține mai doreste, că băiatu’ se grăbeste! — striga printre mese ospătarul. „Băiatul” avea părul cărunt, un nas arcuit și sprâncene stufoase, vioiciunea mișcărilor nu-i trăda vârsta, dar cei ce-l cunoșteau, localnicii, i se adresau cu o anume condescendență. Chiar și marinarii tineri, dornici să facă pe grozavii, neîntrecuți în grosolănii și renghiuri de tot soiul, i se adresau la fel ca toată lumea cu „barba Zachis”. Ceruse un borș pescăresc și un șnițel, singurele mâncăruri care i se păreau comestibile aici și, așteptând să vină comanda, auzea, fără să vrea, frânturi de conversație de la masa marinarilor. Era o masă lungă, dublă, rezervată lor printr-un consens tacit. Se pare că tradiția se înscăunase de mult, de pe vremea cârciumarului, care ținea și câteva șalupe pe fluviu și avea marinarii cei mai bețivi din câți s-au cunoscut vreodată în tot portul. N-apucau niciodată să-și ia salariul, toți banii li se duceau pe băutură în cârciuma patronului. Toată lumea se mira din ce trăiesc. „Din apă” — răspundeau ei arătând spre fluviu. Mâncau numai pește, e adevărat, dar se mai ocupau și cu contrabanda. Câțiva își făcuseră casă la Tulcea.

Atunci io i-am spus: dacă vrei bine, dacă nu…

Vine berea cu vaporu’, să se sature poporu’…

Da’ ia tot făcea pe nebuna. Și-a scos batista din poșetă, c-avea și poșetă, și-a început să-și sufle nasu’ până ce-am strigat la ia: Mai lasă trompeta și-ascultă ce-ți spun…

Borsuledzu’, don sef. Garantat si aromat, mirodenii orientale, sarsavaturi naționale. Poftiți si lingura. E de argint, va rog, da’ a iesit la spalat…

…Bine — zice, da’ să știi că io sunt femeie serioasă (hohot de râs răgușit)… da, zice, io sunt femeie serioasă da’ tu nu ești deloc atent…

Bătea șaua.

Da, bătea șaua, da’ io eram lefter…

Discuția nu-l mai interesa ca în prima zi. Sorbea încet din borșul fierbinte. Capul crapului se înălța ca o insulă în mijlocul farfuriei. O muscă mare și neagră zumzăia pe geamul vitrinei. Își scoase batista din buzunar și-și șterse fruntea transpirată.

Avea o carenă valabilă și mă gândeam…

Nu trebuia. Trecuseră trei ani. Trei ani și două luni de când se despărțiseră. Nu, nu trebuia! Nu era un gest bărbătesc. Suna a disperare. Numai femeile procedează așa când vor să pară hotărâte, tranșante, dar, în fond, asta nu le poate masca slăbiciunea. Slăbiciune sub aparență virilă… De fapt, nu era disperare. Nu, nu era disperare ci, mai curând, un act gratuit, da, gratuit, pentru că, dacă stătea să se gândească bine, venirea ei, dacă ar fi venit, era lipsită de sens. De ce o chema, în definitiv, ce motiv serios avea s-o cheme? Era o pornire, o hotărâre cu care se trezise parcă în acea dimineață, o hotărâre luată, probabil, în timpul nopții, în timpul somnului. De ce? Se simțea singur, asta era! Dacă ar fi venit aici în plin sezon, s-ar fi găsit, poate, în mulțimea pestriță a sezoniștilor, o femeie dispusă să împartă cu el câteva zile și nopți. O aventură de vacanță, pur igienică, fără consecințe, un amor fără prietenie, fără mărturisiri, fără oboseala destăinuirilor. S-ar fi aruncat în acest amor ca un animal flămând, s-ar fi trezit diminețile târziu, cu o femeie străină în brațe, cu o oboseală plăcută în tot trupul. Și ar fi împiedicat-o să vorbească sărutând-o, i-ar fi destrămat gândurile cu mâna, mângâindu-i sânii…

Era o iluzie, o iluzie veche, sau, poate, o dorință care nu se realizase niciodată. Orice întâlnire întâmplătoare se transformase, aproape întotdeauna, într-o legătură. După o noapte sau două femeile începeau să-l alinte cu nume tandre, să-l istovească cu întrebări, să-l plictisească cu relatări biografice, cu amănunte pe care el nu le ceruse, nu le provocase. „Nu-i așa că-ți plac? „Da, îmi placi.” „Foarte mult?” „Destul.” „Minți! Mă placi foarte mult.” „Ca pe oricare alta.” „Atunci de ce faci totul ca să mă înnebunești?” Nu făcea nimic ca s-o „înnebunească”. Făcea numai ce simțea că-i face plăcere, atât ei cât și lui, nimic mai mult. Nu făcea deloc declarații, declarațiile despre care auzise de la alți bărbați că înduplecă și că „vrăjesc” femeile. I se părea nedemn să procedeze așa, să dea asigurări sentimentale unei femei pe care n-o iubea decât ca amantă și atât. „Ești un mare mincinos. Cu niciuna nu te-ai potrivit așa cum te potrivești cu mine!” Nu era adevărat, dar de multe ori renunțase să mai nege. De altfel, nici n-ar fi fost crezut. „Ești răutăcios” (sau: „ești parșiv” – fiecare cu replica ei) i se răspundea atunci când se împotrivea. Ba chiar, una, o aiurită de vreo douăzeci de ani, care se lăuda că e în naționala de canotaj și că e sportivă și cu bărbații, că nu s-a culcat niciodată de două ori „cu același cetățean”, i-a tras o înjurătură foarte pitorească, s-a îmbrăcat și a plecat.

Se simțea măgulit de asemenea succese, chiar dacă trebuia să facă eforturi ca să pună capăt unor legături care amenințau să-l copleșească. Credea că toate femeile sunt la fel, că fac aceleași declarații tuturor. Până când, un gest l-a pus pe gânduri. Era o întâlnire întâmplătoare, după o zi fără chef. Intrase într-o cofetărie și deschisese un ziar în așteptarea cafelei. La un moment dat se simți privit. La o masă vecină se așezase o femeie, scosese o țigară din poșetă și rămăsese cu ea între degete privindu-l insistent. Înțelese și-i dădu bricheta, să aprindă. Știa că e un prilej să intre în vorbă cu ea, dar se retrase la masa lui fără un cuvânt. Nu era un crai, nu-i plăcea să abordeze femeile în văzul lumii. Dar ea continua să-l privească. Avea ochi negri, rotunzi și lucioși. Încercă să citească mai departe ziarul dar femeia îi stârnise curiozitatea. Îi răspunse la priviri, fugitiv, și descoperi că are genunchi frumoși și bronzați. „Caută un individ care s-o ducă la restaurant” – o categorisi el. În rest nu-și mai amintea alte amănunte, banale, desigur, ci numai palma, palma aceea puternică, dată cu sete. Când? Atunci când s-ar fi așteptat mai puțin. O iubise la fel ca pe oricare, fără altă voluptate decât aceea că descoperea un trup necunoscut, că privea cu ochii întredeschiși o figură străină cu un păr lung, mai lung decât era moda. Poate că se deosebea, totuși, de altele prin faptul că tăcea, că primea totul cu o anume rezervă, cu un soi de dezinteres. Nu dormiseră toată noaptea, pusese câteva discuri, făcuse cafele. Ea nu dădea semne de oboseală și nici de dorință, accepta totul fără reacții, fără întrebări, ca un câine credincios. Își spusese atunci – își amintește precis – că a nimerit peste o blazată care învățase din experiență că cel mai bun lucru e să tacă și să se supună total capriciilor lui. Dar mai târziu, spre dimineață, după o îmbrățișare prin nimic deosebită de celelalte, ea a rămas neclintită câteva clipe, apoi l-a întrebat scurt: „Mă iubești?” „De ce?” – i-a răspuns surprins. „Răspunde!” „Deloc.” Nici n-a apucat să închidă gura și a simțit izbitura, neașteptat de dură pentru o mână de femeie. „De ce?” – a întrebat-o, încercând să se stăpânească. „Pentru că n-ai dreptul să faci dragoste așa cu o femeie pe care n-o iubești.” Apoi s-a îmbrăcat în tăcere și-a plecat, a plecat fără să privească în urmă.

Și-a dat seama atunci că se întâmplă ceva care scapă simțurilor lui, că pătrunde, fără să știe, în zone interzise, că tulbură, inconștient, ape adânci, că provoacă – el, care se ferea întotdeauna să provoace ceva – declanșarea unui mecanism necunoscut. Nu vedea, nu putea să stabilească legătura, nu descoperea punctul unde intervenea acel contact subtil care transforma o atingere pur fizică într-o mișcare sufletească, o îmbrățișare – într-o dezintegrare a trupului și a minții, o clipă – într-o eternitate. Era o ciudățenie pe care n-o înțelegea, deși… Deși, împlinise de mult treizeci de ani și se afla în deplina maturitate a bărbatului, cum se spune.

Ești un individ periculos pentru că ești inconștient, îi spusese o prietenă cu care se vedea rar, păstrând niște relații bizare. Era prea inteligentă și prea instruită, discuțiile cu ea sfârșeau prin a-l obosi, fiindcă, mai devreme sau mai târziu, simțea că-l cercetează cu o curiozitate rece, lucidă, încercând să-i descifreze cuvintele, gesturile, până și tăcerile. „Nu pot să pricep, îi mai spunea ea, de ce lângă tine mă simt atât de definitiv eu însămi, de ce mi se pare atât de natural faptul că te privesc și că mă privești complet goală, că n-am față de tine nicio rușine, nicio prejudecată. Mă simt în această atmosferă în elementul meu, ca peștele în apă. Singurul bărbat care m-a iubit și pe care l-am iubit și eu cu adevărat, nu reușea să creeze o asemenea atmosferă. Tu nu mă iubești, Atunci, cum dracu’ faci!” „Nu fac nimic” – îi răspundea, și dialogurile lor interminabile se diluau încetul cu încetul în dorință și în îmbrățișări lungi, în care ea încerca să-și păstreze luciditatea.

…Se trezi mestecând fără chef o bucată de șnițel uscat ca iasca. La masa marinarilor unul îngăima un cântec de inimă albastră în vreme ce altul se bătea cu pumnul în piept și înjura pe unu’ Artimon, care „are pâinea și cuțitu’ și mă taie la primă”. Soarele începea să coboare spre baltă.

*

Era ora în care doamna Keramidoglu dormea. Se sprijini în clanță ușor, săltând ușa fără zgomot, păși rar prin hol, pe lângă perete, ca să nu scârțâie dușumeaua. Nu pentru somnul ei era atât de grijuliu, ci pentru liniștea lui. Dacă doamna Keramidoglu îl auzea intrând, se scula, își punea capotul și venea să-i bată în ușă. Nici nu aștepta răspuns și își vâra capul și un sân prin deschizătura ușii sub motiv că, poate, dorește ceva, apă rece, un „serbet”, o „cafelusie”. Părea foarte contrariată când îi răspundea că nu dorește nimic și-și retrăgea cu regret mai întâi pieptul apoi capul, închizând ușa. Oare ce va zice madam Keramidoglu când o veni ea? Ar trebui s-o pregătească, să-i spună chiar azi. Dar, la o adică, putea să-și găsească altă gazdă chiar de pe-o zi pe alta. Dar dacă ea nu vine? În definitiv, n-are certitudinea că va veni. O va aștepta, desigur, plimbându-se pe chei ca din întâmplare, așa cum se plimbă toată lumea. Dacă va veni, bine, dacă nu… iarăși bine. Nu trebuie să-și facă nici o iluzie, nu trebuie să-și pună nici o speranță în venirea ei. Îl va întreba de ce a chemat-o. Ce-i va răspunde? Nimic. Nu a chemat-o pentru ceva anume, nu are să-i spună nimic deosebit. Atunci? Îi va răspunde că nu toate hotărârile, nu toate gesturile își au o explicație. Dar asta nu suna, în fond, pentru ea, ca o explicație? Adică, el n-a putut să mai stea singur aici; adică, i-a simțit lipsa, i s-a făcut dor de ea.

Era, pur și simplu, caraghios. Pe de-o parte avea convingerea că n-o să vină; pe de alta își imagina în amănunt prima discuție cu ea, pe chei, între grilajul verde al dispensarului și gardul de păpuriș al bufetului de vară „Ceahlăul”! Începu să se dezbrace încet, cu gesturi obosite, așezându-și cămașa pe spătarul scaunului înalt, masiv, din lemn de cedru sculptat, de care gazda era foarte mândră. Încă din prima seară doamna Keramidoglu intrase la el cu o dulceață de smochine și-i povestise toată istoria acestui scaun, care aparținuse comandantului de pe vasul Ulysses, naufragiat în ‚23 la gurile Dunării, exact de ziua sfântului Ioan Hrisostomul.

Cum se va simți ea în această odaie, printre atâtea amintiri străine? Era o cameră îmbâcsită, prăfuită, plină de obiecte vechi, de mobile greoaie, adunate în decursul anilor după cum s-a nimerit. Apoi, erau bibelourile, carpetele, fotografiile, ilustratele și multe alte „suveniruri” îngrămădite pe scrin, pe măsuța toaletei, vârfuite în casete și cutiuțe fără capace. Un colier de scoici era atârnat de mânerul unui sertar, câteva fotografii și ilustrate stăteau înfipte în rama oglinzii, o pălărie din pene de papagal, adusă din America de Sud, cenușie de atâta praf, atârna de brațul ridicat al unei statuete de bronz, o nimfă, pusă direct pe podea, între scrin și garderob. Exista, totuși, printre atâtea obiecte, unul care i-a atras privirile din prima clipă: o busolă de mărimea unui vechi ceas de buzunar, cu sticla bombată ca un ou, încastrată într-un imens ghioc alb cu irizări roz-verzui. „De unde aveți busola, doamnă Keramidoglu ?” „Oo, domnu’ Ionescu, a oftat gazda ducându-și mâinile la piept. E o amintire din tineredze.”

Era o poveste încurcată din care el nu reținuse decât amănuntele exotice. Busola fusese dăruită doamnei Keramidoglu de către un armator egiptean care comanda personal cea mai mare navă a sa, cargobotul Alexandria, și se ocupa, în mod secret, după cum reușise să afle gazda, de traficul de carne vie: momea tinere din Arabia și Abisinia și le vindea patronilor unor bordele de lux din Hong-Kong, Singapore și Manilla. Istoria busolei era încă și mai palpitantă. Ea rămăsese în Egipt de la un navigator francez, comandant al unei corăbii din flota lui Napoléon, în vreme ce scoica fusese adusă de domnul Louis – așa se numea armatorul egiptean – dintr-o călătorie în Pacificul de Sud. Încastrarea busolei în sideful scoicii a fost încredințată unui bătrân meșter artizan din Port-Said…

Pentru el toate aceste denumiri sunau ciudat. Nu le auzise până acum rostite de cineva, le citise doar în cărțile de geografie și în romanele de aventuri. Iar doamna Keramidoglu le pronunța cu familiaritate, ca pe numele unor cunoștințe apropiate. De aceea rămase surprins când, întrebând-o dacă a văzut aceste orașe, gazda îi răspunse cu seninătate că n-a fost decât de două ori la Brăila și la Galați, unde trăiau câteva din rudele sale. „Și ce s-a întâmplat cu domnul Louis?” „A fost prima dată la mine în ‚28…, ba nu, în ‚33. Dupe inca un an a venit și mi-a dat această busolă. A zis: „C’est mon porte-bonheur. Je te l’offre avec mon coeur. Ah, ah, țe om filotim a fost Louis!” „Și n-ați mai aflat nimic despre el?” „Mais oui! Voilà!” – și doamna Keramidoglu scosese din sertarul scrinului câteva ilustrate decolorate așezate în ordinea primirii. Reconstituiau un itinerar: Pireu, Haïfa, Alexandria, Port-Said, Colombo, Kanton. „Mai trăiește?” „O, nu, sărmanul Louis! A murit de friguri galbene în China.” „De unde știți?” „Mi-a spus în cafea kiria Ianula.”

După câteva clipe de tăcere, doamna Keramidoglu se hotărâse să continue. Dar vocea îi era schimbată. „Kiria Ianula știa tot. Mi-a zis: i-a lipsit mult ceva, ceva de mare preț, ceva care-l călăuzea în drumurile lui. Am întrebat-o: „Era o ființă sau un lucru?” „Nici ființă, nici lucru nu era. Era un duh închis într-o piatră.”

Își dădea seama că femeia era sincer emoționată de această destăinuire pe care el o ascultase ascunzându-și zâmbetul. În sinea lui era convins că armatorul egiptean nu era decât un marinar oarecare, mare crai în porturile mici, și că busola fusese cumpărată cu câteva lire turcești într-unul din bazarurile Istanbulului. „Nu trebuia să primesc această busolă. Nu trebuia, nu-i așa, domnu’ Ionescu?” „De ce, doamnă? Nimic nu poate schimba soarta omului. Așa a fost să fie…”

Spunea banalități, dar erau singurele cuvinte care-i veneau pe buze, singurele care se potriveau, de altfel, cu această poveste. Rămânea, totuși, o îndoială. Dacă, într-adevăr, acel Louis își sfârșise zilele la Kanton? Exista mărturia drumului parcurs de el: ilustratele. De ce ultima a venit tocmai din Kanton și nu din altă parte a lumii; de ce itinerariul era urmat atât de logic (și cronologic) din escală în escală, la termene destul de scurte? Rămas singur continuase să se gândească la istoria ciudată a busolei. Indiferent care era povestea ei adevărată, aparținuse, totuși, unor oameni. Unor oameni dispăruți.

Toate aceste obiecte îi evocau o lume străină și îndepărtată, o lume fictivă, la care nu avusese timp să se gândească decât întâmplător, în primii ani ai adolescenței, după lectura unor romane exotice. Le citise, la început, cu încântare. Apoi, cu trecerea anilor, deși curiozitatea lui nu se tocise, le citea condamnându-le, descoperind în ele scopuri evazioniste. Descoperise între timp adevăruri până atunci ignorate. Nu, nu „misterele Nilului” îl mai interesau, ci viața cruntă a felahilor care înălțaseră Piramidele; nu obiceiurile dresorilor de șerpi îl mai preocupau, ci mulțimile de paria în care mocnea revolta. Așa gândea pe atunci, da, el știa mai bine decât autorii ce se petrecea în țările descrise în romane, descoperea printre rânduri chipul ascuns al colonialismului. Devenise intransigent, înarmat fiind cu câteva idei simple dar fundamentale, prin care putea desluși toate fenomenele lumii, idei limpezi și dure ca diamantul. Cu acele idei putea despica istoria în două, cu ajutorul lor își construise imaginea destinului său viitor, un destin dăruit oamenilor. Generozitatea era unul din principalele lui comandamente, dar, cu trecerea anilor, descoperise că cei ce propovăduiau generozitatea, încurajau în aceeași măsură ura.

*

În dimineața următoare îl sperie perspectiva unor zile înnorate și friguroase. Bătea un vânt puternic din răsărit. Valuri mari se ridicau amenințătoare în apropierea țărmului, se rostogoleau zgomotos peste bancurile de nisip năpustindu-se spre plaje ca niște berbeci albi. Marea invadase jumătate din plajă iar soarele, acoperit de o ușoară ceață, părea îndepărtat și palid. Dar, împotriva așteptărilor, aerul era fierbinte și apăsător. După baie alergase câteva minute ocolind vârtejurile de nisip ridicate de vânt. Era din nou singur pe toată plaja. Nu se mai vedeau, ca în alte zile, nici măcar lotcile de pescari legănate în larg, în zona carmacelor. Era singur, absolut singur. Își dorise de mult, de ani de zile, o asemenea singurătate totală. Simțea nevoia să se adune, să se întoarcă asupra lui însuși, să aibă timp, mult timp numai pentru el, numai pentru gândurile și întrebările lui. Trebuia să pună odată și-odată ordine în tot acest amalgam de idei și sentimente care-i umpleau capul. Era o harababură de nedescris în mintea lui; o învălmășeală de experiențe și de impresii, de întâmplări trăite sau doar imaginate, prăfuite și aruncate ca într-o debara. Devenise foarte important, mai important ca orice, să facă o „curățenie generală”, să inventarieze, să claseze și, mai ales, să arunce ceea ce era de aruncat.

Operația i se păruse simplă, o văzuse clar în ultimul an și crezuse că depinde numai de timp și de izolare. Pentru asta venise aici, pentru asta rupsese cu tradiția concediilor vesele și zgomotoase, cu baruri, excursii și prietenii de ocazie. Pentru asta venise aici și… Și după câteva zile doar, se trezise în fața oficiului poștal cu acea telegramă, cu acea chemare înfiptă în creier ca un sfredel. În prima și în a doua zi amânase. Se simțea obosit și-i făcea plăcere această senzație, nouă pentru el, de totală libertate. Intra cu voluptate în mare, se lăsa apoi mângâiat de razele soarelui și nu se mai gândea la nimic. Plaja pustie accentua impresia de gol. Trăia parcă într-o stare de imponderabilitate, desprins de orice, chiar și de el însuși.

În a treia dimineață, mergând spre plajă trecuse pe la librărie și cumpărase un caiet dictando de 50 de file. Simțea nevoia să-și pună gândurile pe hârtie, să le vadă clar, înșiruite pe pagină. Semăna a bilanț contabil, dar era necesar să înregistreze totul, chiar pe rubrici, activ și pasiv, cu plus și cu minus, în sfârșit, oricum, numai să apară limpede ce este bun și ce este rău în viața asta a lui plină de fel de fel de întâmplări, de gânduri, de nedumeriri.

Se întinsese pe plajă, cu caietul pe nisip, cu creionul în mână și se trezise în fața unei întrebări esențiale: de unde să înceapă? De la primii ani ai copilăriei, de la primele fapte și cuvinte care i-au rămas în memorie? Sau de la adolescență, de la primele întrebări pe care și le-a pus în fața existenței, în fața lumii? Sau, poate, de la prima lui dragoste, de la prima femeie care i-a revelat trupul? Dar nu erau acestea niște momente alese arbitrar? Trebuia să caute momentul crucial, acel moment de la care a pornit totul. Ce însemna, în definitiv, „totul”? Însăși viața lui. Avea impresia că se învârtește, în jurul unei întrebări fără răspuns, în jurul unei probleme insolubile. Și totuși, trebuia să facă ceva, trebuia să descurce, într-un fel sau altul, această urzeală încâlcită care devenise viața lui.

Își înfipsese coatele în nisipul aspru, își sprijinise bărbia în pumni și privea absent cum vântul așternea pe filele albe o pudră fină și cenușie. Trebuia să facă un efort de voință și să scrie primele cuvinte. Vârful creionului scârțâi și lăsă pe hârtie o urmă incertă: „Scriu pe nisip.” Erau singurele cuvinte care-i veneau în minte stăruitor. Nu, nu era bine, nu acestea erau cuvintele cu care trebuia să înceapă. Le șterse cu mânie și azvârli caietul cât colo. Vântul răsfoia filele albe cu frenezie, cu bucurie, parcă. Era necesar să se obiectiveze, să privească totul din afară, să scrie la persoana a III-a ca despre un personaj necunoscut, fictiv. Îi venea foarte greu să se rupă, să se desprindă, să iasă din el însuși, să se confrunte cu sine de la distanță, cu răceală, cu luciditate. Luă din nou caietul și scrise, în ciuda firelor de nisip care se împotriveau creionului, ștergând o literă sau două din fiece cuvânt: „Scriu pe nisip. Împotriva nisipului!” Poate că atunci, în acel moment, se insinuase, inconștient, imaginea ei, cu trăsăturile ei nesigure, subțiate de timp. Se ridicase brusc și pătrunsese în mare cu o voluptate ciudată. Abia în larg, purtat de valuri, lovit în piept și în coapse de masele lichide, se gândise cu adevărat la ea. Înotase mult, până departe, spintecând valurile cu o furie senzuală.

Întors pe plajă, scosese caietul pe jumătate îngropat în nisip și începuse să scrie cu mâinile aproape ude. Scria despre sine așa cum își închipuia c-ar fi scris ea, încerca să se privească prin ochii ei. Scrisese mult, cu o mână sigură și grăbită, fără să mai întârzie asupra cuvintelor, fără să se gândească prea mult, cu o caligrafie dezordonată pe care nu și-o recunoștea. După ce înnegrise câteva file o usturime îl făcu să-și ridice cotul. Nisipul amestecat cu frânturi de scoică îi rosese pielea până la sânge. Puse sub cot bluza și continuă să scrie mai departe, mai repede, cu un sentiment de ușurare, cu impresia că înoată cu o iuțeală formidabilă, că zboară purtat din creastă în creastă de valurile mării.

*

Cheiul e murdar, căci nu vine nimeni în delegație sâmbătă seara. Dar animația e mai mare decât în celelalte zile ale săptămânii. Debarcaderul e o gară, o gară în care oamenii vin să se plimbe, să se întâlnească, să vadă cine mai sosește, să bârfească. Orașul e mic, câteva sute de case, dar mulțimea curioșilor e surprinzător de mare și de colorată. Lipovence cu mâna în brâu și cu basmaua strânsă sub bărbie, fete de la atelierul de năvoade, cu bluze înflorate plesnind peste sâni, elevi cu șapca pe-o ureche și cu țigara ascunsă în căușul palmei, câteva infirmiere de la dispensar, îmbrăcate cu rochiile cele mai bune, cu ciorapi de nailon și pantofi cu toc-cui; un milițian cu baston de cauciuc și port-hart; doi bețivi cu cămășile ieșite din pantaloni; o cucoană cu mânuși de dantelă; trei câini mici și doi mari; două familii îmbrăcate de sărbătoare; doctorul stomatolog, chel, însoțit de o doamnă bondoacă; Marusia, casierița de la NAVROM, cu un fâș italienesc pe braț, cu eticheta la vedere; două țigănci și un moș cu coșuri de semințe; „barba” Zachis, ospătarul, în vestonul alb pătat de tocăniță; doi subofițeri grăniceri…

Miroase a gudron dinspre atelierele de pe malul opus și, din când în când, a baltă și a stuf putrezit. Bate nordul. Soarele coboară spre fața fluviului în sus, în amonte, de acolo de unde trebuie să se ivească vaporul. E o ceață străvezie către apus prin care se distinge greu, ca un catarg, turnul de apă.

Era ora șase, ora la care vasul trebuia să arunce ancora. Porni pe chei, în sus. Trecu de bufetul Ceahlăul, lăsă în urmă clădirea și grădina dispensarului, ocoli o băltoacă și câțiva saci de ciment aruncați pe chei și încercă să distingă ceva în susul fluviului incendiat de amurg. Soarele era încă puternic. Clipi de câteva ori până să se obișnuiască. Urma un loc viran, cu dărâmături acoperite de pământ și nisip. Războiul. Câteva case din lemn văruit în cafeniu. Scândurile înverziseră pe alocuri, putrezite. La balcoane, rufe puse la uscat. Cheiul de piatră se sfârșea cu două babale de fontă și câțiva stâlpi retezați scurt.

Mai întâi se ivește un punct negru în văpaia apusului. Când se convinge că e cursa de Tulcea, se întoarce și pornește cu același pas egal, măsurat. Vaporul îl depășește în dreptul locului viran. Prin vuietul zbaturilor se aud glasuri. Privește puntea fără curiozitate, fugitiv. Vasul trece de debarcader, apoi se întoarce ca să vină cu prova împotriva curentului. Însuflețire pe chei, strigăte, semne. Trece prin mulțime fără grabă, cu același pas, ca un om ieșit la plimbare. Marusia îl privește câteva clipe insistent, fără să clipească. El merge însă mai departe, spre farul vechi. Se întoarce în momentul în care doi marinari instalează pasarela. Coboară câțiva bărbați. Apoi, câteva femei încărcate cu coșuri de papură și cu boccele. O femeie sveltă, cu un sac de voiaj; un tânăr cu un acordeon atârnat de umăr; doi lipoveni bătrâni cu pachete mari, de la târg; o familie cu trei copii mici. Siluetele sunt incerte. Soarele a apus. Femeia sveltă se îmbrățișează cu soția bondoacă a stomatologului. Se apropie de debarcader. Din vapor mai coboară doi tineri. Stomatologul sărută mâna femeii svelte, aplecându-se caraghios. Coboară un ofițer de grăniceri, trei soldați, o țigancă grasă cu fustele înfoiate, un preot cu sutana cam scurtă, doi elevi de liceu cu o valiză mare, legată cu o curea.

Se aprind becurile. Debarcaderul devine un fel de scenă, prost luminată, pe care continuă spectacolul început în penumbră. Se retrage într-o parte mai întunecată a cheiului, lângă zidurile fostei administrații a Dunării Maritime. Cu ochii nedezlipiți de pasarelă. Nici nu observă o siluetă alături de el, la doi pași, aproape una cu zidul. Marusia îl privește liniștită, ca și cum îl aștepta de mult. Ultimii pasageri, câțiva lăutari chefuiți pe drum, la bufetul vasului. Tocmiți și aduși din Tulcea pentru o nuntă sau un botez, desigur. Coboară și comandantul.

Așteptați pe cineva, domnule profesor?

Tresare, surprins, ca un câine la pândă.

Eu, nu… Pe nimeni. Dar dumneata?

Eu…? Eu sunt singură. Credeam că știți.

De unde să știu?

Aici se știe tot.

Știu cei ce sunt curioși să știe.

Îl privește neîncrezătoare. Își îmbracă fâșul cu gesturi leneșe. Își încheie nasturii cu grijă. Are unghii lungi, vopsite proaspăt.

Mai rămâneți?

Nu răspunde. Pornește alături de ea pe cheiul aproape pustiu.

De unde știi că sunt profesor?

Nu sunteți? Așa spune lumea.

Nu sunt.

Dar ce sunteți?

Un criminal urmărit de poliție.

Marusia încearcă un zâmbet.

Nu ține… Dar îl privește cu ochi mari, puțin speriată. Apoi, după o secundă:

Nu se există! Aici, pe graniță, te află cât ai zice pește. À d’autres, domnule profesor.

Știi și franțuzește…

Păi, dac-am terminat liceul. Am dat și bacalaureatul. Dar am picat. Eh, în definitiv, pentru o fată merge și-așa.

De când ești aici?

De două luni. N-am găsit serviciu la Tulcea și am venit aici. Deși n-am rude. N-am pe nimeni.

Din nou locul viran. Miros de ierburi, bălării, ascunzișuri putrede. Stâlpii cu becuri sunt rari. Dunărea e un fel de șosea dreaptă, cenușie.

Ai să-ți rupi tocurile prin bolovanii ăștia.

Ea înțelege în felul ei: îl ia de braț. Îi simte degetele lungi prin țesătura puloverului. O privește de sus, din profil. Figură simplă, comună. Nu-i spune nimic. Își desprinde brațul ca să-și aprindă o țigară. Ultimele case, cu lămpi de gaz în ferestre.

Îmi pare bine că te-am întâlnit în seara asta. Simțeam că înnebunesc. E atâta plictiseală…

Așa procedezi cu toți bărbații care trec pe aici?

Răutăciosule!

Îl ia din nou de braț. Pavajul a rămas în urmă. Merg pe o potecă largă. În stânga, broaștele orăcăie puternic.

Chiar nu-ți plac deloc? Nici un pic? Nici atâtica?

Se alintă. Nu, nu e vulgară. La vârsta ei ar fi și greu să fie vulgară. Deși… Știe exact ce vrea. Tocmai asta îl enervează. E într-o postură caraghioasă. N-are nicio inițiativă. Lipsă de chef, nedumerire. În fond, nici nu se aștepta să vină. Poate că nici n-a primit telegrama. Ba da, a primit-o. Dar, în definitiv, ce?, era un „ordin de chemare”?

La ce te gândești? La crimele dumitale?

Vrei să rămân cu tine în seara asta? Bun. Atunci nu-mi mai pune nici o întrebare.

Nu-mi plac oamenii care tac.

Atunci…

Condu-mă înapoi.

O lună imensă, stupidă, se ridică dinspre mare.

*

Soarele i se păru îndepărtat, voalat, șters, ca un ban vechi. Dar căldura era înăbușitoare, aerul era fierbinte și vremea asta cu totul neobișnuită în luna septembrie avea, parcă, ceva neliniștitor. Legănat de valuri moi, cu brațele întinse, răstignit pe apă, privește soarele printre pleoape. Durerea din ceafă cedează încetul cu încetul, ca o otravă care se dizolvă în contact cu apa. Trage în piept aerul tare, iodat. Cu fiecare respirație se spală de romul băut peste noapte. Creierul, năclăit, se limpezește. Sub apăsarea soarelui arzător simte cum craniul se golește pe dinăuntru, ca un ou moale curățat bine cu lingurița. E un corp plutitor, o bucată de lemn, o sticlă goală. O sticlă goală, goală, fără mesaj! Ce bine e să plutești așa, la nesfârșit, în voia curentului, cu mușchii relaxați! Dimensiunile se pierd, trupul nu se mai delimitează exact, se face una cu marea, cu fiecare mișcare se dilată, cu fiece val te poți aștepta să atingi un țărm. Nu poți ști care țărm, de nord, de sud, un țărm indiferent. Poate că, dacă întinzi puțin brațul drept, ai să-ți prinzi mâna în gâtul strâmt al Bosforului, în vreme ce craniul a și intrat undeva, pe una din gurile Dunării, iar în tălpi te gâdilă ușor digurile portului Suhumi. Ți se pare că plutești așa de un ceas, de o zi, de o veșnicie. În afară de soare, nici un reper, nici un punct sigur. Poate că valurile te duc cu o iuțeală nemaipomenită, poate că un vârtej te-a prins în cercul lui, mai întâi larg, apoi din ce în ce mai strâns, pentru că altfel nu se explică această ușoară amețeală și ciudată teamă.

Se răsuci brusc, ca un pește, se ridică până la piept deasupra apei. Țărmul era tot acolo, curentul îl împinsese puțin către nord, dincolo de fosta gheretă a grănicerilor. Începu să înoate fără grabă de-a lungul malului. Valurile îl băteau dintr-o parte clipocindu-i în ureche. Se simțea din nou în siguranță, în mișcare, o mișcare controlată de el. Și atunci, privind spre plajă, văzu o femeie. Se dezbrăca. Era prea departe ca să-i distingă trăsăturile și, după siluetă crezu că e femeia sveltă care sosise aseară, întâmpinată de familia stomatologului. Cu o lovitură de braț se îndreptă spre țărm și înotă lent, brasse, cu ochii spre ea. Când ajunse la bancul de nisip și se lăsă în picioare văzu că femeia îi face semne cu mâna. Ridică și el brațul, fără convingere și rămase așa, încremenit. Era ea! Dar, ce rost mai avea?! Acum… Ar fi vrut să fugă, să se întoarcă, să intre din nou în mare și să se lase îmbrățișat de valuri. O reacție, neașteptată, stupidă, pe care o stăpâni cu greu. De unde această repulsie? Făcu primul pas și o idee îl străfulgeră: ea știa tot ce scrisese pe plajă în caiet. Toată acea lungă lepădare de sine, acel crud rechizitoriu împotriva propriei lui vieți, totul scris ca din partea ei, cu cuvintele ei.

Dar ea, cu brațele încrucișate pe piept, cu un zâmbet vag pe față, îl aștepta. Se opri la doi pași de ea, șiroind de apă, cu părul în ochi. Da, ea era! Nu se schimbase. Figura ei, profilul, părul ei blond, incandescent în soarele amiezii. Parcă n-ar fi trecut trei ani.

Nu te așteptai să mai vin, nu-i așa?

De la tine m-am așteptat întotdeauna la orice.

Vocea îi păru lui însuși nefirească, iar cuvintele, căutate. Nu asta ar fi vrut să-i spună. Suna a conversație mondenă.

Deci, nu mai sunt în stare să-ți fac nicio surpriză. De altfel, nici pe mine nu mă surprinde răceala ta. Deși, ca să fiu sinceră, mă așteptam să mă săruți, măcar pe obraz, așa, ca pe o amintire.

El își dădu părul de pe frunte și o luă de mâini, privind-o drept în ochi, îi cercetă cu atenție ușoarele riduri de sub pleoape și buzele cărnoase și nerujate.

Când ai sosit?

Acum. Adineauri. Ieri trenul a avut o mare întârziere și am ajuns la Tulcea după plecarea vaporului. Am dormit la hotel. Singurul hotel din oraș. M-am trezit foarte devreme și la micul dejun oferit de hotel: un ceai și o felie de pâine cu marmeladă, am cunoscut doi tineri ingineri simpatici care veneau aici cu o șalupă rapidă. Așa că… iată-mă!

Deci, te-ai descurcat. Mda. Cu ajutorul simpaticilor ingineri.

Ai mai putea fi gelos?

Am fost vreodată?

Într-adevăr. Chiar dacă ai fost nu m-ai lăsat s-o simt. Cu calmul tău englezesc, cu tăcerile tale nesfârșite… Tot așa ai rămas?

Nu știu. Probabil.

Nu te-ai schimbat deloc? Nu te-ai plictisit de vechea ta înfățișare, de vechea ta mască?

Tu te-ai schimbat?

Am încercat, în orice caz..

Și… rezultatul?

Hm… rezultatul… Probabil că dacă mă schimbam într-adevăr n-aș fi fost acum aici. De ce m-ai chemat?

N-ai fi fost aici? Dar unde?

Cine știe. Poate, la casa mea, cu soțul meu. În sânul familiei; așa se spune, nu?

Parcă erai hotărâtă să nu te căsătorești niciodată.

Deci, m-am schimbat. Sau am început să mă schimb. Vezi?

Mda. Oricum, o schimbare previzibilă…

Ea începu să râdă.

Ai rămas același. Din cap până-n picioare. La fel de serios și grav atunci când mă ironizezi. Dar îmi place. Mărturisesc că-mi place. Poate că-n asta se află tot șarmul tău. Bănuiesc, totuși, că nu pentru asta m-ai chemat.

Poate că numai pentru asta.

Ba nu. Te simțeai singur, foarte singur. Numai un om foarte singur putea să trimită o asemenea telegramă. După atâta vreme, mai ales după atâta vreme. Bineînțeles, ai să negi, dar știi bine că nu mă înșel prea ușor. De data asta, cel puțin, sunt convinsă că nu mă înșel.

Și dacă te contrazic?

Își trecu mâna prin părul încă ud. Soarele era orbitor. Și, din nou, durerea din ceafă.

Totul ar fi trebuit să fie altfel, să decurgă altfel, în altă atmosferă, cu alte cuvinte. Dar totul se petrecea, parcă, alături de ei. Avea senzația că asistă la un dialog, dialogul altora, deși personajele îi erau foarte cunoscute, iar replicile știute dinainte. Și totuși, intrase în rol, se simțea bine sub această mască, cum spunea ea. Dar nu mai putea continua așa. Din moment în moment putea să apară Marusia. Se despărțise de ea în zori, cu promisiunea că se vor reîntâlni pe plajă mai târziu, după ce fiecare își va face somnul. Nu, nu putea să-i facă o asemenea surpriză. Cum să-i explice o atât de stupidă coincidență? L-ar putea bănui de o punere în scenă, de un gest premeditat, menit s-o rănească. Nu pentru asta o chemase.

N-am crezut deloc c-ai să vii…

Vrei să spui că nici nu m-ai așteptat aseară la debarcader?

Trebuia, oricum, să te aștept, dar…

Când ai văzut că n-am venit ai simțit o ușurare, nu?

Nu vreau să spun asta. Dar întâmplarea sau, poate, o coincidență idioată a făcut ca…

Pari cam încurcat, dragul meu.

Nu-i răspunse. Privirea i se oprise pe rucsacul ei voluminos, de culoare cenușie. Își mai șterse o dată ochii de ultimele picături de apă ce-i cădeau din păr și-i spuse, cu o hotărâre pripită: Hai, să mergem!

Să mergem! Când, acum? Unde să mergem?

La gazda mea. Știe că vei veni. Să-ți lași lucrurile și… Dacă vrei poți face și un duș. Are gazda mea o instalație formidabilă, cu un bidon încălzit de soare și-un gât de stropitoare… Vei avea senzații inedite, îți garantez.

Vorbea, vorbea grăbit cu privirea ațintită spre aleea de unde ar fi putut să apără, din clipă în clipă, Marusia. Și, în vreme ce vorbea, își trase pantalonii peste slipul ud, își luă cu o mână cămașa, iar cu cealaltă apucă rucsacul cenușiu și porni făcându-i un scurt semn cu capul.

*

Dimineață făcu inventarul primei zile: dușul ei, prânzul, apoi… Dar la prânz trebuia să se oprească o clipă, să amintească gestul din restaurant, gestul uitat: îi ștersese cu batista fruntea asudată după ce mâncaseră borșul pescăresc fierbinte, prea fierbinte într-o zi de caniculă ca în luna lui Cuptor. Deși spontan, a fost însă un gest mecanic și nu o mângâiere, ca altă dată. Oare și ea simțise acest lucru? În prima clipă schițase un zâmbet, apoi…

Apoi, fuga spre plajă, nerăbdarea ei de a intra în mare, iuțeala cu care-și aruncase bluza, blugii, sandalele pe nisip, la voia întâmplării. Dinspre nord se iviseră câțiva nori cenușii, dar aerul era neclintit, marea părea de plumb topit, culoarea ei – un gri bolnav.

S-au întors la gazdă când razele soarelui încă mai pătrundeau generos prin fereastra larg deschisă. Abia atunci îi descoperea odaia, ilustratele înfipte în rama oglinzii, busola încastrată în ghiocul imens și, ridicând ochii spre tavan, văzuse că era pătat de muște. Un amănunt neobservat de el până atunci. Dar, de ce simțise această remarcă a ei, o remarcă anodină în fond, ca o jignire? Doar nu era casa lui, nu era garsoniera lui din Ferentari…

A urmat noaptea. Ar fi vrut s-o șteargă definitiv din memorie. În ciuda acelei voluptăți regăsite, a trupului pe care îl recunoștea, a lungului, anevoiosului urcuș spre explozia orgasmului. Fusese însă o iubire muțească, pe covorul oriental al gazdei, îmbâcsit de praf; iubire penibilă, având tot timpul senzația că madam Keramidoglu trage cu urechea după ușă. Dar, poate că asta nu era și senzația ei. Însă, discuția care a urmat… Întrebările ei, tăcerile lui. Discuție întreruptă târziu, în zori, de respirația lui adâncă, din ce în ce mai sonoră.

*

Se treziseră târziu, într-o baie de sudoare. Începea una din acele zile când zăpușeala devine grea. Durerea din ceafă, care îl încercase în ultimele zile, urcase acum în moalele capului. Au ajuns la plajă abia către prânz. Razele soarelui se înfigeau în piele ca niște ace, la fel de fierbinți ca nisipul care le ardea tălpile. Au întins cearșaful împrumutat de la gazdă și el și-a aprins o țigară.

Nu mă întrebi dacă nu vreau și eu o țigară?

Ai început să fumezi? – se miră el

Începusem, după ce ne-am despărțit în urmă cu…

Trei ani și două luni – preciză el.

Exact. Dar fumam rar, foarte rar și, după un timp, am renunțat.

Tăcură. El își auzi respirația. Respira greu, cu o apăsare pe piept, ca și cum valul de căldură torențială rarefiase aerul.

De ce m-ai chemat? Trăiam foarte liniștită, sau poate așa credeam. Ba da, chiar așa era. Știi foarte bine. Tu știi totul foarte bine. Întotdeauna am simțit că știi totul fără să-ți spun nimic. De fapt, oare câte cuvinte ți-am spus de când te cunosc? Un milion? Imposibil! O mie… zece mii? Un milion de cuvinte înseamnă un roman, nu-i așa? Un roman foarte lung. Puteam să nu-ți spun niciun cuvânt și-ar fi fost același lucru. Nu știu ce mă face de data asta să vorbesc, să vorbesc. Mai rău ca o… femeie. E foarte frumos aici. Nici nu-mi închipuiam că poate fi așa frumos. Am mai văzut marea, dar aici e altfel, e altceva. Ca atunci când eram mică și am intrat într-o grădină și nu credeam că arborii sunt adevărați. Mă așteptam să dispară ca într-o poveste…

Vorbele ei i se păreau continuarea discuției din timpul nopții. O asculta distrat, privind spre larg. Marea era plată ca o masă de metal lichefiat, din care se ridica, departe, o pătură subțire, alburie, de ceață.

De ce m-ai chemat? Dar, în definitiv, de ce am venit? Nu aveam nicio obligație. Ce cuvânt: obligație. Obligație față de tine, sau față de mine? Da, cred că eram nevoită să te mai văd, trebuia să te mai văd. După un timp simți nevoia să revezi un om, să te revezi, nu-i așa? După un an, după doi, chiar și după trei, ca acum. Sunt trei ani, nu?

Trei și două luni – spuse el.

De-ar fi fost cinci și tot aș fi venit. Telegrama ta era foarte copilărească, foarte naivă. Poate și puțin cam îngâmfată. Tu ești îngâmfat? Nu, nu cred. A fost de ajuns să aflu că vrei să vin, că mă aștepți. Tu crezi că asta e o greșeală? O femeie, o adevărată femeie n-ar fi procedat așa? Spun prostii, nu-i așa? Te plictisesc cu sporovăiala asta. Mă gândesc totuși că trăiam foarte liniștită, foarte cuminte, chiar dacă vorba asta te face să râzi. Da, ce vrei? Ăsta-i adevărul. Știu că nu suporți cumințenia. Mi-ai spus că pentru tine cumințenia e tot una cu prostia. De altfel nici nu-mi dau seama când ai avut timp să-mi spui atâtea lucruri. Vorbești atât de puțin. Poate că nici nu mi le-ai spus, de fapt. Poate că mi le-am spus singură, în dialogurile mele imaginate. Mi le-am spus bănuindu-ți gândurile, ghicindu-ți părerile. Uneori am impresia că din privirea ta, din gesturile tale emană gânduri, idei. E adevărat, sau e numai o părere? De ce taci?

Se ridicase vântul de sud. Valuri mici și leneșe clipoceau ușor, umbrele pescărușilor săgetau din când în când plaja.

Când am venit la B., acum câți ani?, când te-am cunoscut, am crezut că ești un om rău, simțeam nevoia să mă feresc de tine. Ții minte cum am fugit? În ziua când mi-ai dat întâlnire am plecat de la serviciu cu un coleg, am intrat cu el la un film, apoi într-o cofetărie numai ca să nu stau singură și să treacă mai repede ora la care trebuia să mă întâlnesc cu tine. Și totuși, ne-am întâlnit, ai venit parcă pe urmele mele, ai ghicit unde sunt și am petrecut o seară în trei. Stupidă seară.

De ce îți amintesc toate astea? Nu, nu despre asta voiam să vorbesc. Uneori mi se pare că ești atât de departe. Încerc să te urmăresc, aș vrea să alerg după tine dar nu pot. Ca într-un vis. Simt că am prins rădăcini lângă tine. Rădăcini solide, să știi. Nu, nu-ți fac declarații, nu te speria. Știi că nici mie nu-mi plac declarațiile. Îți spun doar ceea ce simt, dacă îmi dai voie. Vorbesc prea mult, nu-i așa? Iartă-mă, dar cred că trebuie să-ți spun niște lucruri. Am tăcut foarte mult în ultima vreme. De la tine am învățat să tac, am început să nu mai cred prea mult în cuvinte. Tu n-ai nevoie de cuvinte, te înțeleg fără să-mi spui nimic și te înțeleg exact. Tu singur ai recunoscut-o de atâtea ori. Dar tu mă înțelegi pe mine întotdeauna, fără cuvinte, știi ce se petrece în mintea mea, în gândurile mele? Uneori simt că ești prea departe. Oare la distanța asta mai poți afla ce se întâmplă cu mine? De ce taci?

Își înălță privirea. Pe mare apăruseră niște stranii brazde verzui, tăind apa cafenie adusă de Dunăre. Fâșii de spumă se ridicau parcă din adânc, ca în vreme de hulă, șerpuiau o clipă, două, apoi dispăreau. Firișoare de nisip i se lipiseră de sticla ochelarilor de soare.

Mă gândesc cu teamă ce s-ar întâmpla dacă aș rămâne cu tine. Nu, nu râde. Nu-mi răspunde că toate femeile sunt la fel, că toate speră să se lege de un bărbat, definitiv, ca un copac care-și înfige rădăcinile în pământ. Tu nu ești un astfel de bărbat. Uneori am senzația că ești o stâncă, o stâncă puternică, neclintită, care-mi dă o certitudine teribilă; alteori, dimpotrivă, te caut cu mâinile întinse ca o oarbă și nu te găsesc. Parcă ai fi un nor, o ceață. Cum aș putea să mă leg de tine? Stânca e prea dură pentru rădăcinile mele, iar ceața… Amândouă mă sperie. Poate că mă înșel. Poate că nu te înțeleg chiar așa de bine cum am impresia. Cum ar fi dacă aș rămâne lângă tine? Crezi că m-ai putea suporta? Nu, n-aș vorbi atâta, nu-ți fie teamă. Ai reuși să mă iubești câtva timp? Mi-e teamă de tăcerile tale. Parcă vin de undeva de departe, de dincolo de mare, de dincolo de lucrurile pe care le cunosc, pe care-mi place să le ating, să le pipăi. Și, cu toate astea, ești atât de real, atât de adevărat, de natural. Da, alături de tine, ți-am mai spus-o, descopăr firescul lucrurilor. Nu m-am gândit niciodată să-ți fiu soție. Ar fi foarte greu. Da, chiar și pentru mine. Simt că între noi doi e o ardere care mă consumă. Cât aș putea rezista? Un an, doi, poate trei. Și apoi? Ar urma prietenia despre care se vorbește, despre care vorbesc oamenii în vârstă? Dar e o prietenie sau e obișnuința de care mi-e groază? Și mai e ceva. Nu știu dacă noi doi putem fi prieteni. Tu ce crezi? Dacă poți să mă asculți fără să te superi ți-aș face o mărturisire. Da, în ce mă privește, eu aș încerca. Aș încerca cu toată seriozitatea, cu toată convingerea, cu toată puterea de care dispun. Ar fi o aventură? Tu mi-ai spus că natura a greșit, că marii aventurieri au avut întotdeauna un temperament feminin. Poate că ai dreptate, dar eu nu mă simt deloc o aventurieră.

De ce m-ai chemat? Ca să mă încerci? Ca să verifici dacă mă pot arunca cu ochii închiși într-o aventură? De când am primit telegrama mi-am pus și întrebarea asta: oare pentru tine nu e cumva o aventură toată povestea noastră? Nu cred, nu vreau să cred. Aveai nevoie de mine, mi-am spus. Aș vrea să ai nevoie de mine mai multă vreme. Da, mă contrazic. Îmi dau seama dar, vezi și tu, devin și eu femeie. Nu vreau să dau vina pe tine pentru asta, dar nici eu nu mă simt vinovată. S-a întâmplat ceva cu mine în ultima vreme. Privesc altfel lucrurile, și sunt atâtea lucruri noi încât simt uneori că amețesc. Mi-e teamă că fără tine n-aș mai fi în stare să mă descurc în mulțimea asta de lucruri, de obiecte care toate parcă mi se adresează, îmi vorbesc. Tu le-ai dat glas, tu le-ai înviat pentru mine. Pentru asta m-ai chemat? Dacă numai pentru asta, ai făcut rău. Nu, nu te trag la răspundere. E un obicei al femeilor să tragă bărbații la răspundere și să le atribuie gânduri ori sentimente pe care nu le au și nici nu le pot avea.

Nu mă pot concentra, vorbesc fără șir, nu-i așa? Zăpușeala asta m-a toropit de tot. Eu nu mai pot rămâne aici cu tine. Vreau să plec. Trebuie să plec. Altfel îmi va veni mai greu. Mâine, poimâine, răspoimâine. Zilele trec. Până acum n-am observat dar, de ieri îmi dau seama că n-am voie să-mi acopăr ochii, să merg înainte orbește. Da, poate că totul a început ca o aventură dar s-a transformat în altceva. E foarte frumos dar nu știu cât va mai continua. De ce să nu hotărâm chiar azi, chiar acum?

Se întoarse spre el și tresări. Dispăruse de lângă ea fără zgomot, fără să-l simtă. Plaja era goală. Nu-l vedea nicăieri. Pantalonii lui de doc, atârnați de rămășițele fostei gherete a grănicerilor, se legănau sub vânt. Se ridică brusc în picioare și alergă spre mare. Începu să-l strige. O dată, de două ori, de trei ori, până când nu se mai desluși numele lui ci un țipăt nesfârșit.

Peste valuri, deasupra stâlpilor de la carmace, se roteau pescărușii.