eseu
Radu Cernătescu

La umbra teiului din rai

Articol publicat în ediția 10/2018

Horticultura îngerilor

În imaginarul artistic european, grădina desfătărilor (hortus voluptatis) a rămas un topos insuficient explorat și nimeni nu a observat că aici se ascunde sub un văl romantic o veche schimbare de paradigmă a gândirii occidentale. Mai întâi, Biserica a făcut din epicureica grădină mănăstirească de zarzavat (hortus vegetabilis) o grădină dedicată Păstorului (hortus Pastorum)1și misterelor învățăturii lui, observând nu doar că „Dumnezeu a fost în grădină (Deo erant in agro)”2, ci și că vegetabilis (vegetație) ascunde și etimologic puterea de a reînnoi, de a da viață (vegeto). Astfel, din grădina capabilă a proiecta ideile pe cer, teologia a făcut o realitate palpabilă, aducând Paradisul pentru a fi văzut și mai ales mirosit chiar aici, lângă noi, pe pământ. Despre această exaltare a naturii și despre fructele ei literare avem a vorbi în cele ce urmează, analizând mai întâi solul ideologic din care a crescut motivul grădinii desfătărilor.

În perioada scolastică, influența culturii bizantine s-a manifestat în Occident până în domeniul peisagisticii și al horticulturii, acolo unde utilitarismul clasicului pervóli grecesc este acum abandonat, grădina monastică de zarzavat, fructe și plante de leac fiind înlocuită de grădina florală, cu trandafiri exotici și plante ornamentale. Noul agro hortulano era menit să încânte nobilele simțuri văzul și mirosul (visus et odoratus), cum explică Sf. Albert cel Mare în tratatul său Despre vegetație (c. 1250): „Nu sunt mari foloasele pe care le dau locurile cultivate pentru fructe, ele doar oferă plăcere, deloc elevată, care mai degrabă le reduce la nimic. Altul e cazul terenurilor care ne delectează două din cele mai de seamă simțuri, văzul și mirosul”3.

Trecerea de la hortus nutritiva la admirația pentru grădina sensitiva surprinde momentul distanțării de platonism a lumii occidentale, cu entuziasta descoperire a Metafizicii lui Aristotel. O distanțare vizibilă până în horticultură, acolo unde se renunță acum la utilitatea strict teoretică a influentului Herbarium Apuleii Platonici (sec. IV), o apocrifă atribuită unui discipol al lui Platon, (Pseudo) Apuleius, și apar primele manuale de horticultură. Și să nu uităm, din simțuri, îndeosebi din văz, Aristotel făcuse încă din primele paragrafe ale Metafizicii un instrument al memoriei și, prin extensie, al întregii cunoașteri umane. Adusă pe tărâm teologic de Sf. Augustin, aristotelica iubire de senzații (aesthesís) va duce la descoperirea naturii ca un loc propice chemării omului în afara lui, simțurile conferindu-i memoriei umane consistența și măreția unui sanctuar: „Ce fel de sanctuar ţi-ai construit Ţie acolo? Tu care ai dat memoriei mele această vrednicie ca să rămâi în ea” – îl întreabă Sf. Augustin4
pe Creator. Retorică, întrebarea va face din 
anámnesis cheia întregului mister liturgic, iar din simțuri, calea înțelegerii lui.

Noile grădini abațiale vor avea ca arhetip grădina desfătărilor, un sanctuar dedicat biografiei celeste a omului, dovedindu-i prin văz și prin miros că Paradisul încă face parte din memoria lui afectivă, iar desfătarea simțurilor este o reamintire a Paradisului, dar și o întărire a credinței în viața de apoi: „când îmi aduc aminte de Tine, acolo Te găsesc şi mă desfăt întru Tine”5.

Grădina Sf. Albert cel Mare

Ca un veritabil grădinar, Sf. Albert cel Mare descrie într-un capitol din De vegetabilibus6 etapele obținerii acestei grădini pline de culoare și miros divin, care aduce Paradisul pe pământ și pe care el o numește viridantia sive viridaria (grădină sau parc plin de verdeață)7. Gânditorul creștin nu uită să lege această grădină de o etimologie mistică, întărind o dată mai mult ideea că parfumul grădinilor mănăstirești coboară direct din Paradisul ceresc. Astfel, sfântul horticultor transformat în hermeneut susține că hortus (grădină) îi amintește omului de originea (ortus) lui divină, de acel uterus feciorelnic care este sursa noii sale vieți. De aici înainte, orice hortus voluptatis va avea o intrare principală și va fi de formă rotundă, forma de uterus amintind vizitatorului că grădina paradisiacă îi era consacrată Fecioarei, iar intrarea în ea echivala cu o întoarcere în Paradis. Astfel, Maria hortus devine, cum spune Sf. Albert, grădina în care fiecare floare pictează frumusețea Mariei (Maria picturata omnium florum speciositate)8, ca o promisiune că întreg pământul poate deveni o mare grădină, o Maria terra, terra beata, împlinind astfel promisiunea pe care i-o face omului pericopa despre Grădina Edenului (Gen., 2, 8).

De la Albertus Magnus, prin Petrus de Crescentiis și al său Opus ruralium commodorum (c. 1306), grădina rotundă, împrejmuită de ziduri și plină de paradisiace culori și miresme devine modelul tuturor grădinilor mănăstirești. Cu ajutorul lui Pierre d’Auvergne, rector al Universității din Paris și autor al unei Sententia super librum ‘De vegetalibus et plantis’ (c. 1290)9, grădina proiectată de Sf. Albert intră în visul studentului de la teologie. Mult mai târziu, în secolul al XVI-lea, agricultura celestă devine și un pretext pentru o pierdută cunoaștere ocultă, teorie dezvoltată de cabalistul Paul Ricci în cele patru volume din De coelestis agricultura (1541). De exemplu, în horticultura celestă a lui Ricci (pseudonimul evreului convertit Sebastiano Stamler), „râul care iese din Eden”10 nu ar fi decât înțelepciunea lui Dumnezeu, care irigă „grădina regatului ceresc (hortus regnum)” și ajunge pe pământ ca sapientia terrena, devenind aici izvorul (fons sapientiae) căutat de toți muritorii.

Grădina în care așteaptă o mie de mii de tinere goale

Dintr-un spațiu strict teologic, grădina care umaniza cerul și îl cobora pe pământ ajunge să fie în Renaștere un important motiv narativ. Transferată în literatură, grădina desfătărilor păstrează din biografia ei teologică tot parfumul florilor din rai. Așa de exemplu, în cântul XVI dinIerusalimul eliberat (1581)11, Torquato Tasso ne prezintă o „grădină mândră (il bel giardin)” plină de „felurite flori, și arbori, și verdeață (fior vari e varie piante, erbe diverse)”, menită a desfăta ochii (in una vista offerse) celor care ajung în paradisul fecioarei Armida: „Gradină mândră îți ivește-n față/ Havuzuri mari cu ape în văpăi,/ Un râu, și flori, și arbori, și verdeață,/ Coline, peșteri și umbroase văi…/ Cu toate-odată ochiul ți-l răsfață (XVI, 66-70)”.

În toate transcripțiile literare ulterioare, grădina desfătărilor își păstrează din atracția ei paradisiacă, aducându-l pe eroul literar mai aproape de sfințenie și cer. De la eroism la erotism, de la putere la plăcere, de la infim la sublim, accesul în acest locus amoenus impune, înainte de toate, o purificare a eroului, ca în orice clasică ridicare la cer (anábasis). De aceste glose mistice și-a amintit Shakespeare atunci când a creionat „grădina plină de garoafe roșii (garden rich in gillyvors)” din Winter’s Tale. Mai mult, grădina care se vede pe pământ ca o intrare în cer ajunge în Renaștere cu tot cu trimiterile la uter-ul feminin, care făceau din terra beata o promisă renaștere în cer. Astfel de referiri genitale găsim la grădina în care se ține adunarea femeilor din povestea zilei a treia din Decameronul lui Boccaccio, dar și în idilica „grădină a lui Adonis” cântată de Spencer în cânturile VI & VII din The Faerie Queene, III, acolo unde „o mie de mii de tinere goale” (v. 282) îl așteaptă pe erou.

Paradisul terestru – un manual de horticultură din secolul al XVII-lea

Din grădina frumos mirositoare a mănăstirilor postcarolingiene nu putea lipsi teiul (tilia arbor), căruia Sf. Albert cel Mare îi dedică paragrafe întregi în tratatul său. Dincolo însă de faptul că teiul are „flori mult mai mirositoare (floribus magis aromaticum)”, el trebuia apreciat, cum o spune eruditul doctor universalis, și pentru umbra lui mai deasă și mai odihnitoare decât a altor arbori (umbra sua est convenientior quam umbrae aliarum arborum)12. Sunt însușirile care vor însoți teiul în peregrinările lui livrești. De exemplu, în poemul Teiul (Der Lindenbaum), transformat în lied de Schubert, autorul, Wilhelm Müller (1794-1824), se imaginează dialogând cu teiul de la fântână, la umbra căruia visase în tinerețe „atât de multe vise dulci (So manchen süßen Traum)”. În paranteză fie spus, Goethe face o trimitere aproape directă la acest lied celebru în epocă, punându-i pe țăranii din Faust I (v. 949-980) să chiuie și să joace nebunește sub un falnic tei. Cât despre legătura teiului și a grădinilor romantice cu universul teologic, avem la îndemână poema Dans ce jardin antique, în care Victor Hugo ajunge să compare teii cu niște preoți, iar floarea lor cu o cădelniță care sfințește amintirile și copilăria omului.

Manualul grădinarului englez de la începutul secolului XVII, cu numeroase ediții, nu se putea numi, cum altfel?, decât Paradisul terestru (1629), arătând că horticultura modernă rămânea tributară tratatului de botanică al Sf. Albert cel Mare. Cu Paradisul terestru, teiul este consacrat ca un arbor paradisiac, devenind aici „unul din cele mai frumoase spectacole pe care ochiul meu [al autorului] l-a văzut vreodată la un copac”13. Să mai adăugăm doar că teiul nu a fost și nu trebuie confundat cu vreun arbor philosophicus, el nu este simbolul cunoașterii luciferice, ci al dulcelui nimic (dolce far niente) ce caracterizează viața din Paradis.

Izvorul din grădina desfătărilor

Consacrarea teiului ca arbore paradisiac se poate vedea și în folclor, acolo unde s-au adunat reminiscențele universului teologic medieval. Cel mai bun exemplu este un cântec popular german din secolul al XV-lea, intitulat Crește-un tei în împărăția cerurilor (Es steht ein Lind’ im Himmelreich), cules în 1853 de profesorul Karl Weinhold14 și catalogat drept colind de Crăciun: „Crește-un tei în Paradis/ Și pe crengile-nflorite/ Îngerii cu glasuri sfinte/ Cântă slava lui Isus &c.(trad. aut.) ”.

Și în poezia populară românească, teiul ține de o dendrologie celestă, fiind prezentat ca un arbore sfânt, de exemplu, în colindul Se sfădea bradul cu teiul. Relicte ale legăturii teiului cu cultul creștin sunt încă vizibile în duminica Pogorârii Duhului Sfânt, când se binecuvântează în biserici ramuri de tei înflorit. Numai adstratul folcloric nu poate însă explica recurențele „teiului vechiu și sfânt” în universul eminescian, care este aici un motiv direct relaționat grădinii paradisiace. Să ne amintim grădina „plină de miroase” pe care un împărat „din vremi de aur” o amenajează pentru fiica lui: „În vale stearpă, unde stânci de pază/ Înconjurau măreață adâncime,/ Clădi palat din pietre luminoase,/ Grădini de aur, flori de-ntunecime;/ Iar drumul văii pline de miroase/ Afar de el nu-l știe-n lume nime” (Fata-n grădina de aur). Aici, grădina de aur este un topos în afara timpului care are legături conotative cu mirifica grădină de pe insula lui Euthanasius din Cezara. Privite mai atent, toate grădinile eminesciene nu sunt decât re-amintiri ale grădinii paradisiace proiectată cândva de Sf. Albert cel Mare pentru a fi aici, jos, pe pământ, un apel al memoriei umane la originile ei divine.

Nu la urmă, mai trebuie spus că din toată această topografie paradisiacă nu putea lipsi „izvorul cu apă foarte limpede (fons purissimus)”, pe care Sfântul Albert cere să fie construit în centrul grădinii paradisiace, probabil, ca o amintire a râului din Rai (Gen., 2, 10): „dacă este posibil, un izvor foarte limpede ce cade pe pietre să fie deviat în mijloc (Si autem possible sit, fons purissimus in lapide receptus derivetur in medium)”15.

Încheiem istoria acestui topos numit grădina desfătărilor (hortus voluptatis) cu unul dintre calcurile eminesciene, încă un semn că în toată această topografie imaginară a poposit cândva și poetul nostru: „Ajunse-o vale mândră și frumoasă,/ Părea că-i chiar grădina lor de-acasă/ …/ În mari grădine i se arătă lui/ Izvorul viu, ce cade, vrând să salte./ El se mira cum toate-astfel a fi pot:/ Grădine, rediuri, lacuri, ziduri, șipot” (Fata-n grădina de aur).

1 v. R. D. Jacobo Marchantio, Hortus Pastorum: Sacrae Doctrinae floribus polymitus…, Lugduni, 1689, p. 37.

2 referirea lui Jacobo Marchantio la Mt., 25, 36.

3 Sunt autem quedam utilitatis non magnae aut fructus loca, sed ob delectationem parata, quae potius cultus carent, et ideo ad nulum dictorum agrorum reducuntur. Haec autem sunt, quia ad delectationem duorum maxime sensuum praeparantur, hoc est visus et odoratus –Albertus Magnus, De vegetabilibus, VII, 1, 14, §119, în ed. Berolini, 1867, p. 636.

4 Augustinus, Confessiones, X, 25.

5 ibidem.

6 Albertus Magnus, op. cit, VII, 1, Capit. 14: De plantatione viridariorum, §119-125, p. 636-638,

7 idem, p. 636.

8 Albertus Magnus, Maria terra, în Opera omnia, 36, în ed. L. Vivès, Parisiis, 1898, p. 400.

9 Petrus Alverniensis, Sententia…în Ms. Paris, Bibl. Nat. lat. 16.097, f. 204r-225v.

10 cf. P. Ricius, De coelestis agricvltvra, vol IV, Augustae Vindelicorum. H. Stayner, 1541, f. 119v.

11 T. Tasso, Gerusalemme liberata, XVI, 65 sq.

12 cf. Albertus Magnus, De vegetabilibus, VI, 1, 34, §233, p. 457.

13 J. Parkinson, Paradisi in Sole, Paradisus Terrestris…, London, 1629, p. 610.

14 K. Weinhold, Weihnacht-Spiele und Lieder aus Süddeutschland und Schlesien, Graez, 1853.

15 Albertus Magnus, De vegetabilibus, VII, 1, 16, §125, p. 638.