Mihai Vornicu a plecat definitiv din țară în anul 1983, taman în perioada în care mă apucam să studiez literatura la Universitatea de Vest din Timișoara. Cărțile sale, câte vor fi fost, au dispărut din librării și biblioteci, numele său a devenit prohibit, presa literară l-a ignorat, de parcă nu ar fi existat niciodată. În frenezia politică și mediatică a anilor de după căderea comunismului, literatura însăși și-a schimbat statutul și funcțiile la nivelul societății, așa încât puțini dintre autorii emigrați înainte de 1989 și-au mai putut recupera în țară ceva din prestigiul avut înainte de plecare. Aș fi ipocrit să spun că știam ceva despre acest autor, până în anii din urmă, în care i-am citit excelente eseuri pe marginea operelor unor pionieri ai scrisului românesc sau chiar ale unor autori clasici, dar intrați, la rândul lor, într-un con de umbră, în principalele noastre reviste literare, preocupate de cele mai multe ori de stricta actualitate literară. Firește, un autor pe care îl descoperi în revistele literare poate să îți placă, îi reții semnătura, îi citești de fiecare dată textele atunci când le vezi în alte publicații, dar este foarte dificil să-ți faci o imagine de ansamblu asupra scrisului său. Discontinuitatea în lectură, vecinătatea contaminantă a altor semnături în paginile revistei, behaviorismul diferit de lectură (inclusiv al cititorului profesionist) la reviste față de carte (eu, de pildă, nu pot citi o carte altfel decât cu creionul în mână, cu sublinieri și comentarii pe marginea ei, comportament care nu e valabil niciodată în cazul revistelor literare, pe care le citesc relaxat și selectiv, în funcție de interesul pentru un subiect sau pentru un autor) face foarte dificilă situarea unui autor, mai ales a unuia care a lipsit vreme de decenii din peisaj.
De aceea, apariția unui volum precum Statui de hârtie. Studii și impresii asupra literaturii române, de Mihai Vornicu este nu doar binevenită, dar chiar necesară. Primul șoc produs de această carte, survine chiar în urma citirii sumarului. Te întrebi ce îl poate face pe un critic literar, stabilit în Franța de 35 de ani, să se apuce în plină postmodernitate să studieze autori precum Ion Neculce, Dinicu Golescu, Vasile Cîrlova, Ion-Heliade Rădulescu, Grigore Lăcusteanu, Ion Ghica, George Sion, Radu Rosetti și tot așa, trecând, firesc, prin marii clasici, până la Marin Sorescu, cel mai aproape de noi dintre autorii analizați. Nu gustul pentru literatura veche este suprinzător, ci presupusele dificultăți ale informării pentru cineva care locuiește în altă țară, operele acestor autori și toate studiile conexe fiind destul de dificil de accesat și în România.
Ca profil critic, Mihai Vornicu este un călinescian. La fel ca autorul Istoriei literaturii române de la origini până în prezent, Mihai Vornicu pune în context, analizează specificul operei autorului studiat în corelație directă cu biografia autorului, fără a ignora climatul social, politic și cultural al epocii respective. Grila sa de lectură poate să difere de la un autor la altul. La unii – Neculce, Radu Rosetti, de pildă – accentul cade pe revelațiile aduse în planul cunoașterii prin relatarea unor situații istorice, scoaterea în evidență a psihologiei profunde a unor personaje istorice care au marcat prin prezența lor acele timpuri, a mentalităților și specificului vremurilor, la alții, lectura presupune tentații comparatiste, fiind pusă, pe orizontală, în relație cu operele unor scriitori occidentali contemporani cu scriitorul analizat sau, pe verticală, în diacronie, din perspectiva evoluției istorice a genului. În fine, în cazul poeților, discuțiile au în vedere specificitatea universului liric și/sau eficiența formelor prozodice.
Fiecare pagină a cărții sugerează un Mihai Vornicu gurmand (dar și gurmet) al literaturii, un pofticios voluptos, gata mereu să se scufunde în texte uitate, uneori ajunse în raftul al doilea al bibliotecii, din care extrage mici comori, de certă prospețime în planul cunoașterii sau al artisticității, numai bune spre a fi arătate unui public dornic de ceva nou. Impresia este sporită de stilul călinescian al istoricului literar. Ca și maestrul său, acesta are simțul formulelor memorabile, scurte și incisive care pot caracteriza un autor sau o operă mai bine decât zeci de pagini de analiză savantă. Iată doar câteva exemple, culese aleatoriu, dar care ar putea fi completate lesne cu altele, luate din secțiunile dedicate mai fiecărui autor analizat: „Polcovnicul Grigore Lăcusteanu (1813-1833) – fiu al stolnicului Ștefan Lăcusteanu, ispravnic de Slatina și al soției sale, născută Dedulescu – este valah până în măduva oaselor. Spirit de acțiune, dar mărginit și fără sensul entuziasmului, încuiat în respectul ordinii ca un ipistat cu fluierul în gură și gata oricând să constate contravenția, omul are o singură obsesie: evghenia. Un duce de Saint-Simon nu afirmă mai multă morgă aristocratică decât acest descendent din boierimea locală de mâna a doua, dacă nu chiar a treia.” (p. 64). Sau, în chip de concluzie, la însemnările despre memorialistul George Sion: „Autorul George Sion a fost un poligraf veleitar, silitor și prolix – total neînsemnat ca poet, dar prozator-memorialist încă de interes, fie și numai pentru informațiile pe care le dă despre personaje și fapte din vremea lui. Oamenii ca ei alcătuiesc magma scriitoricească a unei epoci, de unde apar uneori vârfuri care iluminează istoria literară”. (p. 97)
Ca modalitate de abordare critică, Mihai Vornicu utilizează recitirea textelor originale și intepretarea lor cu mintea proaspătă, neinfluențată, pe cât posibil de exegezele anterioare. Firește, el a parcurs toată critica anterioară, G. Călinescu însuși este citat ori de câte ori este nevoie, dar unghiul de privire este unul personal, original, neinfluențat de gândirea critică a predecesorilor. În articolele despre diferiții autori sunt presărate mai multe considerații de teorie a criticii, dar un singur text – Homo Criticus. Despre Critică – genul proxim și diferența specifică – se ocupă explicit de enunțarea regulilor jocului. Chiar dacă autorul supralicitează puțin, și dovada este înscrisă chiar în texte, unde, de multe ori, citează referințe critice pentru a-și întări argumentația, ideea este în principiu valabilă, mai ales în situția în care textul critic se referă la autori care au scris cu secole în urmă și ale căror opere au fost înecate de-a lungul vremii în oceanele de cerneală ale comentariilor critice. Doar o privire nouă, netributară vechilor interpretări își mai are sensul. Scrie Mihai Vornicu: „consultarea bibliografiei critice înainte de a comenta o operă literară (în absolut, dacă nu chiar în absurd) apare cu totul superfluă. Căci dilema e aceasta: aprecierea altui critic fie diferă – și atunci îmi e inutilă -, fie e aceeași cu a mea, în care caz mă obligă să parafrazez și să compun variațiuni pe o temă dată sau să-mi schimb opinia, fiindcă altfel aș repeta cele spuse deja de altcineva. Și a repeta cele spuse de altul, chiar schimbând abil formulările lui cu vorbe sinonime, ale mele, ar însemna să plagiez, mai mult ori mai puțin mascat. Conștiința vocației reclamă perspectivă personală în critică, ca și în literatura propriu-zisă, fără certitudinea unghiului de receptare proaspăt față de antecesori, scrisul nu se justifică”. (p. 11)
Textele lui Mihai Vornicu din volumul Statui de hârtie. Studii și impresii asupra literaturii române, par capitole dintr-o eventuală istorie a literaturii române, fără a avea însă perspectiva globală asupra fenomenului. Nu este reliefată continuitatea la nivelul curentelor literare și/sau a epocilor. Sunt, mai degrabă niște studii monografice de sine stătătoare care nu exclud însă filiațiile literare, din perspectiva unor tablouri mai largi temporale sau spațiale, în corelație cu genul sau specia literară în discuție. Marele merit al acestei cărți este că, grație stilului său plin de har, cu certe calități de prozator, autorul reușește să incite cititorul la lectura operelor unor scriitori despre care, în goana bezmetică a timpului nostru, nu se mai vorbește decât la seminariile de literatură de la Facultatea de Filologie. Realmente, citind textele lui Mihai Vornicu, simți nevoia să te întorci la toate acele cărți de demult, ca la un castel din alt veac, cu speranța că undeva, într-un colț, vei zări un obiect uitat, neobservat de ochii milioanelor de vizitatori care au trecut pe acolo înaintea ta.
Fără a fi în mod explicit o carte de revizuiri, Statui de hârtie. Studii și impresii asupra literaturii române, de Mihai Vornicu este o invitație la revizitarea unor opere literare, multe aproape uitate, fără prejudecăți, cu mintea limpede, cu promisiunea de a descoperi multe comori încă ascunse ale spiritului. Un exercițiu de perspicacitate, inteligență și sensibilitate, de pe urma căruia toată lumea ar avea numai de câștigat.
Mihai Vornicu, Statui de hârtie. Studii și impresii asupra literaturii române, Casa Cărții de Știință, 2018