Nu știu din ce pricină sau dacă este numai o întâmplare, dar anul acesta am primit mai multe manuscrise decât în toată viața laolaltă. Doar nu sunt editor, ci un cititor oarecare și totuși autorii îmi încredințează cărțile lor din fașă. Pentru unii, sunt singurul lector, pentru alții, unul din câțiva. Dar asta contează și nu prea. Poate în ritmul acesta, mă gândesc când obosesc, voi ajunge să citesc mai multe manuscrise decât volume deja publicate. Nici nu m-aș plânge dacă în joc nu ar fi ochii mei, și așa bolnavi, și așa suprasolicitați de prea mult stat în fața ecranului laptopului. Tot de nevoie…
Într-o zi, am primit un manuscris doldora de idei (iar eu când am văzut ce multe sunt, am imprimat repede textul). Autorul mi-a mărturisit că tocmai i-l refuzase un editor. Motivul: e prea dificil pentru vremurile noastre. Mi l-a trimis, să-l analizez cu aceeași sinceritate pe care o arătasem „nerușinat” în cronica la o altă carte de-a dumnealui, deși sinceritatea nu înseamnă întotdeauna adevăr. Și m-am folosit, îmi amintesc, de scuza aceasta, când autorul m-a luat puțin la rost.
Întocmai, este o carte la lectura căreia cei mai mulți vor obosi. Nu se îndoiește probabil nici scriitorul, cum nu mă îndoiesc nici eu. Pentru că nu ai nevoie doar de o minte atentă, îndeajuns de inteligentă, dar și de tihnă, să percepi sensurile frazelor până unde e necesar. Deși am lungit lectura mult, cât mi-am permis, tot nu pot spune că am înțeles mare lucru din manuscrisul acesta. Mai bine zis, nu că nu am înțeles, ci că înțelesurile mele s-ar putea să nu coincidă cu cele puse acolo de autor; ci că înțelesurile mele s-au abandonat de prea multe ori unei prime interpretări, iar plonjarea aceasta nu este de cele mai multe ori o reușită. Ce nu am gândit ori nu am avut timp să gândesc ar putea fi mai important. În fine, cu inconștiența care mă caracterizează, îmi permit să „dau lecții”, să vă spun pe scurt despre ce este vorba în manuscris și să sper că o să se găsească un editor deștept care să-l publice după.
Și la urma urmei, cum ar putea să fie pe placul celor mulți o carte în care nu se formulează o soluție, însă ni se repetă în ce groapă ne-am coborât existențele, în ce stadiu de paragină suntem. Viitorul? Doar „un nimic care își așteaptă renta, sfârșitul devenirii noastre”. Progresul ne-a depășit, iar situarea noastră în lume e mai prejos de civilizația construită. Eforturile comune pentru a trăi într-o lume perfectă, comodă, pufoasă, paradisiacă au eșuat, din simplul motiv că omul vrea decadență, iar perfecțiunea nu excită pe nimeni („Omul nu e făcut pentru paradis, orice paradis înseamnă sfârșitul omului”).
Ne definește concretul, spune autorul meu secret, avem chiar „monocultura concretului”. Visul aproape fiecărui contemporan este de a deveni un om concret, adică un om care contează. Iar la concret se ajunge prin muncă: „eroul democrației se trezește de dimineață ca să meargă la serviciu.” Nu are vreme de lene, de gândire, el muncește. „Fericirile vieții veșnice” au cedat locul gândului la ziua de salariu. Și, de fapt, nu noi muncim, ci „munca e cea care ne muncește”, suntem consumați, digerați de propriile servicii. Iar patronii nu pot să nu se simtă mici dumnezei, niște nemuritori de buzunar, de vreme ce dispun de jumătate din timpul nostru după bunul lor interes. „În spatele tuturor utopiilor omului stă o utopie financiară.” Dar cu cât se obține mai mult profit, cu atât gândirea se subțiază. Cu cât concretul e mai obez, cu atât suntem noi mai debili mintal. Mai bine ancorați în „delirul colectiv al muncii” presupune a te integra mai bine în „mutația genetică” rezumată într-o omenire dăruită administrației. Munca nu poate fi destin pentru niciun om, întrucât nu produce gândire. Cu cât muncim mai mult, consumăm în realitate mai puțină cultură și de calitate tot mai îndoielnică. Autorul ne numește „cadavre active”, în condițiile în care a fi viu scapă pur și simplu profitului. La naștere ni s-a dat totul în mod gratuit, implicit gândirea. Însă plata noastră este pentru supraviețuire și de aici impresia că doar banii alungă mizeria, doar ei ne protejează de rele.
„Gândirea e prețioasă precum cămașa unui rege și fragilă precum certitudinile săracului.” Ale săracului închis în gândire, înfundat în cotloanele ei, ale săracului care nu-și știe prețul, și oricum are un preț minim, ce nu contează la nivel argumentativ. Săracul are o singură identitate: munca. Este cumpărat și vândut întotdeauna ca un obiect de unică folosință. Și majoritatea săracilor caută să-și depășească condiția prin muncă. Și fiecare sărac visează că într-o zi va fi în rolul celui bogat, va schimba cu cineva locul. Trăim în „civilizația oamenilor-preț”, iar cine nu știe să-și stabilească prețul nu are ce căuta în mijlocul acestei specii. Este, firește, o fantomă.
În lăuntrul acestei democrații „edenice” se strecoară un nemuritor. Autorul schimbă discursul, ca și când ar vorbi despre sine. Pentru că sunt nemuritor, scrie el aproximativ, existența se face chin, fiindcă nemurirea e mai presus de existență. „Mă pregătesc, deci, să nu mai fiu om și încep cu singurătatea.” Iar muritorii, chiar dacă nu îl pot elimina, îl ignoră, și astfel nemurirea nemuritorului se face inutilă, fără rost, de doi bani. Cu toate că nemurirea este îndreptățită și fiecare muritor o va reține un pic pentru sine… Nu este ea singura care justifică nedreptatea strânsă la piept de moarte?
Visul este al muritorului, gândirea a nemuritorului. Muritorul poate fi spiritual, nemuritorul e original. Real este muritorul, ideal este nemuritorul. Și dacă totul în lume se transformă, cum ar putea gândirea tocmai să dispară? Or, nu este gândirea forma cea mai la îndemână de nemurire?
De aici începe epilogul, un „poem” filosofic de câteva pagini, demn de un frate-geamăn al lui Wittgenstein. Despre gândirea care se gândește la ce nu poate fi gândit, dar nu pricepe acest negândit. Poate este vorba despre Dumnezeu care gândește omul și dându-i omului gândirea îi deschide și posibilitatea de a zări negânditul, nu însă de a-l pătrunde. Prin mine, totul se gândește la Dumnezeu, notează autorul. Și omul nu ar gândi dacă nu ar fi, la rândul lui, gândit. Prin urmare, gândirea mă cunoaște mai bine decât mă cunosc. Pentru că ea mă gândește de fapt. Dacă a fi e necesar, necesitatea trimite inevitabil la ceva ce nu poate fi gândit. Cine îmi justifică necesitatea? Sunt lăsat să fiu de ceva ce mă gândește. Păcat că există moartea, sau bine că există ea, căci puterea este de partea ei. Și a fi și a gândi în fața ei pălesc și se sting. Orice om este o devenire înfrântă. Și înfrângerea se repetă la infinit, cu miliardele de ființe umane. Nemurirea, ca și visul, ce sunt dacă nu fugi de moarte? Dar întâlnirea cu ce nu poate fi gândit e singurul triumf în fața morții care nu poate să ne gândească.
E timpul pentru o concluzie. Cartea aceasta duce povara superiorității, de gândire și de existență. Duce deopotrivă povara unei nemuriri „degeaba”. Căci cetățenii aleargă tot mai repede, precum maratoniștii, contra timpului, și inevitabil, n-au vreme să gândească, nici să fie atenți la ce gândesc alții. Parafrazându-l pe autor (căci n-aș putea găsi eu o încheiere mai potrivită), oricât de geniu ai fi, nu mai interesează pe nimeni, toți sunt ocupați, prea ocupați.
P.S. 1 – Dacă ați ajuns la final cu lectura, meritați să știți adevărul: Claudiu Soare, Omul fără vis și Republica din Eden, volum inedit.
P.S. 2 – Cât a durat scrierea acestei cronici, am ascultat docilă cum se prăbușesc bucăți din pereții apartamentului vecin, apoi cum sunt pătrunși până-n măduvă de celebra bormașină, unealta de asigurare a zgomotului nostru cel de toate zilele. Eventualele nereguli de raționament ori sens rog a se scuza! Creierul meu e și așa tot mai paradit…