cronica plasticii
FLORIN TOMA

CALEA EROILOR – 80

Articol publicat în ediția 1-2/2019

În fiecare an, înspre finalul său, oraşul Târgu Jiu – leagănul sculpturii româneşti, acolo unde s-a născut arhetipul modernităţii în sculptura universală, Constantin Brâncuşi – intră în sărbătoare. O sărbătoare ca de basm, ce ţine trei zile, aidoma nunţilor de poveste. Ediţia ce a trecut a fost ocazionată nu doar de numele lui Brâncuşi, ci şi de împlinirea a opt decenii de când datează cel mai solemn omagiu adus eroilor Primului Război Mondial: Ansamblul monumental Brâncuşi sau Calea Eroilor.

Desfăşurat între 25 şi 28 octombrie, sub înaltul patronaj al Preşedintelui României, Colocviul Internaţional Brâncuşi a celebrat 80 de ani de la inaugurarea, la 27 octombrie 1938, a acestei Via Sacra – aşa cum o numeşte în expozeul său unul dintre „comunicatorii” Colocviului – adică ansamblul celor trei mari monumente (Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana fără sfârşit… de fapt, drumul, linia care le leagă!), pe care Brâncuşi personal l-a conceput, l-a proiectat şi l-a construit în Tg. Jiu. Nu altfel, decât ca prinos de recunoştinţă adus atunci, după 22 de ani de la eveniment, eroilor jieni căzuți în luptele de la Podul Jiului, purtate în ziua de 14/27 octombrie 1916.

Trei zile care au avut de toate: expoziţii (pictură şi sculptură), lansări de carte, un spectacol de teatru (Sărutul în regia lui Horaţiu Mihaiu), un film documentar (Constantin Brâncuși, Între Pământ și Cer pe Calea Sufletelor, realizat de Cristina Liberis și produs de Trinitas TV), comunicări ştiinţifice interesante şi discuţii – toate aşezate în paradigma celor mai importante evenimente dedicate Centenarului Marii Uniri. Trei zile care au necesitat o pregătire asiduă şi, de ce nu, uneori epuizantă din partea principalului actant al acestei minunate poveşti, Centrul de Cercetare, Documentare şi promovare Constantin Brâncuşi, prin cel mai de seamă personaj al său, directorul Doru Strâmbulescu, care, în fruntea unei minunate echipe, a vegheat ca acest eveniment să se desfăşoare impecabil. Este de amintit și faptul că, alături de Institutul Național al Patrimoniului, Centrul Brâncuși a contribuit la întocmirea dosarului de înscriere a Ansamblului brâncușian în Patrimoniul Mondial UNESCO. Reuşitele sale însă n-ar fi fost posibile fără sprijinul consistent al viceprimarului Adrian Tudor, care a susţinut prin toate pârghiile oficiale locale reuşita evenimentului.

Trei zile în care artele plastice, cu precădere sculptura, au fost cinstite aşa cum se cade în oraşul care l-a zămislit pe Constantin Brâncuşi. Pornind de la expoziţia de ceramică (intitulată Memento) de la Muzeul de Artă, a tânărului sculptor Emil Cassian Dumitraș, absolvent al Universității de Arte Plastice și Design Ion Andreescu din Cluj. Continuând cu Salonul Anual de Artă de la Galeriile filialei locale a Uniunii Artiştilor Plastici, o expoziție care face demonstrația unei perfecte sincronizări a unora dintre artiștii locali cu tendinţele artistice din țară și din Europa. Şi încheind cu fabuloasa expoziţie de la Muzeul Județean de Istorie Alexandru Ștefulescu, vernisată de Pavel Şuşară şi curatorul ei, sculptorul Vlad Ciobanu (care este și curatorul Atelierelor Brâncuși, un alt proiect de succes al Centrului Brâncuși de la Târgu Jiu). Intitulată Clepsidra, ea a adunat, de fapt, toată esenţa Şcolii Naţionale de Sculptură, din 1960 încoace, dezvoltată într-un tainic siaj al operei lui Constantin Brâncuşi, dar cu mărcile indelebile ale unor artişti extraordinari, nume de referinţă ale artei româneşti contemporane. George Apostu, Ovidiu Maitec, Napoleon Tiron, Bata Marianov, Florin Codre, Vasile Gorduz, Constantin Popovici, Georgeta Caragiu, Paul Vasilescu, Adrian Popovici, Sava Stoianov, Ion Iancuţ, Ovidiu Simionescu, Neculai Păduraru, dar și încă mulţi alţii sunt nume de talie mondială, care şi-ar merita locul în toate muzeele lumii. Acolo însă nu e prezent decât Antemergătorul. Maestrul. Delegatul ucenicilor.

De remarcat că la fiecare ediţie este reactualizată o coordonată extrem de importantă, atunci când subiectul de analiză şi lucru este un monument (cum este cazul aici, iar nu unul, ci trei!), şi anume: acţiunea de conservare şi întreţinere a acestuia. Gestul unui pseudo-cercetător al operelor brâncuşiene, de acum vreo 20 de ani, de a demonta cu forţa Coloana fără sfârşit, spre a o… chipurile!… curăţa – rămâne o amintire hidoasă despre impostură şi nepricepere în acest domeniu. (NOTĂ: Am văzut cu ochii mei, acum câteva luni, intrând într-o uşoară coliziune cu serviciul de pază, cum parterul aripii de nord din Palazzo Abatellis, din Palermo, ce adăposteşte Galeria Regionale della Sicilia, este ocupat de uriaşe laboratoare de restaurare şi conservare a operelor aflate în patrimoniul muzeului. Fotografiile pe care le-am făcut în fugă dezvăluie o parte din dotarea complexă a secţiei în care – aveam să citesc în pliantul de prezentare – lucrează peste 35 de specialişti în domenii diverse, istorici de artă, ingineri, cercetători în studiul materialelor (lemn, textile etc.), chimişti, fizicieni, electronişti…)

Tot astfel, există o preocupare constantă pentru aplicarea unor metode științifice de întreținere și conservare a Ansamblului sculptural din Tg. Jiu. În acest sens, parteneriatul cu Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Optoelectronică din Bucureşti este salutar. De altfel, în calitate de coordonator al proiectului prin care sunt aplicate metode de cercetare non-invazive, dr. Roxana Rădvan a prezentat pentru specialiști și pentru public o comunicare interesantă şi cu adevărat spectaculoasă: Viața monumentului și viața orașului.

Un alt moment important l-au reprezentat comunicările ştiinţifice.

Astfel, Sorana Georgescu-Gorjan – fiica inginerului Ștefan Georgescu-Gorjan, șeful proiectului realizării Coloanei fără sfârșit, autoare a unei sute de articole și studii dedicate operei brâncușiene – a apăsat în tradiţionala sa intervenţie (nicio ediţie a Colocviilor Brâncuşi nu se poate desfăşura fără prezenţa ei emblematică!) asupra datoriei „de mulțumire pentru cei vrednici de neuitare care au făcut ca Ansamblul să existe“. Alături de ea, o notă aparte – nu doar prin pitorescul terminologic şi ineditul abordării, dar şi prin amănuntele interesante revelate – a reprezentat-o comunicarea antropologului Matei Stârcea-Crăciun: Hermeneutica endogenă a sculpturii abstracte. Noi perspective în metodologia evaluării critice.

La rândul lor, nici invitații străini nu s-au lăsat mai prejos, reprezentând o surpriză foarte plăcută şi dovedind încă o dată, dacă mai era nevoie, că interesul pentru opera lui Brâncuşi este constant, mai ales în lumea specialiştilor anglo-saxoni. Altminteri, foarte simpatici şi colocviali, ei au insistat pe influența operei lui Constantin Brâncuși asupra, mai ales, coordonatei morfologice a creației artiștilor din spaţiul anglo-american, într-o incontestabilă filiaţie brâncuşiană. Friedrich Teja Bach, personalitate pluridisciplinară (istoric, germanist, specialist în științe politice, istoria artei și filozofie), a prezentat un studiu foarte interesant, cu titlul Fragilitatea radicalului: Constantin Brâncuși și sculptura americană, iar Jonathan Wood, critic de artă, curator și coordonator al Institutului Henry Moore, a vorbit despre Brâncuși, Coloana fără sfârșit și sculptura în Marea Britanie. În vreme ce Alison Wilding, insistând pe experiența artistică personală, cu precădere ca sculptor, a demonstrat, prin comunicarea sa, Echilibru, Brâncuși și eu – din nefericire, însă pe o gamă destul de întinsă – că există o paradigmă Brâncuși în propria-i creație. Lucru care ne-a bucurat!

O direcție mai apropiată de linia de conservare pe care a dezbătut-o dr. Roxana Rădvan, de la Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Optoelectronică, a fost trasată de Maria del Pilar Ortíz Calderὸn, profesor la Universitatea Pablo de Olavide. Ea s-a referit la efectul condițiilor de mediu asupra operelor de artă și la modalităţile prin care acestea pot fi protejate: Despre risc și vulnerabilitate. Un caz de artă modernă.

De departe, personalitatea cea mai aşteptată la Colocviu – şi, sincer vorbind, cu cel mai răsunător succes – a fost dr. Doina Lemny, cea care, în calitate de cercetător și muzeograf la Centre Pompidou din Paris, are grijă şi promovează opera lui Constantin Brâncuși în Franţa şi aiurea. Ea a moderat prima zi de comunicări, în timpul căreia a prezentat lucrarea Coloana fără sfârșit: proiectare în timp. Totodată, cea mai cunoscută specialistă în opera lui Brâncuşi a lansat la Muzeul de Artă din Tg. Jiu două cărţi extrem de importante pentru contribuţia la cercetarea operei marelui sculptor român: Monografia Constantin Brâncuși și Cumințenia Pământului: opera unică. Tot la Muzeul de Artă din Târgu Jiu a fost lansat și Anuarul Revistei Brâncuși: Istoricul Ansamblului Monumental realizat de Constantin Brâncuși la Târgu Jiu, din documente de arhivă (perioada 1937-1989).

De partea organizării, nu se poate să trecem peste prezenţa absolut marcantă a celui care poate fi considerat vedeta incontestabilă a acestui colocviu. Criticul de artă Pavel Şuşară a fost spiritul omniprezent al acestor trei zile: a vernisat expoziţii, a moderat sesiuni de comunicări, a prezidat, a prezentat, a luat cuvântul, a intervenit, a corectat aproximările. A făcut aproape totul. Cu atitudinea sa degajată, cu spiritul său iute şi spumos, cu sagacitate și rafinament, cu omnipotenţa expertizei sale în domeniul artelor și cu nu mai puţină pasiune, Pavel Șușară a reușit să creeze o atmosferă de lucru aplicat, dar şi de relaxare. Totodată, a certificat valoric cele trei expoziţii pe care le-a vernisat, a legitimat, prin prezenţa sa în fruntea juriului, valoarea Premiului Național de Sculptură Constantin Brâncuși şi a dat greutate, ca moderator, comunicărilor științifice şi ca participant.

Comunicarea susținută de el: Schița unui paradox: Ansamblul de la Târgu Jiu face parte din volumul Constantin Brâncuși, aflat în pregătire, care va fi o contribuţie fundamentală la hermeneutica operei brâncuşiene. Comunicarea care a încheiat sesiunea, dar şi cea mai interesantă, a fost Calea Eroilor – Via Sacra. Despre forma simbolică a demersului către sacru, susţinută de Radu Boroianu. Zăbovind asupra lui Radu Boroianu, trebuie menţionat faptul că de numele lui se leagă colaborarea dintre Centrul Brâncuşi şi Institutul Cultural Român (în 2015, ca preşedinte al ICR, a răspuns cu bunăvoinţă solicitării directorului Doru Strâmbulescu și a vicepreședintelui Consiliului Științific, Vlad Ciobanu, de a iniția Premiul Național de Sculptură și de a sprijini Colocviul Brâncuși), precum şi – amănunt la fel de important – tot el a condus lucrările Comisiei Internaționale pentru Expertizarea Conservării Ansamblului Calea Eroilor – 2013. Astfel că, aşa cum ne-am aşteptat, comunicarea sa a suscitat un interes deosebit în rândul auditoriului.

Autorul a condus foarte ingenios întregul raţionament retoric, fiindcă, prin glisarea semanticii întregului ansamblu brâncuşian dinspre un statut cu uz citadin către sacralitate – deci, scoaterea de sub influenţa unei simbolistici de funcţionalitate civică a Căii Eroilor şi plasarea ei într-un spaţiu virtual de preeminenţă a Sacrului – s-a ajuns în punctul de no return, adică la concluzia că demersul spre solemn, investiţia morală sunt în stare să salveze orice operă de artă. Sacralizarea acesteia devine parcă o peliculă protectoare ce asigură în primul rând perenitatea operei de artă, apoi, nu mai puţin important, îndepărtează orice tentativă de parazitare a catharsisului. Corolarul expunerii lui Radu Boroianu este că Arta nu poate trăi în afara moralei. Iar Calea Eroilor realizată de Constantin Brâncuşi poate deveni o Via Sacra.

Nu întâmplător, Pavel Şuşară insista pe această componentă obligatorie, atrăgând atenţia că, la momentul acesta de derută a civilizaţiei, o nouă „paradigmă” ce atinge toate spaţiile şi alveolele vieţii sociale, acum mai mult ca oricând Arta trebuie protejată. „Fiindcă ușor putem să vorbim mâine – dacă nu avem suficientă vigoare să conservăm ceea ce este astăzi – despre Sărut ca despre o sculptură în care se neagă identitatea de gen, despre o îmbrățișare între două persoane al căror sex nu este nici precizat, nici determinat, dar avem clar identificarea lui ideologică… Iar riscul de a mai trece o dată prin ceea ce am trecut în anii ’50, de a pune din nou tractorul cu șenile în fața Coloanei pentru a o da jos, este nu ipotetic, este extrem de real. Deja în alte părți ale lumii se dărâmă statui, pentru că se știe foarte bine că orice schimbare de paradigmă, înainte de a ajunge efectivă, începe prin demolarea simbolurilor, prin demolarea efigiilor. (…) Avertismentul lui Radu Boroianu nu este doar o introducere utilă și polemică, ci este o perspectivă de lectură a reperelor noastre culturale și a formelor noastre de existență obligatorii”.

Ediţia 2018 a Colocviilor Brâncuşi, desfăşurată sub înaltul patronaj al Preşedintelui României și având între parteneri Ministerul Culturii și Identității Naționale, Institutul Cultural Român, Filiala Târgu Jiu a Uniunii Artiștilor Plastici și Teatrul Dramatic Elvira Godeanu, s-a încheiat cu decernarea Premiuluiui Național Brâncuși, oferit de Institutul Cultural Român şi Centrul Brâncuşi. Juriul, prezidat de Pavel Şuşară – şi din care au făcut parte criticul de artă și curatorul Raluca Băloiu, Dalina Bădescu, pictor și curator, sculptorul Maxim Dumitraș (laureatul ediţiei anterioare) și scriitorul Florin Toma – a acordat premiul sculptorului Nicolae Fleissig.

Autor al unei opere colosale (atât ca forţă, cât şi ca întindere a arealului geografic pe care sunt răspândite lucrările sale), Nicolae Fleissig este una dintre cele mai puternice personalităţi ale sculpturii româneşti, care, deşi trăieşte de mulţi ani în Franţa, este strâns legat de evenimentele din România, de teme şi motive ce ţin de semantica liminală şi subliminală a civilizaţiei noastre naţionale. Un sculptor care a sărbătorit recent 50 de ani de strădanie artistică. Cinci decenii de încleştare şi satisfacţii. O jumătate de secol în slujba artei.

Iată ce scria publicaţia La Dépêche din Toulouse, într-un articol intitulat: Nicolae Fleissig fête 50 ans de sculpture à La Porte-d’Amont: „Nicolae Fleissig, sculpteur de renommée mondiale, fête ses cinquante ans de sculpture «Empreintes d’une trajectoire» avec quatre expositions: à Lavelanet, Puivert, chez lui dans son atelier et aussi à Mirepoix, à La Porte-d’Amont (…). Environ 120 sculptures de cet artiste sont réparties dans le monde, au Brésil, en Chine, en Égypte etc. (n.n. etc. înseamnă Cipru, Turcia) et aussi en Roumanie, son pays d’origine; elles font plusieurs mètres de hauteur et sont travaillées dans le granit et le marbre, matériaux adaptés pour ses œuvres monumentales représentant souvent des portes et que l’on peut découvrir à l’entrée de grandes villes. Aussi, ce passionné de sculpture a fait les Beaux-Arts de Bucarest. Il est arrivé en France en tant que réfugié politique depuis une trentaine d’années et s’est installé à Sainte-Colombe-sur-l’Hers où il possède un atelier à la mesure de ses sculptures.”

Ce poate fi oare mai onorant pentru un artist, decât să-i fie recunoscute lucrările în orice colţ al lumii, iar, pentru întreaga sa operă, să-i fie acordat şi cel mai prestigios premiu din ţara de origine? Un premiu ce poartă numele Spiritului Tutelar al sculpturii româneşti.