Opera lui Caragiale şi istoria receptării ei într-un interval de un secol şi aproape trei decenii bune (1890-2018) pot oferi oricând cititorului jocul unui spectacol teribil (unic, îndrăcit, contradictoriu şi magnific). Într-adevăr, aşa cum afirma în Caragiale şi Caragiale (1983) regretatul Florin Manolescu, “sentimentul valorii excepţionale şi al genialităţii autorului Scrisorii pierdute s-a format cu mare întârziere”. Spre sfârşitul ultimelor două decenii ale secolului al XIX-lea, departe de a face săli pline, teatrul său era mai curând obiect de scandal. Capodopera O noapte furtunoasă fusese scoasă de pe afiş fiindcă atacase instituţia “baionetei inteligente”; comedia D’ale Carnavalului huiduită grosier la premieră; autorul, devenit prin diligenţele providenţiale ale reginei Carmen Sylva director al Naţionalului bucureştean, va fi contestat vehement şi obligat să demisioneze din funcţie la numai un an de la investitură. În 1891, Academia îi refuza acordarea Premiului “Ion Heliade Rădulescu”, pentru volumele Teatru (1889) şi Năpasta (1890), reproşându-i “tendinţele antinaţionale” (Haşdeu), lipsa simţului moral şi “bătaia de joc” la adresa naţiunii (Dimitrie A. Sturdza). Peste zece ani, autorul dramei Năpasta era acuzat pur şi simplu de plagiat, iar un Pompiliu Eliade, în l’Indépendence roumaine, cu binecunoscuta-i abilitate – una pe faţă, două pe dos – prezicea intempestiv îmbătrânirea întregii opere teatrale caragialeşti… Nici E. Lovinescu nu gândea poate prea diferit când, în Critice (1920-1921), considera că “într-o sută de ani fiecare rând din Scrisoarea pierdută va trebui însoţit de o pagină de lămuriri”.
Prieten fidel al omului şi preţuitor sincer al dramaturgiei sale, în necrologul morţii, poate pentru prima dată, prin pana lui Nicolae Iorga, lui Caragiale i se recunoştea, ca indiscutabil, geniul şi, graţie lui, dreptul (…) de a sta împotriva vremii sale, şi când greşea ea, şi când el era greşitul (s.a., vezi Oameni care au fost, E.P.L., 1967, pag. 319).
Sub dictaura comunistă, în 1952, cu ocazia centenarului naşterii lui I.L. Caragiale, într-un “studiu” din culegerea dedicată acestuia, academicianul Republicii Populare Române, G. Călinescu, scria că “nu putem aduce o mai bună contribuţie la cauza unei păcii drepte între popoare (!!!) pe care o dorim cu toţii decât ridicând în slavă creaţia genială (a lui I. L. Caragiale)“: “scriitorul cel mai iubit de masele populare din România prin faptul că a fost cel mai talentat şi cel mai puternic critic al regimului burghezo-moşieresc din România (s.n.)”. Citându-l pe tovarăşul Stalin care ne învaţă etc, etc., suntem bucuroşi că el (Caragiale, n.n.) ne însoţeşte în socialism, scria acolo (v. Studii şi conferinţe cu prilejul centenarului I. L. Caragiale, E.P.L.A., 1952) şi mai tânărul Paul Cornea, braţ la braţ cu Mihai Beniuc, Ion Vitner, Mihai Novicov, Maria Banuş, Nicolae Moraru, Silvian Iosifescu… În acest spirit, până în 1992, în comuna I. L. Caragiale din judeţul Dâmboviţa (fostă Haimanale), pe locul unde fusese casa în care s-a născut viitorul mare scriitor, pe o “placă omagială”, la dezveliraea căreia, în 1952, asistase, în calitate de preşedinte al breslei scriitoriceşti, Mihail Sadoveanu însuşi, stăteau scrise cu litere de-o schioapă cuvintele: Aici a fost casa în care s-a născut I. L. Caragiale, cel mai mare critic al regimului burghezo-moşieresc din România. Nu face obiectul şi nu voi stărui de această dată asupra actualităţii operei lui Ion Luca Caragiale în perioada respectivă : “o mare forţă ofensivă şi un mare aliat care merge alături de noi, scria Maria Banuş, împreună cu noi, spre socialism (v. op. cit., pag. 211)”.
Scriitor reactiv, perfect conştient de valoarea operei sale, apărată de la bun început de estetismul luminat al junimistului Titu Maiorescu, mai ales împotriva atacurilor ce vizau aşa-zisa ei trivialitate, I. L. Caragiale i-a răspuns dur liberalului Dimitrie A. Sturdza, “specialistul” care îi blocase oneros accesul la premiul academic. “Mâine, poimâine, scria dramaturgul în pamfletul O lichea, apărut în ziarul Epoca din 13 aprilie 1897, oi mai prezenta o carte la vreun premiu academic pentru produceri literare: licheaua (va să zică o secătură care, dacă ţi-a căzut în spinare, se ţine de tine mai rău ca scaiul) ar fi capabilă să se aşeze pe cartea mea şi să latre că premiul literar se cuvine mai potrivit unui manual de geologie franţuzesc de la ‘48, tradus în româneşte de d-l G. Ştefănescu, cum poate dumnealui traduce. Aş fi nebun să-i zic lui d-l Sturdza lichea la figurat. La propriu însă, i-o zic fără teamă (s.n.)”. Cu sagacitatea-i recunoscută, Caragiale i-o retezase şi i-o zisese academicianului numismat la fel de bine şi în analiza politologică intitulată Culisele chestiunii naţionale, publicată mai întâi în ziarul Ziua (1896) condus de fostul junimist G. Panu, ziaristul şi omul politic cu care “nenea Iancu” va intra în acelaşi an, 1896, în rândurile partidului conservator. Publicat şi sub formă de broşură la Tipografia Epoca, pamfletul politic Culisele… analizează şi dezvăluie cât se poate de limpede amestecul partidului şi guvernului liberal în afacerile Partidului Naţional de peste munţi şi în procesul Memorandumului, sechestrarea revistei Tribuna de la Sibiu, condusă de Ioan Slavici, E. Brote şi I. Bechnitz. După ce observă că adevăratele probleme ale partidului unionist al transilvănenilor la acea dată se puteau regăsi în sinteză în cererile pe care Aurel C. Popovici le făcea cu onestitate românilor din regatul român, şi anume ajutor şi sprijin moral şi material acordat luptătorilor ardeleni pentru cauza naţională, mijloace pentru răspândirea culturii şi realizarea unei eficiente agitaţiuni, dând dovadă de o profundă cunoaştere a problemei, Caragiale dezvăluie maşinaţiunile liberalilor conduşi de machiavelicul Dimitrie A. Sturdza, cel care, cu aportul serviciilor refugiatului E. Brote, transformat într-un adevărat “medium de intrigi şi şicane triviale”, încearcă să discrediteze pe conservatori şi relaţiile lor cu partidul unionist. O analiză pertinentă şi deplin lămuritoare produce Caragiale în acelaşi material publicistic cu privire la natura şi rezultatul procesului de la Cluj al tribuniştilor, pe care liberalii şi-l revendicau ca pe un succes al lor (e vorba de amnistia decretată de către autorităţile austro-ungare după condamnarea inculpaţilor), proces, atrage atenţia Caragiale, care s-a desfăşurat în realitate în timpul guvernării conservatoare…
Prieten deopotrivă cu Ioan Slavici, pe care îl cunoscuse în redacţia ziarului Timpul, la Iaşi, cu George Coşbuc, admirat şi preţuit la superlativ pentru creaţia sa poetică, dar şi cu mai tânărul tribun al cauzei unioniste, Octavian Goga, pe care îl întâlnise în casa lui Delavrancea şi care, la rându-i, îl iubea, spre finele anilor 1900, Caragiale era unul dintre cei mai devotaţi şi cei mai buni cunoscători ai cauzei naţionale susţinută de intelectualitatea transilvană căreia îi făcuse, la cerere sau nu, imense servicii, colaborând la Lupta, la Tribuna şi mai târziu chiar şi la Luceafărul (?) care apărea din 1902 la Budapesta. Corespondenţa sa din această perioadă cu un Aurel C. Popovici, Vasile Goldiş, Vaida Voievod sau Iuliu Maniu o atestă cu brio. În acest sens, mai mult decât semnificative mi se par cuvintele lui Vasile Goldiş din scrisoarea pe care i-o adresează lui Caragiale în 26 februarie 1911, în perioada când, aflat la Berlin, Caragiale colabora la Românul, şi a făcut mai multe deplasări în acest scop atât în ţară cât şi la sediul Societăţii studenţeşti “Petru Maior” de la “Budapeştaloţiu”: Poate nici nu poţi să-ţi dai seama ce serviciu ai făcut cauzei noastre naţionale. Să ne ajuţi acum cu puterea de leu a dumitale la biruinţă. Fie articole de fond, fie vreo schiţă literară, fie, în fine, orice, numai să fie ieşit din sufletul lui Caragiale şi să fie iscălit numele lui Caragiale. Atât ne trebuie şi învingerea noastră e sigură (v. I. L. Caragiale, Opere, vol. VII, ediţia îngrijită de Paul Zarfopol şi Şerban Cioculescu, Editura Cultura Naţională şi Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1930-1942). La o întrunire studenţească, în 1897, Caragiale îşi exprimase propria convingere cu aplomb şi fără echivoc: Românii subjugaţi ne sunt indispensabili ca aerul.
Între articolele şi schiţele semnate de Caragiale şi cunoscute lui Vasile Goldiş, ce vor fi adus cu siguranţă importante servicii cauzei unioniste, aşa cum opina marele patriot ce va refuza semnarea declarației de fidelitate față de guvernul contelui Tisza la momentul intrării României în război împotriva Austro-Ungariei, se numără cu siguranţă şi proza de o factură ceva mai aparte, intitulată Poetul Vlahuţă (!). Despre ea s-a exprimat, în urmă cu câțiva ani, şi Gelu Negrea (v. în România literară nr. 49-50/ 2010, articolul Caragiale cenzurat. O ipoteză), propunând o “re-lectură” menită, în primul rând, să semnaleze caracterul metatextual (avant la lettre) al unor inserturi subtile “legate de dialectica literară a dubletelor realitate-ficţiune, model-personaj sau adevăr-verosimilitate” descoperite acolo. Co-semnez şi apreciez, fără rezerve. Al doilea motiv, scrie domnul Negrea, pentru a combate aşa-zisa “lipsă de organ a lui Caragiale pentru natură” (cu evidentă trimitere la articolul din 1935 al lui N. Davidescu, Caragiale cel din urmă ocupant fanariot, sau inaderenţa lui la spiritul românesc). Şi, nu în ultimul rând, cum iarăşi notează remarcabilul caragialeolog, pentru “neaşteptata componentă onirică (…) şi fascinanta dimensiune premonitorie (a părţii a doua, sic!) a textului”, care n-ar mai fi fost încheiat, fiind, eventual, cenzurat, “din cauza acestui pasaj provocator (e vorba de visul mirobolant al părintelui Mantu din Opidul–Nou, înfăţişând Alba Iulia în plină sărbătoare a reîntregirii neamului) şi nealiniat la rigorile comandamentelor oficiale ale politicii momentului”.
Aş vrea să precizez aici că “schiţa” Poetul Vlahuţă de Caragiale a fost publicată în acelaşi an, 1896, când a apărut şi analiza sau pamfletul politic, cum vrem să-i spunem, Culisele chestiunii naţionale. Maestrul era mânat în luptă în acel an de o vervă puţin obişnuită, ocrotit de simpatia şi mâna forte a lui N. Filipescu, aflat, după doi ani de primar al capitalei, la primul mandat de deputat conservator în Parlamentul ţării. Schiţa a fost tipărită de altminteri în Epoca literară, supliment al ziarului lui N. Filipescu, Epoca (1885-1916). Prin diligenţele depuse de acest personaj de legendă, atât de iubit de bucureşteni, suplimentul respectiv era condus în acel moment de Caragiale însuşi care făcea echipă cu junele de 21 de ani, Şt. O. Iosif, pe post de secretar de redacţie. Autorul Patriarhalelor a povestit undeva cum Caragiale i-ar fi dictat în redacţie întregul conţinut al lucrării… Cunoscutul om politic conservator, creator în 1912 al celebrului Liceu Militar de la Mânăstirea Dealu, trebuie spus că era el însuşi un vajnic apărător al ideii unioniste susţinută de fraţii de peste munţi, iar în 1896, partidul său, după mai bine de şapte ani la conducerea ţării, se afla de câteva luni în opoziţie cu partidul lui Dimitrie A. Sturdza, căruia îi contabiliza la sânge orice pas greşit… Tocmai de aceea este greu de crezut, fie şi ca ipoteză de lucru, că atât fruntaşul conservator cât şi marele dramaturg, autor al unei viziuni absolut profetice a Marii Uniri, s-ar fi putut alinia în vreun fel politicii oficiale a momentului.
“Opidul-Nou (pe ungureşte Ujvár…)”, localitatea transilvană în care I. L. Caragiale îşi plasează ingenioasa ficţiune nu este una cu totul imaginară cum s-a crezut, purtând un nume oarecare, lipsit de orice semnificaţie. Dintr-un material documentar, pe care mi l-a pus la dispoziţie de Eugen D. Popin, reţin că denumirea de opid (din latinescul oppidum) desemnează un început de oraş. Opid, în româneşte, Ujvar sau Neuburg în germană şi Uivar în maghiară a fost un cuvânt frecvent folosit în textele jurnalistice şi literare din perioada 1890-1935 ce făceau aluzie la situaţia din Ardeal, o realitate perfect cunoscută spiritului ascuţit al lui Ion Luca Caragiale, şi din care, dincolo de interesele fracţioniste ale partidelor, scriitorul înţelege să facă, începând chiar din primul moment al contactului nemijlocit cu ea, prioritatea vieţii sale. Subliniez. Cauza naţională a fost prioritatea vieţii lui I. L. Caragiale. Să nu uităm nici o clipă faptul că, începând din 1891 şi până în 1905, când îşi statorniceşte definitiv reşedinţa la Berlin, Caragiale încercase fără succes să se stabilească alături de ardeleni, fie la Sibiu sau Braşov, fie la Cluj. Îndicând situaţia aşezării Neuburg an der Bega, aflată la 35 de km de Timişoara (v. Hans Hoffmann – Uivar: Geschichte einer deutschen Gemeinde im rumänischen Banat, Münch-Druck, Ahorn/Coburg, 1981), opid populat încă din 1767, alături de populaţia românească minoritară, cu colonişti germani şi maghiari, Eugen D. Popin arată că “în Transilvania au mai fost şi alte localităţi denumite Ujvár, de exemplu Szamos-Ujvar (Gherla), în germană: Neuschloss, sau Maros-Ujvár (Ocna Mureș) în germană: Miereschhall. Iar Ujvarul din Banat era denumit și Torontal Újvár, pentru a-l localiza exact”. Din perspectiva mirobolantului vis unionist al părintelui Ion Mantu, pus în scenă cu atâta meşteşugită relevanţă de I. L. Caragiale, Opidul-Nou îşi merită pe deplin numele încărcat cu o evidentă rezonanţă simbolică. Tradus în buna limbă românească a marelui dramaturg, Opidul-Nou ar putea însemna începutul unei aşezări noi !
Foarte interesantă este şi povestea schiţei Poetul Vlahuţă, cu un pseudo-Vlahuţă în vizită la Opidul-Nou în casa Părintelui Ion Mantu, protopop cercual, unul dintre cei mai arzători şi mai “valinţi” patrioţi, text rămas necunoscut în integralitatea lui chiar şi lui Paul Zarifopol, îngrijitorul ediţiei I. L. Caragiale, Opere, vol I-III, Editura Cultura Naţională, 1930-1932. El intră cu adevărat în circuitul public şi în patrimoniul prozei caragialeşti (şi o să vedem şi de ce), odată cu donaţia colecţiei Epocii literare făcută de colonelul C. Georgescu, în septembrie 1936, Bibliotecii Academiei Române. Însoţită de un studiu al lui George Baiculescu (Din proza necunoscută a lui I. L. Caragiale, vezi Preocupări literare, an I, vol. II, nr. 3/1936), schiţa Poetul Vlahuţă va fi re-publicată, păstrând neschimbată numerotarea secţiunilor şi în ortografia originală, mai întâi în respectivul periodic condus de Petre V. Haneş şi apoi, independent, în volumul I. L. Caragiale, Pagini de proză necunoscută (1936), cu o prefaţă a aceluiaşi George Baiculescu. Cercetând cu acribie colecţia Epocii literare din patrimoniul Bibliotecii Academiei (numerele 1-10, apărute în intervalul 15 aprilie – 17 iunie 1896), cunoscutul bibliograf, unul dintre cei mai dăruiţi pe care i-a avut vreodată respectiva instituţie, identifică, semnate, sub iniţiale sau nesemnate nu mai puţin de 27 de texte aparţinând lui Caragiale. “Din acestea, ţine să precizeze George Baiculescu în prezentarea din revista Preocupări literare, unele le-a tipărit, mai târziu, Caragiale însuşi, fie în volume, fie în revistele umoristice şi calendarele ce a redactat; altele le-a cules în ediţia de scrieri complete Paul Zarifopol.
Au rămas, până azi, necunoscute – cu valoare aproape de inedit – mai multe bucăţi (vreo unsprezece), care se pot împărţi în două grupe distincte: mai întâi bucăţile mai mari, povestirile: Scrisorile unui egoist şi Poetul Vlahuţă – aceasta cu o surprinzătoare, îndrăzneaţă şi profetică viziune asupra întregirii neamului şi încoronării de la Alba-Iulia, – din nefericire ambele rămase neterminate (în paranteză fie spus, eu unul (şt.i.gh.), în lipsa oricărei argumentaţii în chestiune, consider schiţa Poetul Vlahuţă perfect încheiată); apoi câteva articole şi note literare mai mărunte: Pomada fermecată, Traian Demetrescu, O carte rară, Răzbunarea lui Anastase, Plagiatul Zola-Bibescu, Un nou plagiat Zola, G. Baronzi, Cilibi Moise şi Spitalul Amorului ( op. cit., pag 132)”.
Făceam observaţia mai sus că George Baiculescu a re-publicat în Preocupări literare (1 octombrie 1936) schiţa Poetul Vlahuţă, păstrând nealterată, cum era şi firesc, judicioasa împărţire, pe secţiuni (sau părţi), a produsului princeps, gândită de la bun început de Caragiale. Părţile, în număr de trei (şi nu două (!?), aşa cum afirmă chiar şi Gelu Negrea – v. art. cit. – constituie de fapt tot atâtea secvenţe în care textul a fost publicat în suplimentul Epoca literară din 1896. Fiindcă el a apărut nu în două numere ale respectivului periodic, cum se crede, ci în trei – respectiv, partea I, în nr. 7 din 27 mai; partea II-a, în nr. 8 din 3 iunie şi partea a III-a, în nr. 9 din 10 iunie. În mod ciudat, făcând trimitere la volumul III din Caragiale, Opere, ediţia Zarifopol, unde s-a reprodus doar partea I şi a II-a din schiţa de care ne ocupăm (partea a treia rămânându-i necunocută criticului), filologii noştri (care cunosc astăzi, evident, integral, conţinutul scrierii respective din varii ediţii de popularizare) vorbesc cu lejeritate în continuare de “cele două părţi” ale povestirii… Care părţi sunt, cum putem constata şi singuri, trei… Durante causa, durat effectus!
În partea a treia a schiţei Poetul Vlahuţă, care va să zică, şi nu în a doua, putem citi mirobolanta viziune a actului Marii Uniri, incredibil imaginată, cu 20 de ani mai înainte, de I. L. Caragiale şi revelată magic preotului ardelean din acel început al unei aşezări noi (Opidul-Nou). O reproduc în continuare, în anul Centenarului realizării Marii Uniri în fapt, după ediţia Baiculescu, cu toate particularităţile fonetismului şi ortografiei originare (1896), în semn de omagiu adus nu numai, poate, celui mai mare scriitor român modern, dar şi, indiscutabil, unui autentic patriot. Sentiment pe care, din păcate, unii dintre contemporanii scriitorului i l-au contestat vehemenet şi aberant.
S’a isprăvit în sfârşit cu bine un războiu uriaş, la care trebuia s’ajungă cândva două neamuri ce de-atâtea veacuri sunt osândite să trăiască împreună pe o aşa de frumoasă ţară, urându-se şi duşmănindu-se din fundul rărunchilor, neştiind niciodată de ce, şi având totdeauna pentru ce. […]
Sângele a’ncetat să curgă, şi, la lumina aceluiaşi soare deacum trei-sute de ani, porţile de fier ale cetăţii Alba-Iulia se deschid de perete să primească pe biruitor, pe stăpânul ce se’ntoarce în casa lui usurpată de vremuri de către un sălbatic cutropitor. Din toate plaiurile şi văile curg roiurile unui mare popor. O mândră oaste biruitoare s’apropie, cu steagul tricolor în frunte… În sunetul triumfal al muzicilor, un rege măreţ şi sever, înconjurat de un strălucit stat-major, înaintează încet, călare pe un cal alb. E o pădure de steaguri care i se’nchină… Zidurile cetăţii bătrâne par’că se sgudue de glasurile neamului întreg, care aclamează pe erou.
Părintele Mantu, ţinând cu o mână pe poetul Vlahuţă şi cu cealaltă pe doamna Veturia Vlahuţă, născută Mantu, care duce’n braţe pe primul ei năcut, străbate cu greutate prin mulţime, aproape de poarta deschisă a cetăţii: tocmai acum regele şi statul major au ajuns aici. […]
“Dumnezeu al Românilor! zice regele cu glas puternic, mulţumescu’ţi pentru ‘ntregul meu popor şi pentru mine, că m’ai învrednicit să calc pe urmele lui Mihaiu-Viteazul. Priveşte, Doamne, din înaltul cerului, şi de acum înainte pe poporul tău, aşa de crud încercat, şi ajută’l să-şi stăpânescă de-acum în pace moşia, pe care şi-a recăpătat-o cu-atâtea jertfe, după voia ta!”
Procesia intră pe poarta cetăţii. Iată trăsura Reginii încărcată de flori şi trasă de şase corcituri de zebra, foarte neastâmpăraţi. […]
Regele a intrat în cetate şi a mers drept la catedrală. După Te-deum, a mers la casa oraşului şi a iscălit, în faţa poporului, decretul prin care se amnistiază, după dezarmare, toţi ungurii revoltaţi…