cronica literară
GHEORGHE GRIGURCU

Despre Eminescu într-o nouă formulă

Articol publicat în ediția 1-2/2019

La distanță de amplele planări speculative în frunte cu cele ale unor G. Călinescu, I. Negoițescu, C. Noica, precum și de mai recentele abordări pozitiviste alunecînd spre pedanterie, Alex Ștefănescu ne recomandă un Eminescu al unui contact i-mediat, de lector care-și propune a-l parcurge „poem cu poem”, prefirîndu-le cum un lung șirag de mătănii. Dacă în relație cu cea dintîi modalitate întîlnim o firească stimă conținută, cu cea de-a doua are loc o fățișă confruntare. Rebarbativul exces tehnicist e sever amendat: „Faptul că poetul folosește, de exemplu, forma reflexivă a verbului «bate» a fost analizat cu o fervoare hermeneutică transformată într-un scop în sine. (…) S-a mers pînă acolo încît s-a stabilit rolul jucat de fiecare vocală și de fiecare consoană în funcționarea poemului”. Avem a face cu o indenegabilă înstrăinare de țelurile unei exegeze, întrucît considerațiile cu pricina, „nu explică nimic în legătură cu textul eminescian”. Criticul înțelege a-i aduce poetului nepereche prinosul unei admirații „la obiect”, cum o confesiune împrospătată în pacientul travaliu al reconsiderării, atent aderentă la text, dar fără a neglija background-ul absolutului, discret sugerat. Uneori printr-un superlativ: „Este greu de găsit în istoria poeziei românești o reprezentare mai emoționantă a trecerii timpului decît cea din versul cu care începe sonetul eminescian: «Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri»”. Dacă intervine „o serie de sfaturi” emise de către „o instanță morală supremă (în numele căreia vorbește tot poetul)”, cu caracter demiurgic, ele sunt „sfaturi inutile, rostite nu pentru a fi urmate, ci pentru a divulga inconsistența morală a lumii. Pentru a exprima un scepticism absolut față de comedia umană”. Magia scriiturii eminesciene consistă în factura sa definitivă („Nici un cuvînt nu poate fi scos din text și nici nu poate fi adăugat vreunul”), dînd totodată impresia unei mirabile anticipări: „Toate acestea creează impresia că poemul preexista în limba română, ca o legitate a ei, și că poetul n-a făcut decît să-l dezvăluie lumii”. Extrem de captivanta particularitate a lui Alex Ștefănescu o reprezintă o tonalitate a comunicării generoase, un aer de șuetă cu un public interesat de subiect, precum nu o dată în paginile lui G. Ibrăileanu. D-sa pare bucuros de ce-a descoperit, explicîndu-și sieși anumite lucruri, dar concomitent dîndu-le glas în fața altora. În loc de-a se privi în oglinda ce i-ar confirma identitatea cu propria-i expresie, se privește în ochii ascultătorului cu o emisie de energie simpatetică. Avem a face astfel cu o întrețesere de întrebări virtuale și răspunsuri, ilustrînd acel fenomen pe care-l caracterizează psihologii drept o relație progresivă între reacțiile elementare primare și avansarea lor spre complexități, complexitățile nefiind decît desăvîrșirea reacțiilor primare, nu o dată nebuloase. Într-un joc al jovialității, Alex Ștefănescu nu ezită a face loc unui Eminescu doar dezirabil: „Mi-ar fi plăcut ca Eminescu să poată cuprinde în mintea lui și o dragoste fericită, să fie în stare să transfigureze și fiziologia dragostei făcînd poezie înaltă inclusiv din viața sexuală a doi îndrăgostiți. Mi-ar fi plăcut să fi fost ca personajul lui Thomas Mann, Hans Castorp, care se uita visător-extatic la radiografiile doamnei Chauchat, contemplînd arhitectura scheletului ei”. Temperamentul senin al criticului îl îndeamnă adesea să vadă partea plină a paharului. Uimirea d-sale e juvenil-genuină precum la o întîlnire inițială cu binecunoscuta operă. De aici impresia de aventură, fiorul senzaționalului, de parcă l-ar fi luat de mînă pe cititor spre a-l introduce pentru prima dată în, bunăoară, concretețea fantastă a viziunii din Scrisoarea I: „Intrăm, conduși de Eminescu, într-un timp imemorial și ipotetic al nașterii Universului cu un sentiment de frică, parcă am intra într-o piramidă, încălcînd o interdicție cu valoare de blestem. Avem sentimentul săvîrșirii unui hybris. Dar simțim și o bucurie fără margini, asistăm însă la un spectacol pe care nu l-a mai văzut nimeni înaintea noastră”.

Unii comentatori ai cărții aici prezentate au părut contrariați de o anume „simplitate” a analizelor, bătînd spre „didacticism”. Ne întoarcem iarăși spre similitudinea autorului său cu G. Ibrăileanu, avînd parte acesta de reproșuri de același gen, cărora G. Călinescu le-a dat riposta afirmînd că dacă impresia primă a putut fi „a lipsei de finețe”, dimpotrivă, „finețea” e calitatea dominantă a criticului ieșean. Iată probe în acest sens sub pana lui Alex. Ștefănescu: „Se remarcă rezonanța metafizică a cuvîntului încă, cuvînt aparent neînsemnat, de la care poetul obține maximum de sens. Noi, oamenii, nu trăim nici în prezent, nici în trecut, nici în viitor, ci în regimul lui încă”. Sau: „Impuritatea artistică produce o mai puternică impresie de viață decît perfecțiunea”. Sau: „Așa cum Blecher va vedea întîmplări în realitatea imediată, Eminescu vede întîmplări în virtualitatea imediată. Le vede – pentru a folosi unul dintre cuvintele sale preferate – aievea”. Dar prezumatul „didacticism” e contrazis inclusiv de numeroasele observații pe care, în raza unui bun simț consecvent observat, Alex Ștefănescu cutează a le aduce unor expresii eminesciene. Sentimentul „perfecțiunii” apare astfel coroborat prin efectul contrastant al unor atari note, confirmînd, spre a-l cita din nou pe G. Călinescu, referitor la autorul Spiritului critic în cultura românească, „prezența intelectului său în mijlocul înaintărilor și îndoielilor”. La un moment dat un poem al lui Eminescu e așezat la locul cuvenit, nu fără o referință, prin ricoșeu, la dereglarea unei opinii recente din mediul universitar: E vorba de postuma Antropomorfism, supralicitată prin opinia în cauză: „În realitate, Eminescu a scris această poezie pentru amuzamentul prietenilor săi de la Junimea. Este o poezie de unică folosință: pitorească, dar lungită inutil, lălăit-licențioasă și ternă”. Ca și următoarea observație, după o examinare cu lupa a prestigioasei însă nu chiar intangibilei materii, dovadă a onestității deferente tocmai grație vigilenței: „Rareori se încurcă Eminescu astfel în propria lui retorică. În mod special propoziția «a dorului tărie cuvinte dă duioaselor mistere» pare compusă de cineva nefamiliarizat cu limba română. O formulare similară mai întîlnim chiar în ultimul vers al sonetului: „«Fă un sfîrșit durerii… vin la sînu-mi»”. În schimb celebra sintagmă „cobori în jos” e reabilitată astfel: „«Cobori Luceafăr blînd» ar fi fost mai concis, dar verbul la imperativ, de numai două silabe, n-ar fi avut timp să reverbereze în conștiința cititorului. Poetul prelungește de fapt verbul scriind «cobori în jos», îl adaptează la ritmul unei ceremonii a implorării”. De remarcat că această relație directă, neconvențională cu geniala operă iese din zona „didacticismului” și prin activarea unui filon critic sensibil, cel producător de flash-uri metaforice. Metafora e acea fantă ce se deschide cu egală luminozitate atît asupra creației supuse analizei, cît și asupra emițătorului acesteia. Un procedeu bivalent revelator. Poeziei i se răspunde prin poezie. Exemple: „Dar chiar în timp ce apreciem eleganța acestei absențe a poetului, simțim prezența lui. Este exact sentimentul pe care îl avem cînd privim, să zicem, un film documentar despre viața secretă din adîncul mării, acolo unde nu ajung niciodată oamenii” (e vorba de Scrisoarea I). Sau: „Dacă totuși cineva recitește poemul cu atenție, căutînd (așa cum pe plajele din SUA la sfîrșit de sezon, unii pensionari caută cu detectoare de metale lănțișoare de aur pierdute prin nisip) versuri inspirate, de genul celor pe care numai Eminescu le-ar fi putut scrie, va găsi pînă la urmă cîte ceva” (e vorba despre Înger și demon). Și încă o imagine, cu autocritică miză: „Dar eu nu-mi doream să fiu, cu orice preț, original. Dorința de originalitate i-a făcut pe mulți exegeți să se îndepărteze de textul eminescian. Este ca și cum, la un concurs de tir, după ce primii participanți au nimerit ținta, următorii ar trage intenționat în afara ei, fiecare tot mai departe, ca să nu-i imite pe cei dintîi!”. Găsim frecvent „actualizări” de speța unor atari asociații, ca și cum, în interpretarea modernă a unei piese de teatru vechi, actorii ar fi înveșmîntați în costume actuale: „În iatacul unei fete de azi bărbatul din visurile ei erotice vine probabil nu ca un luceafăr care alunecă pe-o rază, ci ca un luptător cu vestă antiglonț adus din cer de un helicopter”. Pînă la trista congruență cu memoria regimului totalitar: „Printr-o coincidență regizată de istorie, portretul generic făcut politicienilor în Scrisoarea III li se potrivea activiștilor PCR aflați la conducerea României în perioada 1945-1989. Așa se explică de ce unele secvențe ale poemului nu puteau fi recitate, în timpul comunismului, la serbările școlare. (…) În mod special versul «Bîlbîiți cu gura strîmbă sunt stăpînii astei nații!» părea o trimitere la Nicolae Ceaușescu care, într-adevăr, pronunța greu cuvintele și avea o gură asimetrică”.

Nu mai puțin Alex Ștefănescu se arată interesat de contextualizarea istorică a lui Eminescu. Menționîndu-l pe „primul poet important din postumitatea eminesciană care scrie altfel decît Eminescu”, pe Coșbuc, trecînd peste „popularul său epigon Alexandru Vlahuță”, ca și peste cîțiva alți poeți socotiți „minori”, criticul se oprește la trei „mari poeți care fac gloria literaturii noastre interbelice: Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia”, deoarece „fiecare a dezvoltat o direcție a poeziei lui Eminescu”. Aici ni se pare că a expandat admirația lui Alex. Ștefănescu pentru geniul eminescian în direcția unei stări de spirit dispuse a-i acorda influențe dificil demonstrabile. Să credem, cum spunea un publicist, în anii ’80, că „Eminescu e-n toate”? Blaga, Ion Barbu, chiar și Bacovia au suveranitatea lor personală, căreia ar fi fost anevoios să-i aflăm intersectări eminesciene. Într-o perspectivă a stării civile literare, pot fi socotiți concetățeni ai predecesorului, mult mai curînd decît descendenți ai acestuia. Înțelegînd că nu se poate trece peste o anume limită, criticul îl detașează, oportun, pe autorul Cuvintelor potrivite: „Tudor Arghezi a scris, programatic, invers decît Eminescu (evocînd nu castele mărețe, ci cartofii încolțiți în pivniță, preferînd în locul versificației armonioase una abruptă, renunțînd ostentativ la estetica sublimului și profesînd una a urîtului”. Cît privește situația lui Eminescu în cadrele contemporaneității, Alex. Ștefănescu menționează preferința unui nume socotit lider poetic al perioadei: „Generația lui Nichita Stănescu a făcut o pasiune pentru Odă (în metru antic). Autorul Necuvintelor mărturisea că Ion Barbu este cel care l-a îndemnat să dea atenție acestei poezii, considerată de el mai importantă decît Luceafărul. Nichita Stănescu a urmat îndemnul și, în plus, l-a redistribuit printre colegii lui de generație”. Spre a adăuga: „Dialogînd peste timp cu Eminescu, Nichita Stănescu a scris propria sa Odă în metru antic: „Nu credeam să-nvăț/ a muri vreodată,/ nu credeam să mă zarzăre/ să mă piază de mugur/ înăuntru de roată./ Nu credeam să mă stele,/ nu credeam/ să mănînc din vițele…” etc. Să ne ierte umbra de peste Stix a autorului Necuvintelor, dar n-am putea aprecia textul în cauză decît ca pe o glumă nu de bun gust… De altminteri Alex Ștefănescu ezită a o elogia. Pe de altă parte, dacă „în lumea Internetului unde toți îi terfelesc pe toți, ca la un concurs de încăierare în noroi, nimeni nu îndrăznește să se atingă de poezia eminesciană”, constatăm totuși că „unii oameni de cultură au descoperit în ultimii ani plăcerea perversă de a-l minimaliza pe marele poet”. Pe drept cuvînt e amintită bizara poziție a lui Mircea Cărtărescu, ce ține a face un portret fizic dezolant al lui Eminescu, care ar fi fost scund, păros pe picioare, „de credeai că-i omul lui Darwin”, ar fi suferit de platfus, ar fi avut „aparența unui vagabond” etc. „Umanizare” sau „animalizare”? Alex. Ștefănescu consideră că e o total inconcludentă „animalizare”, întrucît „imaginea de ansamblu este incompletă, tendențioasă și în esență falsă, portretistul mințind prin omisiune”. Și M. Cărtărescu nu e unicul „negativist” în domeniu, astfel de reacții găsindu-și însă locul exclusiv pe culoarele istoriei literare, aidoma unor cancanuri. Criticul pare a rămîne relativ puțin tulburat de aceste episoade ale unei nervozități epocale ce se accentuează, asemenea cuiva care, întîlnind întîmplător pe stradă un trecător gălăgios și agitat peste măsură, își urmează drumul. Nădăjduim că volumul atît de solicitant colocvial și totodată străbătut de emoție, atît de viu, al lui Alex. Ștefănescu va rămîne unul dintre punctele de reper ale de-acum foarte abundentei eminescologii. Așteptăm cu interes continuarea sa care va îmbrățișa antumele.

Alex Ștefănescu, Eminescu, poem cu poem.La o nouă lectură,
Editura ALFFA, 2017, 432 p.